joi, 12 februarie 2009

Cu sufletul greu


Ma simt de parca as purta cu mine saci de ciment. Credeam ca experienta unor relatii trecute si esuate ma va ghida spre un viitor mai promitator. Deja, dupa doi ani de singuratate, puteam afirma cu tarie (in perioada cand eram singura) ca niciodata nu ma voi mai pierde in altcineva sau pentru altcineva.
Acum, ma gasesc la inceputul unei relatii, prima dupa tot acest timp si am aceleasi intrebari, aceleasi indoieli, aceeasi nesiguranta. Iar, uneori, chiar mi se pare ca dezvolt aceeasi inclinatie catre a ma pacali singura ca se merita sa raman in acest cuplu.
Nu mai pot face difrenta intre a vrea prea mult si a lasa prea mult de la mine. Am crezut ca dragostea functioneaza pe principiul "daca vrem, putem", insa am incercat sa-l aplic la singular si n-a functionat. Prea mult timp mi-a luat sa realizez ca merit mai mult decat cateva farame de atentie din cand in cand din partea cuiva. Din momentul in care am constientizat acest lucru am simtit o dorinta acuta de a recupera timpul irosit si de a nu mai comite aceeasi greseala. Insa, se prea poate sa fi devenit un pic pretentioasa. Nu stiu pana in ce punct e bine sa fiu asa si de unde sa incep sa las de la mine.
Unele din aceste sechele se manifesta in prezent si ma impiedica sa judec limpede si obiectiv situatia. In clipe ca asta, cand gandurile ma sufoca si nu le pot tria, imi doresc sa fi fost inca singura. Imi era bine atunci. Invatasem sa gestionez situatia, sa traiesc in armonie cu mine insami si chiar... sa fiu fericita.
Acum stiu doar ca se intampla destul de des sa-mi simt sufletul greu si inca nu pot lua nici o decizie. Mi-e teama de trecutul care imi da tarcoale, amintindu-mi de o situatie similara, in care tot la fel, ma simteam neputincioasa in a lua o decizie definitiva.
Si mi-e sufletul tare greu...

0 comments:

Trimiteți un comentariu