sâmbătă, 21 martie 2009

Negru


A fost odata un el si o ea. Poate au avut o poveste frumoasa. Poate ca el si-a dat seama ca ea e femeia cu care vrea sa-si petreaca restul vietii si intr-o zi a cerut-o de sotie. Poate ca ea visa la asta. Poate ca a spus "da" intr-un cadru romantic. Poate ca momentul acela a fost unul memorabil si, poate ca, atunci cand au fost intrebati cum s-au cunoscut, amandoi au zambit si au istorisit un basm devenit pentru ei realitate. Poate ca dupa ce si-au unit destinele si-au dorit un copil care sa le faca viata si mai frumoasa. Poate ca ea si-a dorit sa fie mama, iar el a simtit emotia de a fi parinte cand si-a luat copilul in brate pentru prima data.

Poate ca lista cu "poate" continua mai mult, mai frumos.

Acum, oricum nu mai conteaza. Ea s-a stins, rapusa nedrept de o boala cumplita. El si-a pierdut slujba, datorita faimoasei crize, mai apoi fiica, care a plecat de acasa si, intr-un final si-a pierdut si viata, ne mai fiind in stare sa suporte loviturile primite.

Asa arata Viata. Nu povesti, nu telenovele, nu inchipuiri. Doar simpla si cruda realitate.

joi, 19 martie 2009

Am obosit...


M-am saturat pana peste cap de asa-zisa diplomatie. Urasc cu pasiune oamenii diplomati, pentru ca a fi diplomat in zilele noastre inseamna:

- a zambi fals, de complezenta, pentru ca asa te obliga natura muncii pe care o desfasori, sau pentru ca vrei sa obtii ceva de la cineva;
- a vorbi despre vreme, sau a inventa subiecte banale de discutie, doar pentru a intretine o conversatie, adica o "relatie" cu cineva de care ai, sau te gandesti ca ai putea avea nevoie la un moment dat;
- a da dreptate tuturor interlocutorilor tai, pentru ca, apoi, sa-i barfesti si sa-i contrazici pe la spate;
- a fi lipsit de integritatea si verticalitatea necesare pentru a-ti sustine propria opinie, indiferent de consecinte;
- a simula o prietenie, de dragul interesului;
- a deveni atat de indoctrinat, incat te pierzi pe tine ca individ, ca personalitate, in masa mediocritatii, in treapta cea mai de jos a naturii umane, in superficialitate si ignoranta, in rautate si nimicnicie.

Aceasta postare se vrea a fi un fel de refulare, o modalitate de a da afara trairi negative care se tot aduna, o incercare de a mai "supravietui" unei zile de munca printre colegii mei "diplomati".
Nu urmez aceasta cale a diplomatiei, pentru ca am o fire prea vulcanica sa pot tine in interior ce mi se pare nedrept. Prin urmare, eu, la munca NU:

- zambesc ca proasta, desi natura muncii mi-o cere;
- spun automat "o zi buna", asa cum procedeaza majoritatea;
- sunt amabila cu cine nu merita - nu provoc conflicte, dar nici nu ma las calcata in picioare de oameni lipsiti de omenie;
- lingusesc pentru a obtine avantaje - numai ideea in sine imi provoaca repulsie;
- ma prefac ca muncesc, cand am mai putin de munca;
- intretin conversatii de dragul de a vorbi - daca n-am nimic de zis, sau daca n-am cu cine vorbi, tac;
- vreau sa-mi creez o imagine, ci doar sa fiu eu insami;
- tolerez lipsa de bun simt si rautatea gratuita;

Aceste defecte si neajunsuri fiind expuse, imi este din ce in ce mai greu sa raman eu, fara sa fiu inghitita, sufocata, preluata de sistemul care antreneaza 99.99% din cei pe care ii cunosc. Incepe sa devina imposibil sa exist in aceasta forma.

sâmbătă, 7 martie 2009

Flashbacks


Uneori, imi face placere sa-mi testez emotiile, facand o calatorie in trecut. Nu-mi predefinesc niciodata destinatiile, ele doar apar in mintea mea, declansate de o melodie, un chip asemanator unuia din trecut, un parfum similar, o voce, un vis... Orice mica asemanare cu o situatie care a insemnat ceva in trecutul meu, e un bun pretext si, chiar un imbold, de a mai deschide o data cutia prafuita, de mult inchisa si aparent uitata a trecutului.
Ma incearca curiozitatea si o pofta ciudata de a gusta din trairile ce m-au ranit odata. Le desfasor in mintea mea, asa cum le-am perceput atunci, cum le-am simtit atunci si, apoi le incerc cu simturile mele de acum, pentru a observa schimbarea, diferentele, sau... similitudinea.
Unele imagini apar atat de... prezente, chiar si dupa cativa ani, incat aproape ca pot atinge acea bucatica de trecut. Doar ca, adusa in prezent isi pierde forta, durerea e surda, imi apartine, dar n-o mai pot simti la aceeasi intensitate.
Mi se pare fascinant sa ma privesc din exterior, incercand trairi, pe care, la momentul respectiv nu stiam cum/daca le voi depasi. Acum, evident le-am supravietuit si retrairea acelor etape din viata mea are un gust bitter-sweet irezistibil...