sâmbătă, 29 martie 2014

Asta e...

Unii oameni nu inteleg de ce ma revolt sau ma enervez asa usor. Eu nu inteleg cum pot exista oameni - leguma, pasivi, nestiutori si/sau nepasatori la ce li se intampla in mod direct sau indirect. Din punctul meu de vedere, acesti oameni sunt spectatori la propria viata, simple marionete in mana oricui are puterea sa-i manuiasca. Iar aceste papusi care au in cap doar burete se lasa manevrate, pentru ca altceva nu stiu. Nu stiu nici macar ca, daca vor, pot schimba ceva in viata lor. Se conformeaza, isi spun ca nu au de ales, ca asa trebuie sa fie si, nici nu le-ar trece prin cap sa se abata de la "tiparul" vietii sau de la ceea ce cred ei ca e un mod de viata. De fapt, nu fac altceva decat sa-si insuseasca acest tipar, de la care le este teama sa se abata, pentru ca nimeni din jurul lor n-o face. Si atunci, ar fi "anormal" ca ei sa iasa in evidenta, cand tot ce-si doresc este sa fie in rand cu turma, pentru a fi acceptati, pentru a avea prieteni, pentru a-si pastra acel fals sentiment de normalitate.

Eu, insa, ma revolt pentru orice nedreptate ce mi se intampla mie sau altora, indiferent ca e vorba de straini sau de apropiati. Ma revolta mersul prost si corupt al tuturor lucrurilor din tara asta, incepand cu functionarii de la ghisee care nu-si cunosc munca, pentru ca nu au fost angajati pe criterii de competenta, iar incompetenta lor duce la pierderea inutila a timpului meu, pana la sistemul nostru de sanatate, pe mana caruia daca ajungi, poti sa mori linistit, pentru ca nimeni nu te ajuta. Nimanui nu-i pasa, iar celor care le pasa, le pasa degeaba, pentru ca nu au puterea sa schimbe nimic. Si nu au puterea pentru ca sunt putini. 

Puterea e la cei multi, la cei care nu vor sa iasa din tipare si ii arata cu degetul pe cei care nu sunt ca ei. Puterea e la cei care se plang, pozitionadu-se comod in postura de victime, fara sa faca nimic concret pentru a-si depasi conditia. Puterea e la cei multi si prosti. Si e ok, pentru ei, ca isi merita soarta. Dar, pentru cei care vad lucrurile asa cum sunt si le spun pe nume, pentru ei e nedrept.

Nu pot sa suport oamenii care se comporta diplomat in situatii in care ar trebui sa ia pozitie, oamenii care au o viata buna si din acest motiv sunt calmi si nimic nu-i afecteaza, oamenii egoisti care reduc totul la propria persoana, oamenii care au impresia ca, daca ei au reusit in viata, restul care nu au reusit sunt niste incapabili, oamenii prosti, a caror prostie nu-i afecteaza doar pe ei, oamenii care actioneaza fara a se gandi la consecintele faptelor lor asupra altora, oamenii pe langa care viata adevarata trece neobservata.

Oamenii astia imi spun sa nu ma mai enervez, sa nu mai pun la suflet. Ce daca azi am pierdut 3 ore la coada la taxe si impozite? Asta e viata. Oricum platesti doar o data pe an si acum au si sistemul acela online de plata. Da, sistem pentru care trebuie sa completezi cereri, sa cauti seful de birou care le aproba si care are intotdeauna program de gravida, sa stai la alte cozi, sa suporti nesimtirea vacilor plictisite de la ghiseu, pentru ca in sfarsit sa poti plati online. Ei, asta e. Vorba preferata a majoritatii. Ne conformam, ce avem de facut?

Sau sa spunem, de exemplu, ca vrem sa ne schimbam medicul de familie. Ni se spune ca trebuie sa completam o cerere si sa aducem o copie a fisei noastre de la fostul medic. Insa, fostul medic nu e de gasit, doar asistenta, care are marea calitate de sotie a unui sef si care e comoda. Desi ne grabim, ni se spune ca "procedeul" va dura o saptamana. Procedeul constand in fotocopierea unei fisei si inmanarea ei titularului. Ei, asta e, nu? Ce daca aveam nevoie de ea azi? Vorba unui mos cumunist de la coada de la taxe si impozite: asa cum m-am descurcat eu, ca il cunosc pe seful de birou, trebuia sa te descurci si tu. 

Deci, practic, inteleg ca e vina mea ca nu am "relatii". Asa imi trebuie, sa stau la coada, daca nu cunosc pe cine trebuie. Nu conteaza ca in tarile civilizate totul se rezolva rapid si fara stres cu o simpla programare, de la deschiderea unui cont, pana la emiterea unei noi carti de identitate. Cumva, acolo nu se face nimeni vinovat ca nu-l cunoaste pe seful de birou.

Se poate si altfel, oameni buni. Numai eu stiu asta? Numai eu imi doresc sa traiesc civilizat? Numai eu refuz sa ma conformez cu "asta e"? 


sâmbătă, 23 februarie 2013

11.02.2013


Dupa ani de scris, descopar ca nu mai am ce scrie. De fapt, de scris n-am scris niciodata. Am incercat doar. Si nu doar ca am descoperit ca nu mai am ce scrie, ci mai rau, mi se pare penibila chiar si incercarea de a resuscita acest obicei. Caut si aleg cuvintele celor care spun ce am nevoie sa aud la momentul respectiv. Vad si inteleg exact ce vreau, ce pot, ce mi se potriveste intr-un anume prezent. Ma refugiez in talentul altora si ma consolez cu momentele cand ma gasesc pe aceeasi lungime de unda cu un scriitor capabil sa exprime ceea ce eu nu reusesc. 

Ma fascineaza sinceritatea lui Paler. A avut curajul de a-si face cel mai brutal autoportret si de a-l expune in vazul tuturor. Nu si-a iertat nicio greseala, s-a taxat public pentru orice vulnerabilitate, pentru orice defect, pentru orice n-a trait la timp. S-a expus (pre)judecatiilor, fara teama, probabil pentru ca nimeni nu-l putea judeca mai mult decat o facea singur.


Inteleg si simt la fel. Insa vulnerabilitatile pe care le-am lasat la vedere au fost aproape intotdeauna mascate, reformulate, slefuite, pentru a nu parea exact ceea ce sunt. Desi sunt omul extremelor, cand e vorba de a fi judecata, aleg o cale de mijloc. Pentru a nu fi complet condamnata, dar nici apreciata.


Am inceput sa tac prea mult. Tac in fata celor prea prosti, pentru ca nu are rost sa ma/le explic. Tac in fata celor pe care ii admir, pentru a le pretui cuvintele. Tac, ca sa ma aud gandind.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Ce insemna timpul

"Prin Lisa trec rar fiindca nu e simplu sa constati tocmai pe ulitele unde ai copilarit ce inseamna timpul. Constat ca oriunde ma intorc ma izbesc de amintiri ca de un zid. Nucii, praful, muntii, tipetele cocosilor imi par semne dintr-un alfabet pe care nu-l mai stapanesc decat aproximativ. Timpul a intrat parca si in pietre, imbatranindu-le. Si aproape la fiecare pas ma conving ca locul care a reprezentat pentru mine, prin excelenta, starea de securitate sufleteasca se dovedeste cel mai nesigur. Ma invart de colo colo fara noima, incerc sa ma prefac nepasator, dar nu reusesc sa inlatur impresia ca ma aflu, in plina amiaza, foarte aproape de o stare de vis. Port parca o armura ciuruita de rugina prin care toate absentele isi exercita presiunea asupra mea. In cele din urma plec, cu un sentiment confuz, din care nu lipsesc mustrarile de constiinta. Poate, copilaria n-a fost o varsta, ci o alta existenta, mai precis un alt fel de existenta. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viata" - Octavia Paler - Viata ca o corida.

luni, 24 decembrie 2012

E mult

Nu mi se intampla des sa intalnesc oameni. Se intampla sa ma intalneasca ei pe mine, in timp ce eu sunt absenta. Nu retin aproape niciodata nimic despre oamenii care imi sunt prezentati, nici macar numele. Dar mai exista si exceptii si, pentru acel sentiment, viata merita traita. Pentru acel moment cand ridic brusc privirea din hartiile de care sunt inconjurata la munca, pentru ca zgomotul de fond pe care de obicei il ignor cu succes devine o afirmatie interesanta. Pentru acel moment cand fiinta din prezenta mea devine omul care imi trezeste interesul. Pentru zambetul si lumina de pe fata mea in momentul descoperirii. Pentru fericirea recunoasterii reciproce dintre doua suflete similare. Pentru ca in doua zile am intalnit doi astfel de oameni. Singurii din anul asta. E mult.


duminică, 16 decembrie 2012

Gifts for strangers

A inceput anul trecut, datorita lui Bogdan Grigore si a fost cam asa:






Mi-a placut atat de mult ideea si a fost atat de mare regretul ca n-am putut fi anul trecut cu ei, incat anul asta a trebuit sa fac ceva. Si am facut. Am pus Galatiul pe harta in eventul "Gifts for strangers".



Am inceput timid, poate putin neincrezatoare ca voi reusi, dar am avut parte de cele mai frumoase incurajari, chiar din partea lui Bogdan Grigore si de cel mai de baza ajutor din partea Andrei, fara de care evenimentul n-ar fi iesit atat de frumos.
Cu Andra am pus la cale toate detaliile, de la idei de cadouri pana la etichete, loc de intalnire, etc. 
Si ieri ne-am intalnit. Cadouri au fost multe, mai ales ca unii n-au putut sa vina, dar ne-au lasat noua cadourile din partea lor. Iar noi, cei prezenti, am fost 13. Am descoperit, cu surprindere, in cei care au venit, niste oameni cu suflete mai mari decat orgoliile, niste oameni a caror bunatate li se citea pe chip, oameni care nu participa la un eveniment doar pentru ca de sarbatori trebuie sa fim mai buni, intr-un cuvant, Oameni! Fara rautati gratuite, fara lideri de grup, fara specimene care se vor in centrul atentiei si vorbesc cat pentru 2 zile, fara comparatii de genul: cine, ce, cat a adus si de ce; fara priviri strambe sau apropouri, fara ipocrizie si fara barfa. De ce au lipsit cele enumerate mai sus? Simplu, pentru ca oamenii care au raspuns pozitiv initiativei au o alta structura sufleteasca. 
Nu mi se intampla sa vad des astfel de oameni, deci atunci cand am ocazia, ii apreciez si apreciez clipele petrecute cu ei.
Cu totii am fost rasplatiti pentru gestul nostru, iar rasplata a constat, bineinteles, in reactia celor carora le-am impartit cadourile. Cu exceptia a vreo 2 cazuri in care am fost intrebati ce partid reprezentam sau am fost pur si simplu refuzati nepoliticos, restul au avut reactii foarte frumoase. In ceea ce ma priveste, ultimul cadou pe care l-am oferit a fost cel mai incarcat de emotie pentru ca era vorba de o batrana care si-a sters lacrimile si mi-a spus ca acela va fi singurul cadou pe care il va primi anul acesta. Cam atat. Las imaginile sa vorbeasca de la sine si multumesc din suflet celor care au participat si au facut posibil acest eveniment si zambetul larg de pe chipul meu.

































marți, 27 noiembrie 2012

Amintiri nepretuite

Ceva mi-a reamintit azi de Savage Garden si melodiile lor vechi. Memoria nu ma ajuta sa-mi amintesc ce cautam sau la ce ma uitam cand am facut legatura cu Savage Garden, dar nici nu conteaza. Am alte amintiri mult mai importante si mai puternic imprimate, pentru a putea fi sterse vreodata. 
Imi amintesc cum ascultam Savage Garden la casetofon, cu niste casti uriase pe urechi care isi indeplineau cu succes rolul de a izola complet lumea exterioara. Pentru un efect maxim, inchideam ochii si lasam frau liber imaginatiei. Si, doamne, cate lucruri imi mai treceau prin minte... 
Apoi au urmat CD-urile, originale, bineinteles. Cand aveam unul nou, imi lua cateva ore sa citesc coperta, versurile, multumirile, numele casei de discuri :)) sa privesc imaginile si abia apoi sa ascult si continutul. Eram intr-o lume a mea, pe care tatal meu a inteles-o cel mai bine. El era cel care imi cumpara CD-urile, casetele, revistele, din Grecia, uitand de lucrurile care ii erau absolut necesare si care ar fi trebuit sa fie prioritare. Tin minte ca a preferat cu drag sa ne cumpere CD-uri de sute de euro (mie si fratelui meu), decat sa-si ia o geaca atunci cand s-a racit vremea. Ne-a luat noua CD-urile intai si luna urmatoare geaca.
Imi amintesc cum asteptam ca pe ace sa apara "Spin", cel mai recent album, pe atunci, al lui Darren Hayes. In Romania nu aveam nicio sansa sa-l gasesc si il trecusem cap de lista in wish list-ul pe care i l-am dat lui tata inainte de plecare. Intr-o zi ma suna tata si foarte linistit imi spune: am gasit un CD in camera mea de hotel, nu stiu ce e cu el, dar pe coperta e un nene blond si un singur cuvant: spin. Iti trebuie la ceva? Sa ti-l aduc? Imi amintesc ca am tipat de bucurie ca nebuna si deja nu mai aveam coerenta in exprimare. Evident, nu l-am vrut prin posta, am preferat sa-l primesc personal, iar pentru asta am avut de asteptat luni bune. 
Stiam pe de rost, nu fiecare vers, ci fiecare inflexiune a vocii, fiecare nota a fiecarei piese lansate sau nelansate, b-side sau bonus track. Daca exista, o stiam, o visam. 
Azi am reascultat cateva piese foarte vechi, pe care nu le-am mai auzit de ani buni si am descoperit cu o bucurie imensa ca, inca le mai stiu la fel de bine. Se pare ca, in ciuda memoriei mele deficitare, unele lucruri raman neatinse de vreme.

luni, 12 noiembrie 2012

What we do

Filmul e Matrix. Cartea e “Procesul” de Franz Kafka. Ideea e una singura: oamenii accepta cu usurinta situatia in care se afla. Oamenii se complac, nu-si pun intrebari, se obisnuiesc. Traiesc viata pe care o au si pe care o considera data. De la dumnezeu sau ceva.

Suntem ca niste sobolani ce alearga pe loc in cusca lor. Nu stim de ce alergam, de ce suntem in cusca sau ce e dincolo de ea si nici cine ne-a limitat existenta intre acele gratii. Suntem prea ocupati pentru a ne mai pune probleme filosofice care, oricum, ne depasesc.

We take the easy way out, the coward way out.

Tacem cand ar trebui sa luam atitudine, lasand loc abuzurilor. Suntem indiferenti la problemele celorlalti, iar pe ale noastre le tratam cu resemnare. E mai simplu sa ne retragem in postura de victima neajutorata, decat sa ne revoltam si sa luptam pentru lucrurile in care credem.

Preferam sa privim partea pozitiva a lucrurilor, sa fim optimisti, increzatori in… soarta sau ceva. Speranta moare ultima, nu-i asa? E mai comod sa speri, decat sa actionezi concret.

Acceptam, ne resemnam, tacem si plecam capul. Ne iese atat de bine, incat ar fi pacat sa spargem tiparul.