marți, 22 septembrie 2009

With you


This is not gonna be another post about how much we built and how much we were, when you were here. I’m not gonna post our latest conversation again, although it means a lot. No words on how we still have it, the magic, the spark… I wanna feel it, not talk about it. So, this post is not going to be about you, it’s gonna be with you :)

“Cine stie cel mai bine ce-nseamna culoarea?

Cel care nu o mai are si tanjeste dupa ea.

Cine cunoaste cel mai aprig ce inseamna soarta?

Cel care si-a dat seama prea tarziu ca nu poate trai singur.

Cine stie cel mai bine cum e sa fii puternic?

Cel care il lasa pe cel iubit sa se indrepte inspre o alta directie.

Cine stie cat de tare sfasie durerea?

Cel care a spus adio de prea multe ori.

Cine stie ce e dragostea?

Of, Doamne, oare stie cineva?”


Ciprian Nita


Am dat search numelui meu si ai avut dreptate, apare langa al tau in articolele pentru care lucram impreuna. Ma rog, tu lucrai, eu faceam poze :) Am gasit poza aceea oribila de care am ras amandoi si vreau sa-ti amintesc de ea. E, intr-adevar Dan Teodorescu, dar nu inteleg nici acum cum de au putut s-o publice.

Btw, pozele care mi-au reusit, cum ar fi preferata mea, cu Buzdugan, nu se regasesc la search. Noroc ca am pastrat eu ziarele, sa am o proba in favoarea mea.


Til we meet again, I wish you heaven.

luni, 21 septembrie 2009

Oameni speciali si oameni norocosi sa-i intalneasca


Exista oameni speciali. Sunt rari, iar cei ce ii intalnesc se numesc norocosi. Uneori suntem norocosi sa fim macar contemporani cu astfel de oameni, a caror simpla prezenta e inspirationala, linistitoare, imbucuratoare.
Exista oameni cu magie in privire, gesturi si vorbe, care induc stari de spirit la fel de magice. Ajungem sa-i admiram pana la paroxism si pe buna dreptate, dar in acelsi timp adoratia noastra induce cumva certitudinea ca astfel de oameni devin nemuritori. Acest lucru se datoreaza incapacitatii noastre de a “umaniza” persoana devenita idol sau mentor. Calitatile care o fac speciala si o diferentiaza de majoritatea, daca nu chiar de restul, creaza in mintea noastra impresia de imortalitate, pentru ca nu putem concepe pierderea. Ca o paranteza, asa s-ar putea explica si existenta divinitatii.
Mintea umana refuza sa accepte pierderea, la fel cum sufletul nu poate suporta sa fie decimat.
Dar, totusi, exista oameni cu foc in privire, a caror aparitie captiveaza atentia, impune tacere si respect, inrobeste, in sensul bun al cuvantului. Iar noi, cei inrobiti nu numai ca nu ne dorim “libertatea”, dar confruntati cu ea, constatam ca nu mai stim sa traim astfel.
Insa, sa avem in preajma oameni atat de speciali, e un privilegiu.




miercuri, 9 septembrie 2009

Fallin'

Scriu, ma razgandesc, sterg cu backspace, scriu din nou, sterg din nou. Au trecut deja cateva primaveri, insa puterea mea de a scrie nu renaste.
R. Kelly spunea in “I wish”: “Even though you’re past gone for 4 long years, I still wake up late at night crying tears”.
Cuvintele altora prind astfel viata, in timp ce ale mele se pierd in tacere.


duminică, 6 septembrie 2009

The taste of something better


Eram la Sibiu, orasul pe care mi-am dorit mereu sa-l vizitez si era ultima zi pe care o petreceam acolo. Stateam intinsi pe patul acela imens, in care ne pierdeam unul pe altul in timpul noptii, in camera noastra perfecta, cu balcon si vedere catre cer si eu priveam cum picaturile de ploaie cad pe geamul ferestrei de deasupra mea. Exact ca atunci cand urmaream incantata picaturile ploii care ne-a prins in masina ta, la una dintre primele intalniri. Mi se pare linistitor sa privesc stropii de ploaie curgand pe geam, in timp ce eu sunt in siguranta undeva inauntru.
In timp ce lumina inunda camera si fericirea sufletul meu, am realizat ca apartin acelui loc si ca as vrea sa nu ma mai intorc la realitate. M-am bucurat cand mi-ai impartasit dorinta, dar am realizat amandoi ca e una irealizabila. Atunci m-am intrebat si te-am intrebat, cum vom putea reveni intr-un loc ce devenise strain, cand tot ce traiam in prezent era atat de... sublim? Nu imi puteam reveni din vis si priveam cu ingrijorare zilele ce vor urma sosirii noastre in Galati. Pur si simplu nu ma mai vedeam locuind aici, nu ma vedeam fericita aici si, ma temeam ca si relatia noastra va avea de suferit, odata intorsi la realitate.
Stiam, totusi, ca acesta e scopul unui concediu: sa te simti bine si sa te pregatesti fizic si psihic pentru inca un an de munca. Pentru ca apoi, sa speri ca iti vei putea permite inca o saptamana de detasare totala, de mediul pe care esti nevoit sa-l suporti.
Nereusind sa ma imaginez din nou acasa, am renuntat s-o fac, nutrind speranta futila ca o minune se va intampla si nu va trebui sa plecam. Minunea asteptata nu a avut loc. Am revenit acasa. Zilele ce au urmat au trecut pe nesimtite, iar acum cateva minute mi-am amintit de senzatia pe care am avut-o in ultima zi...
E deja o luna de cand ne-am intors, iar azi m-am simtit foarte fericita. Fara un motiv anume... Doar pentru ca am petrecut timp impreuna si am realizat cat de mult insemni pentru mine. Mi-am dat seama ca pot fi fericita, cu tot cu felul meu de a complica lucrurile simple, cu nesiguranta mea, cu povara unor ganduri si amintiri, cu tot ceea ce sunt eu, chiar pot fi fericita. Aici. Acum. Cu tine. :)

marți, 1 septembrie 2009

:)


Atat timp cat sunt aici, vreau sa ma bucur. Vreau intensitatea fiecarei clipe, fructificata la maximum. Nu vreau sa-mi refuz nimic din ceea ce pot avea. Nu-mi refuza nici tu. Mai bine hai sa gustam impreuna, ceea ce pentru unii, poate, e interzis.

Nu-ti cer decat sa ma lasi sa te privesc in timp ce te descoperi, fara temeri, fara ascunzisuri. Lasa-ti ochii sa-ti tradeze sufletul, lasa-ti privirea sa exprime cuvintele pe care le taci si invata-ma sa citesc ceea ce inca nu stiu.

P.S.: Ma copleseste linistea pe care inca o mai simt, de aseara, cand m-am intins in pat si te priveam cum zambesti. Iar tu intarziai sa stingi lumina ca sa ne mai privim putin.