luni, 30 noiembrie 2009

Lucruri, nu oameni.


Deşi mereu am fost convinsă că tot ce se întâmplă în viaţa e la voia întâmplării, pentru fiecare moment de... necredinţă, a existat un corespondent care sugera contrariul. Fiecare om ajunge măcar o data în viaţă la o răscruce de drumuri, când se simte pierdut, fără un scop definit al vieţii sale, fără puterea de a o lua de la capăt.

Eu, probabil mai mult decât alţii, am o predispoziţie pentru nefericire. Stările nefericite mă găsesc repede şi des, iar eu nici măcar nu mă obosesc să încerc să le păcălesc, pentru că, intr-un fel, le aştept.

Cei care mă cunosc bine, imi spun că sunt puternică, iar cel mai frumos compliment l-am primit de la prietena mea cea mai bună, care mi-a spus că mă admiră pentru puterea de care am dovadă în momentele grele.

Acum că mă gândesc... mi-am luat puterea mai mult din lucruri decât din oameni.

În cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, când am fost forţată de împrejurări să mă maturizez şi să găsesc modalităţi de a-mi păcăli psihicul, când trăiam cu singurul ţel de a ajunge în dimineaţa următoare, mama mi-a adus Citadela. Mi-a spus că mă va ajuta să înţeleg mai multe şi îmi va oferi sprijinul psihic după care tânjeam. A fost singura carte pe care am citit-o într-un an, cu teama de a nu se termina prea repede. (Încă n-am ajuns la performanţa lui Băsescu de a citi o carte în 5 ani). Mi-a fost aer atunci când realitatea mă sufoca, a devenit motivul pentru care aşteptam cu bucurie ziua următoare, mi-a menţinut mintea ocupată şi mi-a înlesnit calea către a accepta ceea ce nu puteam schimba.

Am ştiut întotdeauna cum să mă lupt cu lacrimile şi să înving. Cheia era să le las să curgă pentru câteva minute şi apoi aveam să mă simt mult mai bine. Însă când m-am confruntat cu lipsa lor, mi-am dat seama că nu poţi lupta cu lacrimi care nu vor să curgă.

Aceasta a fost înca una din răscruci. Nu m-am descurcat singură, ci am avut ajutor, dintr-o sursă neaşteptată. Un prieten mi-a adus, fără sa-i cer, toate sezoanele dintr-un serial pe care îl cunoşteam, dar despre care nu aveam o părere bună. Din dorinţa de a-i oferi o şansă, totuşi, am început să-l urmăresc. Surpriza a fost imensă. Nu doar că am descoperit un film bun, dar gândul la el şi la micile lecţii de viaţa pe care mi le însuşeam din el, îmi ofereau optimismul şi forţa necesară de a depăşi o perioadă din care nu mai ştiam să ies.

La sfârşitul ultimului episod, am realizat că am adunat suficiente rezerve cât să merg mai departe singură, făra ajutor.

Dar, rezervele nu ţin o veşnicie.

Nu mai am momente când nu ştiu încotro s-o apuc, nu m-am mai găsit la o răscruce de drumuri, însă am perioade când îmi scapă motivaţia şi pierd sensul lucrurilor din viaţa mea.

Momentan mă tratez cu „Desperate Housewives”, un alt serial căruia nu-i dădusem nicio şansă, însă am descoperit că m-am înşelat enorm.

Despre serial, într-o postare viitoare.

0 comments:

Trimiteți un comentariu