joi, 26 februarie 2009

Spatiu propriu / spatiu public


Eram in liceu, prin primii ani. Doua colege vorbeau intre ele despre relatii. Una din ele ii impartasea celeilalte cea mai buna cale de urmat, in viziunea ei: trebuie sa nu te implici fata; iesi cu el, sunteti impreuna, dar nu te implici. Desi, pe atunci, o admiram pe autoarea acestor cuvinte pentru calitatile pe care le avea, ceea ce tocmai auzisem era peste puterile mele de intelegere.
Cum adica sa nu te implici?, mi-am zis... Cumva dragostea e echivalentul programarii unei agende de lucru? Ora 10.00 - intalnire cu X. Ora 11 - ma indragostesc de X. Ora X: nu ma implic. Cum sa aplic matematica si logica - oricat de mult le-as adora pe ambele - in ceva ce nu puteam controla? Sentimentele mele au fost intodeauna o rabufnire, o explozie, o veselie nebuna, o euforie. Cum sa tin sub control toate astea, planificandu-le minutios?
La inceput am spus ca asta nu e dragoste, nu asa cum o vedeam si o simteam eu. Mai apoi, dupa suferintele pe care mi le-a cauzat modul meu nebun de a iubi, as fi dat orice pentru o clipa de luciditate in care sa pot planifica lucrurile. Insa, cand durerea s-a calmat, am realizat ca n-as inlocui cu nimic intensitatea sentimentelor. Nici cele de indragostire, nici cele de dezamagire. Cele din urma mi-au deschis o cale pe care n-as fi descoperit-o altfel...
Acum, acel "nu trebuie sa te implici" a devenit "pastreaza unele lucruri pentru tine"
Se spune ca e bine sa pastrezi unele lucruri pe care doar tu sa le stii, care sa-ti faca placere si la care sa te poti intoarce dupa o eventuala - si in zilele noastre, chiar foarte probabila - despartire. Eu n-am facut asta niciodata. Am avut o placere sadica in a spune totul despre mine, in a acorda incredere - cui credeam eu ca e cazul - totala si absoluta. In majoritatea cazurilor intuitia mi-a fost un aliat de incredere. Si acum fac la fel.
Daca pastrez ceva pentru mine, daca exista o bucatica din mine, oricat ar fi ea de mica, pe care cel de langa mine n-o stie, imi incolteste in minte ideea ca, acel om nu ma iubeste complet. Asa ca, de obicei, cam dau tot din mine: ganduri, glume, prostii, tot. Insa, experienta m-a invatat ca nimeni nu poate cuprinde tot. Vor exista mereu neintelegeri datorate necompatibilitatii modului de gandire, sau neputintei de a accepta punctul de vedere al celuilalt. Nu vorbesc de neintelegeri majore, ci de lucruri pe care cel de langa tine le poate intrepreta doar din unghiul lui, prin prisma anumitor experiente trecute, la nervi, la suparare, in necunostinta de cauza, fara sa cunoasca toate detaliile, motivele "autorului", sau pur si simplu cu neputinta de a intelege.
Adevarul e ca, toti privim lumea si oamenii subiectiv. Nu prea ne punem in locul altuia, sau daca o facem, ceea ce reusim sa simtim si sa intelegem e tot din punctul nostru de vedere. Si sfarsim prin a concluziona: nu e ceva ce as face si eu. Dar uitam ca, atunci cand ne substituim unei alte situatii, sau persoane, cheia aceastui act e sa nu judecam lucrurile dupa sistemul nostru de valori, ci dupa al persoanei respective. Iar asta nu prea suntem in stare sa facem.
Spunand cuiva: te inteleg, spunem de fapt: te inteleg pentru ca si eu am facut/simtit/trecut prin asta. Dar, de fapt te intelegi pe tine, nu pe celalalt.
Uneori incerc sa pastrez anumite ganduri doar pentru mine. Atunci cand stiu ca ele depasesc puterea de intelegere a unor persoane, atunci cand stiu ca as isca o neintelegere gratuita si inutila, atunci cand nu sunt sigura de veridicitatea lor, iar pentru a o afla am nevoie de timp si nu vreau sa ranesc oameni dragi spunand ceva ce voi regreta. Atunci cand sunt confuza si trebuie neaparat sa-mi vad gandurile materializate in cuvinte, le scriu.
Sa vorbesc despre lucruri care si pentru mine sunt incertitudini, ar insemna sa-mi fac singura probleme, sa ma consum dublu: pe de o parte pentru a afla adevarul meu si pe de alta, pentru a explica celuilalt ceva ce nici eu inca nu stiu sigur.
Insa, tot simt nevoia sa spun tot, chiar si in conditiile in care stiu ca nimeni nu-mi poate cuprinde totul, nici macar eu...

marți, 24 februarie 2009

Termene de comparatie


Ma intreb daca vreodata vom sti cu adevarat ce vrem. Mi se pare ca dorintele ni le formam in raport cu diferiti termeni de comparatie.
Luand ca exemplu o femeie care a avut parte de abuzuri (idiferent de natura lor) din partea barbatilor din viata ei, aceasta femeie va avea ca reper, ca ideal, un om care sa se poarte uman cu ea. Foarte posibil e ca, atunci cand va intalni un barbat bland, care ii arata afectiune, sa fie coplesita de situatie si fericita ca, in sfarsit este iubita intr-un mod normal si firesc. Orbita, astfel, de diferentele uriase dintre animal si om, este foarte probabil sa se refugieze in acest om si sa spuna cu mana pe inima: asta e ceea ce vreau. In aceste conditii, nu va mai pune pret pe compatibilitate, lucruri in comun si altele care unesc doi oameni, ci va fi pur si simplu luata de val de simplul fapt ca acel om se comporta uman.
O femeie care a avut parte de o relatie in care a fost tinuta in puf, cu un barbat care nu-i iesea din cuvant si care nu avea niciodata o opinie proprie, pe sistemul: cum vrei tu puiut/ unde vrei tu puiut/ alege tu puiut, etc., va avea tendinta sa caute un barbat puternic, cu pareri si convingeri proprii, un tip langa care sa se simta protejata si nu un copil de care sa aiba ea grija. Aici deja pretentiile sunt altele decat in primul caz. Si totul se reduce la termenul de comparatie pe care il avem. Ceea ce am avut pana in momentul actual e un foarte bun indicator a ceea ce vom cauta pe viitor. Stiind asta, putem sa ne cunoastem punctele slabe si sa anticipam eventualele decizii gresite pe care le-am putea lua din aceasta cauza. Insa, uneori e usor de zis si mai greu de facut...

joi, 19 februarie 2009

In need for an anger management program


.
Imi amintesc de o zi aparent banala din copilaria mea, insa care mi-a ramas bine intiparita in minte. Ma jucam cu mingea in fata blocului cu cativa copii. Unul dintre ei mi-a luat mingea si a alergat cu ea, refuzand sa mi-o inapoieze cand i-am cerut asta. I-am spus ca e A MEA si ca o vreau inapoi. Mi-a raspuns ca el vrea sa joace altceva si ca mi-o inapoiaza peste ceva timp. Cred ca atunci a fost prima oara cand am simtit cum clocotesc de nervi. Nu pentru ca n-as fi vrut sa-l las si pe el sa se joace, sau pentru ca as fi fost atat de rasfatata incat trebuia sa am tot ce voiam in clipa in care voiam. Ci din simplul fapt ca nu puteam suporta nedreptatea. Atat timp cat ceva imi apartine, iar o persoana straina vine si isi insuseste acel lucru fara sa ceara permisiunea, ca si cand i s-ar cuveni de drept, ma revolta peste masura. E peste puterile mele de intelegere si acceptare un astfel de comportament.
Ceea ce nu stiam atunci, e ca acesta stare avea sa se acutizeze si sa se amplifice tot mai mult odata cu trecerea timpului si castigarea experientei de viata. O experienta nedorita as spune, pentru ca pe masura ce mi-am pierdut inocenta specifica copilariei am descoperit ca majoritatea lucrurilor care (ti) se intampla in viata sunt nedrepte. Episodul cu mingea a fost doar o mica mostra a ceea ce avea sa urmeze.
Acum ma intorc de la munca un pachet de nervi, pentru ca tot nu pot suporta ideea de nedreptate, fie ca e vorba de mine, fie ca sunt implicate persoanele din jurul meu. Si cum “de ceea ce te feresti, nu scapi”, am parte de situatii menite sa ma scoata din minti la tot pasul. Uneori sunt aceleasi si doar se repeta. Constientizez ca se repeta, dar reactia mea e tot la fel de vehementa. Ma consum enorm si am parte de foarte putina liniste. Abia astept sa ajung acasa, sa-mi imbratisez fratele si sa simt caldura unui camin, a unei familii, a unui mediu de viata vesel si sanatos.
Ma deprima sa vad in fiecare zi aceeasi oameni alergand doar dupa bani, fiind in stare sa calce totul in picioare pentru a-si atinge un scop, afisand aceleasi zambete ipocrite de colegialitate si intelegere, cand ei abia asteapta sa-si infiga coltii in tine, la cea mai mica urma a ta de neatentie. Uneori ma doboara mediul acesta inuman si am impresia ca particip fara voia mea la o piesa de teatru ieftina.
Mai mult ca sigur am nevoie de un “anger management program” si de o formula minune pentru a nu mai pune la suflet pana si cele mai nesemnificative lucruri.

marți, 17 februarie 2009

Lucruri care se termina stupid...


Prietenia. Am avut o prietena din copilarie, ne stiam de mult timp, crescusem impreuna, impartaseam orice. Cand tatal ei s-a stins, i-am fost (inmarmurita) alaturi. Cand mi-am pierdut eu tatal, a trecut pe langa mine pe strada, lasand ochii in jos, prefacandu-se ca nu ma vede. N-am mai auzit de ea de atunci...

Dragostea. Am iubit nebuneste un fost coleg de munca. Cu putin timp inainte sa plece la noul job imi spunea ca n-a mai avut niciodata ceea ce ii ofeream eu si ma sorbea din priviri. M-a luat in brate, asigurandu-ma protector ca ne vom vedea in continuare, indiferent unde va lucra de acum inainte. A plecat fara sa priveasca in urma…

Apropierea. Seful meu mi-a fost mai intai coleg, apoi a fost promovat. La inceput se purta la fel, neavand pretentia sa-l tratez ca pe un superior ierarhic. Lucram cot la cot si chiar ma ajuta, preluandu-mi din atributii si usurandu-mi astfel munca. Eu, la randul meu, ii anticipam dorintele, pregatindu-i intotdeauna ceea ce avea nevoie inainte sa mi-o ceara.
Acum suntem doi straini, iar eu nu mai recunosc in el omul pe care l-am stimat odata…

Viata. Aici, exemplele sunt de prisos. Existenta umana e atat de firava si la voia intamplarii, incat, daca ne-am gandi mai mult la acest aspect, psihicul nostru ar avea de suferit. Nu degeaba se spune ca “ignorance is bliss”…

Si ca sa inchei cu un spirit de gluma, o sa amintesc ziua in care mi s-a termiat bateria ambelor telefoane simultan, in timp ce ramasesem blocata in lift.

duminică, 15 februarie 2009

Blogger


Dupa indelungi cautari de cuvinte in care sa ma (re)gasesc, dupa un slalom de cateva ore printre zeci de bloguri si mii de ganduri, am decis ca se merita sa investesc timp in acest spatiu virtual.
Chiar daca mi-am petrecut toata duminica aici, iar acum sunt obosita, in acelasi timp ma cuprinde un sentiment de liniste si de bucurie pentru un timp castigat. Voi reveni cu drag pentru mai multe cautari, atunci cand cuvintele mele nu mai pot explica ceea ce simt si, de asemenea, pentru a (de)scrie continutul sufletului meu, ori de cate ori detin mijloacele necesare.

joi, 12 februarie 2009

Cu sufletul greu


Ma simt de parca as purta cu mine saci de ciment. Credeam ca experienta unor relatii trecute si esuate ma va ghida spre un viitor mai promitator. Deja, dupa doi ani de singuratate, puteam afirma cu tarie (in perioada cand eram singura) ca niciodata nu ma voi mai pierde in altcineva sau pentru altcineva.
Acum, ma gasesc la inceputul unei relatii, prima dupa tot acest timp si am aceleasi intrebari, aceleasi indoieli, aceeasi nesiguranta. Iar, uneori, chiar mi se pare ca dezvolt aceeasi inclinatie catre a ma pacali singura ca se merita sa raman in acest cuplu.
Nu mai pot face difrenta intre a vrea prea mult si a lasa prea mult de la mine. Am crezut ca dragostea functioneaza pe principiul "daca vrem, putem", insa am incercat sa-l aplic la singular si n-a functionat. Prea mult timp mi-a luat sa realizez ca merit mai mult decat cateva farame de atentie din cand in cand din partea cuiva. Din momentul in care am constientizat acest lucru am simtit o dorinta acuta de a recupera timpul irosit si de a nu mai comite aceeasi greseala. Insa, se prea poate sa fi devenit un pic pretentioasa. Nu stiu pana in ce punct e bine sa fiu asa si de unde sa incep sa las de la mine.
Unele din aceste sechele se manifesta in prezent si ma impiedica sa judec limpede si obiectiv situatia. In clipe ca asta, cand gandurile ma sufoca si nu le pot tria, imi doresc sa fi fost inca singura. Imi era bine atunci. Invatasem sa gestionez situatia, sa traiesc in armonie cu mine insami si chiar... sa fiu fericita.
Acum stiu doar ca se intampla destul de des sa-mi simt sufletul greu si inca nu pot lua nici o decizie. Mi-e teama de trecutul care imi da tarcoale, amintindu-mi de o situatie similara, in care tot la fel, ma simteam neputincioasa in a lua o decizie definitiva.
Si mi-e sufletul tare greu...