duminică, 5 iulie 2009

Autofericirea, adevar sau subterfugiu?


De faptul ca fericirea e o stare autoindusa, deja m-am convins. Sta in puterea oricui sa “produca” fericire. Joaca cu psihicul poate fi placuta uneori, intriganta, insa si un factor cauzator de depresie. M-am intrebat de multe ori, daca nu cumva ideea aceasta, conform careia, fiecare se poate ferici pe sine, nu e mai degraba un subterfugiu al mintii, folosit de oamenii nefericiti.

E corect, sau normal – in larga acceptiune a implicatiilor celor doua cuvinte – sa-ti gasesti fericirea intr-o anumita persoana si, astfel , ea sa fie responsabila de starile tale de veselie sau tristete? Sau ar fi mai “aprobata” fericirea provocata de noi insine?

Sa le analizam pe rand. Primul concept, care e si cel mai vechi, sustine o idee romantica, idealista, creata si vehiculata inca din cele mai vechi timpuri. Oamenii nu sunt facuti sa traiasca singuri si, atunci, s-au vazut nevoiti sa-si caute perechea, jumatatea, intr-un cuvant fericirea. Deci, alergam cu totii dupa imagini ale noastre in oglinda, reflexii mai mult sau mai putin fidele, dar creatoare de mult ravnita fericire. Cel ce ne poate oferi doza zilnica de adrenalina, concretizata intr-un zambet larg si statornic pe chipul nostru, ne cucereste brusc, devenind rapid responsabil de bunastarea noastra psihica. Repetarea starilor de bine conduce la obisnuinta si, inevitabil, orice abatere de la bine, se imputa responsabilului. In acest mod, ne punem fericirea in mainile altcuiva, de cele mai multe ori fara sa constientizam procesul, ci doar rezultatul final: tristetea.

In al doilea caz, suntem cei mai in masura sa ne fericim. Cunoscandu-ne pe noi insine mai bine decat ar putea-o face cineva din exterior, suntem capabili sa ne ridicam la inaltimea asteptarilor noastre, sa evitam dezamagirile si sa mergem mai sigur la tinta, avand cele mai mari sanse de reusita. Ne putem construi fericirea din lucruri marunte, sau putem insuma micile bucurii pentru a obtine reusite mai solide. Putem face orice dorim cand detinem puterea, cand avem in propriile maini fericirea noastra.

Si totusi… intrebarea care mi-a trecut prin minte e: nu cumva, curentul asta nou de autofericire e o consecinta a singuratatii accentuate? E posibil ca, in lipsa jumatatii, psihicul, adaptandu-se noilor conditii, sa creeze ideea de fericire indusa, pentru a mai pacali individul un timp…? Cert e ca adaptarea exista, omul se adapteaza permanent, in raport cu schimbarile care au loc in mediul in care traieste. Insa, la fel de adevarat e si faptul ca ne putem aduce fericire si singuri. Ceea ce este de necontestat e nevoia unei persone in viata noastra, care sa joace rolul de “jumatate”. Discutabile devin atributiile ei in ceea ce priveste fericirea noatra.

2 comments:

fabw spunea...

Tot ce spui despre fericire, este imaginea diametral opusa nefericirii, pe care tot singuri o aplicam. Noi decidem daca suntem fericiti sau nu. Ori tu ai impresia ca esti nefericita AUTOMAT datorita circumstantelor exterioare si fericita doar daca totul merge bine, ca altfel ar inseamna un subrefugiu?

Nu vad motibul pentru care ar trebui sa evitam dezamagirile! Experienta vietii vine cu un pret, dar sunt si vitamine pe care trebuie sa le luam; desi au gust neplacut, ne fac bine pe termen lung.

"nu cumva, curentul asta nou de autofericire e o consecinta a singuratatii accentuate?"
Dar nu cumva curentul asta ancestral al negativismului, pardon... "realismului"... nu cumva este el o consecinta a singuratatii accentuate?

Monica spunea...

Cristi, eu n-am spus ca ar trebui sa evitam dezamagirile, nici nu era vorba despre asta aici.
Puneam doar in balanta doua moduri de gandire si de actionare. Unii oameni se lasa total influentati de circumstantele exterioare, starea lor emotionala variind in functie de factorii de influenta. Altii, cred cu tarie ca ei insisi sunt cei mai in masura sa-si asigure o stare de bine, ne mai asteptand din exterior aproape nimic.
Am vrut sa expun ambele situatii, pentru ca judecand la rece, cei care se lasa influentati par oameni slabi, iar cei ce se bazeaza doar pe ei insisi, aplica o independenta care tinde sa-l excluda pe cel de langa ei.
Cam asta era ideea :)
"Realismul" de care vorbesti nu e neaparat o consecinta a singuratatii. Poate fi si o urmare a unor intamplari ce au incercat greu psihicul cuiva.

Trimiteți un comentariu