luni, 29 iunie 2009

Intre rautate si ipocrizie, despre Michael Jackson





Ca de obicei, percepem insemnatatea oamenilor de langa noi, in momentul cand ii pierdem. Cand e prea tarziu, ii ridicam la rang la super oameni, super talente, suflete deosebite. Daca ar fi vorba doar de natura umana, poate ca acest lucru n-ar fi atat de condamnabil, pentru ca fiecare dintre noi uita sa fie recunoscator, sau sa apecieze ceea ce are, macar o data in viata. Insa, cand intervine ipocrizia si lipsa calitatilor umane care ne diferentiaza de animale, ma revolt.
De cateva zile, sunt “asaltata” de toate posturile de televiziune cu vestea mortii lui Michael Jackson. Dupa ce au criticat din toate unghiurile posibile, atat aspecte din viata lui personala, cat si profesionala, acum, aceeasi rechini, dornici de scandal, barfe si implicit faima obtinuta prin audiente, il ridica la rang de geniu, de talent unic si irepetabil.
Talentul si valoarea creatiei pe care o lasa in urma nu pot fi contestate, dar imi displace profund sa-i vad numele in tabloide, scris sau pronuntat de fiinte care au dificultati in a-si atinge rangul de om.
Mai sunt, evident, si cei care, in astfel de momente, pun pe primul loc aspecte irelevante, ba chiar josnice. O dovada in acest sens e titlul din Click de pe prima pagina: Moartea lui Michael, gaura de 1 miliard de euro. No comment…
Am privit cu lacrimi in ochi reactiile intregii lumi la aflarea vestii. Imaginile de peste tot din lume, cu oamenii socati care ii aduceau omagiu, servesc drept marturie a influentei sale asupra industriei muzicale, a impactului asupra vietilor unor oameni cat se poate de diferiti, a valorii creatiei sale. A fost impresionant sa vad cum un singur om a reusit sa atinga si sa reuneasca mase de oameni apartinand unor culturi diferite, nationalitati diferite, generatii diferite.
Moartea lui, ramane deocamdata un mister, la fel ca si multe aspecte din viata sa, pe care, majoritatea s-a grabit sa le judece, in necunostinta de cauza si fara niciun drept.
Eu l-am perceput pe Michael, asa cum l-au prezentat multi din apropiatii sai: o persoana timida, cu suflet mare, un adult care nu si-a trait niciodata copilaria, un copil mare si singur, vizibil afectat de rautatea lumii.
Acestea sunt trasaturile pe care le-am vazut si simtit la el. Restul e doar barfa si rautate gratuita, din punctul meu de vedere.

duminică, 21 iunie 2009

Evadare


Orice activitate ce devine rutina, imi creaza un disconfort psihic considerabil. De exemplu, preocuparile casnice: spalat rufe, gatit, aspirat, sters praful, spalat vasele, chiar si igiena corporala, imi sunt nesuferite pentru ca le consider pierdere de timp.
E adevarat ca sunt obsedata de curatenie si, deci, desfasor activitatile enumerate mai sus destul de des. In conditiile acestea, am fost nevoita sa gasesc un refugiu, o modalitate de a scapa de rutina asta nesuferita. Iar psihicul meu a gasit solutia: nu ma gandesc la ceea ce fac. Astfel, evadez psihic din rutina ce ma tine captiva fizic. Adica, in timp ce desfasor o activitate necesara, ma gandesc la cu totul altceva, de obicei la ceva ce imi tine sufletul viu.
Imi place sa cunosc oameni si lucruri noi, sa descopar, sa citesc, sa calatoresc, sa simt, sa dau valoare timpului meu. Astfel de lucruri ma fac sa ma simt vie.
Activitatile pe care sunt nevoita sa le desfasor imi sufoca visurile si ma aduc fortat intr-o lume in care "a trai" e echivalent cu "a munci" o viata intreaga pentru... a-ti planifica viata.
Pana si somnul il percep ca pe o pierdere de vreme.
Din 24 de ore, 8 le dormim si cel putin 8 le muncim. Daca mergem la munca fara placere si doar pentru a obtine banii necesari existentei, atunci 16 ore din 24 sunt cam pierdute. Daca mai scadem si muncile casnice, care pentru unele femei reprezinta o a doua slujba, constatam ca timpul ramas pentru propria persoana e foarte putin. In cazul mamicilor cu unul sau mai multi copii, ma mir cum de nu da cu minus scaderea asta...
Revenind la solutia mea "magica", spuneam ca nu ma gandesc la ceea ce fac, ci la orice imi distrage in mod placut atentia. Asa, am descoperit ca timpul trece mai repede. Si la munca si acasa.
Exista si un inconvenient, totusi... Lipsa atentiei, impreuna cu lipsa memoriei pentru lucrurile neimportante, poate avea efecte negative... cum ar fi sa faci un lucru de doua ori pentru ca uiti ca l-ai mai facut o data :) sau sa fii convins ca ai facut ceva ce n-ai facut, datorita obisnuintei cu care il faci zilnic. Am experimentat ambele situatii. Iar in ceea ce priveste memoria mea, e deosebit de selectiva, refuzand orice detaliu pe care il consider nefolositor sau neinteresant.
Un exemplu relevant in acest sens este faptul ca nu retin numele, culoare ochilor si nici macar fizionomia persoanelor pe care le vad pentru prima data. E foarte probabil sa intalnesc a doua zi o persoana si sa nu-mi amintesc de unde o stiu. Drept dovada, n-am observat nici dupa cateva intalniri bune ca prietenul meu are un ochi de o nuanta diferita, iar asta pentru ca nu ma intereseaza asftel de lucruri. Am retinut, in schimb, detalii legate de tonul vocii, gesturi, mimica si majoritatea discutiilor noastre.
Stiu ca nu-mi voi permite niciodata luxul de a face ce vreau, atunci cand vreau si, oricum constrangerile sunt si ele folositoare, intr-o oarecare masura, asa ca, nu-mi ramane decat sa ma bucur de evadarile mele :)

miercuri, 10 iunie 2009

One thing leads to another




Am doua locuri in care scriu: un jurnal pe care il tin intr-un folder pe computerul personal, in care n-am mai scris de mult si blogul acesta. Am observat ca atunci cand incerc sa compun un post, desi am ideea, de multe ori nu sunt multumita de rezultat si renunt la postare. Insa, de cele mai multe ori cand am scris in jurnalul pe care nu-l vede nimeni, am facut-o indeajuns de bine, incat sa mi se para ca as putea posta si pe blog ce am scris. Probabil din cauza lipsei presiunii psihice la care ma supun, cel mai probabil fara sa constientizez, atunci cand scriu pentru alti ochi decat ai mei. Scriind liber, de multe ori imi reuseste mai bine, decat cand stiu ca urmeaza sa-mi fac publice gandurile.

Chestia asta imi aminteste de George Carlin din nou si vorbind de el, azi am urmarit impreuna cu fratele meu ultimul lui spectacol si am realizat ceva dincolo de glume.

Nu mai petrecusem de ceva vreme timp de calitate cu fratele meu. Adica momente in care sa-l simt aproape si sa impartasim lucruri care ne plac la amandoi. Pe George stiam ca il va aprecia la aceeasi intensitate ca si mine si am profitat de ocazie pentru a ne apropia mai mult. Am petrecut o dupa amiaza impreuna, razand, bucurandu-ma ca reactiile lui sunt cele la care ma asteptam si impartasind aceeasi pasiune, acelasi mod de gandire, observand si punctand aceleasi idei, aceleasi glume. Am recuperat putin din timpul in care m-am simtit departe de el.

Dupa spectacol mi-am amintit de la cine am auzit de George Carlin. Cu George mi-a “facut cunostinta” Cristi, un prieten drag, in ultima lui zi in Galati, chiar inainte de a se muta in Bucuresti. In afara de faptul ca imi este un dor apasator de el si de discutiile noastre, mi-am dat seama ca trebuie sa-i multumesc, in mod indirect, pentru legatura pe care am recreat-o azi cu fratele meu. La fel am constientizat cat de mult inseamna George Carlin, ce a lasat in urma lui si cum reuseste o persoana care nu mai e printre noi sa atinga, inca, vietile celor ramasi in urma.

Toate aceste ganduri s-au concretizat intr-o imagine de ansamblu, a bigger picture cum ar spune englezul. Aceasta imagine se reduce la o idee subliniata de Antoine de Saint Exupery in Citadela si anume ca nimic nu se pierde si nimic nu e in van pe lumea asta. Toate folosesc la ceva, se intampla cu un folos, chiar daca invatatura o deducem mai tarziu.

George Carlin a lasat intr-adevar ceva in urma, a fost si este un nume pe care unii nu-l vor uita prea usor. Imi rasuna si acum in minte raspunsul lui la intrebarea: cum ai dori sa te tina minte oamenii, ce ti-ar placea sa spuna cand nu vei mai fi? Raspunsul lui a fost: he was here a minute ago...

Insa ideea si mai de ansamblu e ca nu trebuie sa fii o persoana publica pentru a lasa ceva in urma. E de ajuns ca o singura persoana sa-ti simta lipsa, sa insemni ceva pentru cineva si atunci legatura e facuta. Rostul tau e definit, participi la aceasta legatura intre oameni si suflete, cineva are nevoie de tine si se gandeste cu drag la tine, in timpul vietii sau dupa. Stiind asta iti gasesti linistea, aflandu-ti rostul si sensul...


Because I’ve promised to translate and I haven’t, this is an attempt to undo my bad, Kev.

I have two places where I write: a journal I keep on my PC and this blog. Haven’t written anything in the journal lately, but when I used to, I would often find myself saying: hey, this is good, I could post this one. When I intend to write on the blog I think I involuntarily put pressure on myself, as I know what I’m about to write will not be for my eyes only and that’s why most of the times I’m not pleased with the result.

All this reminds me of George Carlin again and speaking of him, I’ve watched his latest show with brother today and I realized something beyond the jokes. I haven’t spent much time with him lately and I mean quality time, where we get to connect and share states of mind, emotions, etc.

I knew he liked and appreciate George as much as I did and I took the opportunity as a chance for us to get together like the old times. As I enjoyed with him the same jokes I liked best, shared the same thoughts, same opinion on things, same view on life, I felt we had a chance to catch up on us.

After the show I remembered who introduced me to George Carlin. It was Cristi, the friend I have in Bucharest and he gave me a show with George on his last day in Galati. I remembered how incredibly much I miss him and our talks about things only few people cared about or think about.

I realized I had him to thank, indirectly for the bond I’ve recreated with brother. At the same time I acknowledge what George has left behind and how he manages still to touch people’s lives.

Then I’ve seen the bigger picture and it all comes down to something Antoine de Saint Exupery said in one of his books. It’s all about the connection of things and people. Nothing is lost forever if it lives in our hearts, no one is really gone if his life still touches people..

George was asked on a interview what would he like people to say about him after he’s gone. And he replied: “he was here a minute ago”.

But the even bigger picture is you don’t have to be a well known personality to leave something behind. And your life is worth living if you are indispensable to at least one person. If someone in this world needs you, you are part of the whole process, the connection of things. Knowing this, you can find inner peace and you can understand the purpose of your presence here…

duminică, 7 iunie 2009

The one and only


Din ciclul "nimic din ce misca nu ma mai misca" putine lucruri imi mai capteaza atentia in ultima vreme. Poate tocmai de aceea, cand gasesc ceva asupra caruia merita sa-mi opresc privirea, ma bucur peste masura. Azi am decis sa petrec cateva ore bune in compania regretatului George Carlin.
Pentru cei ce nu stiu, George Carlin este nu doar cel mai bun stand-up comedian al tuturor timpurilor, ci mai ales un om caruia i-a placut sa testeze limitele celorlati. Asa cum afirma el insusi intr-un interviu, ii placea sa afle unde trag oamenii linie pentru a o putea depasi. Nu ii era frica sa-si exprime liber opiniile si nu se multumea sa fie doar unul din multime. Ii placea sa gandeasca, nu sa accepte opinii inoculate.
Spectacolele lui sunt, dincolo de umorul de o calitate ireprosabila, bazate pe credintele lui din viata de zi cu zi, pe experiente reale, pe tot ce insemna George Carlin. Un om care n-a facut compromisuri, care nu s-a vandut pentru bani si care a fost intotdeauna el insusi. Un om in fata caruia ar trebui sa ne plecam capetele cu respect si admiratie. Pentru ca el a avut curajul sa spuna ceea ce multi abia gandeau, sa sparga tipare si sa socheze prin sinceritate intr-o epoca in care prea multe lucruri erau tabu. George Carlin, o personalitate de referinta pentru generatii intregi, a reusit sa capteze si sa mentina atentia unui public larg, de varste diferite, timp de mai bine de 40 de ani.

Eu am aflat tarziu de munca lui, acum abia un an. Insa de atunci nu contenesc sa-i admir cuvintele si sa ma regasesc total si complet in modul lui de-a fi, in personalitatea sa, dar mai ales in gandurile si credintele sale.
Aceasta e o mostra a cuvintelor lui in care ma regasesc incredibil de mult si de precis.
Iar opinia lui despre religie e uimitor de bine argumentata.