miercuri, 29 iulie 2009

Sufletel,


Fericirea pe care am trait-o cu tine e mereu prezenta in sufletul meu si, nu voi pretinde niciodata ca altcineva, in afara de noi doi, va putea intelege ceea ce am trait impreuna. E inefabila. Sentimentul, prea puternic pentru a fi tinut sub tacere, exploda, uneori, in foarte putinele melodii care surprindeau scantei din fericirea noastra deplina.
Mai vad si acum privirile confuze si neputincioase ale oamenilor care ne vedeau cum straluceam impreuna. Si mai tin minte nepasarea mea pentru tot ce insemna exteriorul nostru. We were the only ones.
Ne-am spus ca indiferent pe cine vom mai intalni in viata noastra, va fi cel putin cu o treapta mai jos fata de ceea ce suntem unul pentru altul. La un moment dat am simtit amandoi ca nu e posibil sa mai avem cu altcineva ceea ce am avut impreuna. Am vrut sa spun “ceea ce am construit impreuna” insa, mi-am dat seama ca noi nu am construit nimic. Pur si simplu totul se crea de la sine, se nastea ca o floare care se deschide sub razele soarelui. Stralucirea noastra era suficienta.
Acum, dupa cativa ani, m-ai intrebat daca sunt fericita cu adevarat sau doar am coborat standardele…
Am zambit la asa o intrebare cu subinteles si te-am lasat sa vorbesti in continuare pentru a avea si eu timp sa imi raspund mie la intrebare.
Mai stiu ce e bliss, sau doar accept viata asa cum e, pentru ca doar atat mi se ofera acum? Sau pentru ca m-am resemnat ca povestea noastra nu e repetabila?
Povestea noastra nu e repetabila, asta e sigur. Dar nici macar cu noi ca protagonisti, pentru ca am fost odata. Nu s-a pierdut stralucirea noastra, dar s-a shimbat. La fel ca si noi. Nu am crescut in directii diferite, ci in acelasi sens, dar pe cai diferite. Ne intalnim si acum, doar ca focul de artificii are alta culoare.
Raspunsul e acesta. Ceea ce simt acum nu exclude ceea ce am trait impreuna. Nu incerc sa te caut in altcineva si nici sa-l transform pe cel de langa mine in tine.
Sunt fercita, dar altfel. Fericirea mea si-a schimbat culoarea si forma. Esenta ei, insa, e aceeasi :)

luni, 20 iulie 2009

10 lucruri care nu-mi plac


Leapsa preluata cu bucurie de la Angela :)

- nu-mi plac oamenii care isi insusesc idei, obiecte si nu dau credit celor in drept pentru asta
- ipocrizia / falsitatea
- conversatia de complezenta
- mizeria
- lucrurile (persoanele) de o calitate indoielnica
- sa-mi fac iluzii
- prostia in cantitati nocive
- persoanele care insista
- excesele
- nu-mi place sa ma gandesc la lucruri care nu-mi plac :)
Leapsa o poate prelua oricine doreste.

marți, 14 iulie 2009

Recipe for heartache


Ingrediente:
- emotii
- vise cu ochii deschisi
- incapatanare
- incredere oarba
- persistenta

Se ia ingredientul principal – un firicel de emotie – se amplifica cu 200%, pana se obtine o stare de beatitudine, vecina cu uitarea de sine. Aceasta se amesteca in blender, fara oprire pana cand nu mai exista granita intre real si iluzie.
Persistenta e cheia “succesului” acestei retete.
Increderea oarba in partener adauga o savoare deosebita, deci poate fi folosita cu incredere.
Un plus de visuri desarte nu strica niciodata, asa ca nu va feriti sa adaugati cat cuprinde. Cu cat imaginatia brodeaza pe un tipar ideal, dar inexistent, cu atat mai bine.
Produsul final va avea o forma greu de prezis, insa gustul e inconfundabil de fiecare data. Dulcele - amarui, va fi treptat, dar sigur, inlocuit de amarul – pelin dat de dezamagirea neasteptata si, totusi, atat de previzibila...
Dupa coacere, se presara putina incapatanare de a deschide ochii. Trebuiesc ignorate neaparat sfaturile celorlalti si, mai ales, instinctul propriu care ar putea anticipa o suferinta sigura.
Cu aceste ingrediente, reusita e garantata.

duminică, 5 iulie 2009

Autofericirea, adevar sau subterfugiu?


De faptul ca fericirea e o stare autoindusa, deja m-am convins. Sta in puterea oricui sa “produca” fericire. Joaca cu psihicul poate fi placuta uneori, intriganta, insa si un factor cauzator de depresie. M-am intrebat de multe ori, daca nu cumva ideea aceasta, conform careia, fiecare se poate ferici pe sine, nu e mai degraba un subterfugiu al mintii, folosit de oamenii nefericiti.

E corect, sau normal – in larga acceptiune a implicatiilor celor doua cuvinte – sa-ti gasesti fericirea intr-o anumita persoana si, astfel , ea sa fie responsabila de starile tale de veselie sau tristete? Sau ar fi mai “aprobata” fericirea provocata de noi insine?

Sa le analizam pe rand. Primul concept, care e si cel mai vechi, sustine o idee romantica, idealista, creata si vehiculata inca din cele mai vechi timpuri. Oamenii nu sunt facuti sa traiasca singuri si, atunci, s-au vazut nevoiti sa-si caute perechea, jumatatea, intr-un cuvant fericirea. Deci, alergam cu totii dupa imagini ale noastre in oglinda, reflexii mai mult sau mai putin fidele, dar creatoare de mult ravnita fericire. Cel ce ne poate oferi doza zilnica de adrenalina, concretizata intr-un zambet larg si statornic pe chipul nostru, ne cucereste brusc, devenind rapid responsabil de bunastarea noastra psihica. Repetarea starilor de bine conduce la obisnuinta si, inevitabil, orice abatere de la bine, se imputa responsabilului. In acest mod, ne punem fericirea in mainile altcuiva, de cele mai multe ori fara sa constientizam procesul, ci doar rezultatul final: tristetea.

In al doilea caz, suntem cei mai in masura sa ne fericim. Cunoscandu-ne pe noi insine mai bine decat ar putea-o face cineva din exterior, suntem capabili sa ne ridicam la inaltimea asteptarilor noastre, sa evitam dezamagirile si sa mergem mai sigur la tinta, avand cele mai mari sanse de reusita. Ne putem construi fericirea din lucruri marunte, sau putem insuma micile bucurii pentru a obtine reusite mai solide. Putem face orice dorim cand detinem puterea, cand avem in propriile maini fericirea noastra.

Si totusi… intrebarea care mi-a trecut prin minte e: nu cumva, curentul asta nou de autofericire e o consecinta a singuratatii accentuate? E posibil ca, in lipsa jumatatii, psihicul, adaptandu-se noilor conditii, sa creeze ideea de fericire indusa, pentru a mai pacali individul un timp…? Cert e ca adaptarea exista, omul se adapteaza permanent, in raport cu schimbarile care au loc in mediul in care traieste. Insa, la fel de adevarat e si faptul ca ne putem aduce fericire si singuri. Ceea ce este de necontestat e nevoia unei persone in viata noastra, care sa joace rolul de “jumatate”. Discutabile devin atributiile ei in ceea ce priveste fericirea noatra.

vineri, 3 iulie 2009

Moartea în direct


Asa se intituleaza ultimul articol semnat de jurnalistul independent Adrian Georgescu. Redau aici cuvintele lui, mult mai potrivite decat ale mele, pe acest subiect.


"Fotografia lui Michael Jackson muribund, în timp ce i se făcea un inutil masaj cardiac, a fost vândută cu 500.000 de dolari. Dar nu faptul că e ultima poză cu Michael în viaţă a determinat preţul imens al pozei, ci moartea care deja se ghicea. „Încă viul” stârneşte mai puţin interes decât „aproape mortul”, deşi, tehnic, sunt acelaşi lucru. (Moment în care risc o glumă, potrivită ca nuca în perete: de ce presa nu a făcut la fel de mare tevatură şi atunci când s-a născut Michael Jackson?).
În media, fiecare zi din viaţă e plină de moarte, care e mulsă de laptele ei negru până la ultimul strop. La Ştirile de la ora 5, bătrâna violată şi ucisă, nu neapărat în această ordine, e deja rubrică zilnică. Pe hotnews.ro, la „clipul zilei” este un colaj „funny” cu scene trucate din mai multe filme, reprezentând oameni călcaţi de autobuz. Zilele trecute, la gsptv, realizatorul şi invitatul analizau hâtri un filmuleţ în care un cascador tocmai îşi pierdea viaţa. Chiar şi la National Geographic şi Discovery, seriile cu dezastre aeriene, asasinate celebre şi crime atroce au audienţele cele mai mari.
Dar ce-a făcut defunctul, ca să fie subiect de ştire? Nimic, în sensul pur al cuvântului, de fapt acum e prima oară în viaţa lui când n-a făcut absolut nimic. „Dumnezeu să-l ierte”? Desigur, dar semenii n-o fac. „Despre morţi numai de bine”? Asta ar fi o discriminare faţă de cei vii. Celui dus trebuie să i se purice de-abia sfârşita existenţă, insistându-se pe amantlâcuri, slăbiciuni şi greşeli, inşi cu care defunctul doar se saluta sunt strânşi în studio să „depene amintiri”, înmormântarea e televizată în întregime, a doua zi imaginea figurii de ceară din coşciugul încă deschis e pe prima pagină a unui ziar, în câteva zile apare şi un fiu ce-i reclamă decedatului paternitatea, mângâierile de care a fost privat şi, desigur, averea.
Acesta e viitorul: moarte şi televiziune, şi nu neapărat pentru că ambele sunt neîndurătoare, ci pentru că în ultimul timp se vând la pachet. Miercuri, în faţa blocului meu s-a petrecut un accident grav de circulaţie. În mulţimea de curioşi erau şi doi tineri (unul avea şapca pe cap şi a păstrat-o aşa), care au făcut acelaşi lucru: şi-au întrerupt convorbirile telefonice numai pentru a filma inutila operaţiune de resuscitare. Nu vi se pare că există o legătură cu cele descrise mai sus?"