miercuri, 31 martie 2010

Datul cu părerea - faza pe ţară

La ce se pricepe românul cel mai bine? În afară de scuipat seminţe, obicei descris ireproşabil de Ana. Păi, la datul cu părerea, bineînţeles. Dacă ar exista un concurs, am fi campioni mondiali la exprimat opinii în necunoştinţă de cauză.

N-am înţeles niciodată nevoia mulţimii de a vorbi cu patos, despre lucruri pe care le cunoaşte parţial, sau deloc. Oricine e îndreptăţit la o părere, dar a o face publică şi a te lăuda cu ea, în condiţiile unei percepţii eronate, bazate şi pe lipsa de informaţie, e semn de prostie crasă.

Atât de mulţi cred că au ceva de spus, când tot ce ar trebui să facă e să pună capul în pământ şi să asculte. Eventual să înveţe de la cei care ştiu mai bine şi mai multe. Însă ei se cred atotştiutori, posesori ai cunoaşterii absolute si incontestabile, în măsură să emită judecăţi de valoare. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, pentru că bârna din ochiul propriu e neglijabilă.

Adoră polemicile, despre cele mai banale şi insipide subiecte şi sunt în stare să dezbată o inepţie timp îndelungat. Timp preţios, pierdut de pomană. Mă obosesc. Asta e singura reacţie ce mi-o provoacă. Şi ca să nu mă enervez, pur şi simplu îi ignor. Tocmai de aceea, n-am să fac nici măcar trimitere la cazul care m-a determinat să scriu această postare.

Am să aduc în discuţie, însă, o melodie ce mă înnebuneşte şi pe care o ascult obsesiv de când am auzit-o prima oară. Carry out. Ritm r′n′b demenţial, metafore, jocuri de cuvinte şi o puternică tentă sexuală. Combinaţia perfectă pentru a mă seduce.

luni, 29 martie 2010

Monday morning

Aş pleca şi eu, dacă aş avea două bilete şi un vis. Mai mult biletele lipsesc... ;))

miercuri, 24 martie 2010

Attitude



“Education is the ability to listen to almost anything without losing your temper or your self confidence”, am citit undeva.
Sună elegant şi sofisticat. Pare pentru oameni cu pretenţii, din înalta societate, pentru că eu nu mă incadrez. Nu pot asculta chiar orice fără să-mi pierd una din cele două calităţi. Cel mai uşor îmi cedează calmul. Reuşesc foarte greu, uneori deloc să-mi păstrez cumpătul în faţa tupeului, nesimţirii, ignoranţei, răutăţii şi mai ales prostiei. Iar problema majoră e că vin la pachet, la superofertă. De cele mai multe ori, all inclusive.
Îmi pare rău, dar sistemul meu nervos e supraîncărcat şi nu mai suportă „informaţii” noi. Am parte de ele zilnic, dar le refuz. Resping şi taxez usturător orice mic semn de nesimţire. Dacă asta e lipsă de educaţie din partea mea, aşa să fie. Însă nu am de gând să răspund politicos, sau cu substrat finuţ, unor neciopliţi, care, nici limba maternă n-o vorbesc corect. Firea mea e mult prea vulcanică pentru a mă ghida după etichete de curte, ca în vremurile demult apuse. Dacă s-ar fi păstrat şi oamenii de atunci, poate aş fi menţinut şi eu eticheta.
Încrederea în propria persoană se clatină şi ea, destul de uşor, dar observă doar cei cărora le împărtăşesc eu acest lucru.

luni, 22 martie 2010

Brain modification


Am urmărit un documentar despre ceea ce americanii numesc “body modification”. Neinspirată idee şi, mai ales, oră. Seara, am observat că am o oarecare sensiblitate la subiecte ciudate.

Exceptând ciudaţii care îşi mutilează corpurile cu tot felul de cercei, belciuge, tatuaje oribile, îşi despică limba ca la şarpe, etc, emisiunea aceasta depăşea un pic graniţa “banalului”.

Astfel, am vazut o tipă care, cică vroia să “make a statement”. Nu mai reţin ideea, pentru că faptele ei au şters complet din mintea mea orice altă informaţie. Şi-a dat nişte găuri in zona omoplaţilor, fără anestezie şi apoi câţiva baieţi – probabil în aceeaşi deplinătate a facultăţilor mintale ca şi ea – i-au infipt două cârlige şi au suspendat-o de tavan. Ea părea veselă în tot acest timp. Cam atât am rezistat să văd şi tocmai când mă pregăteam să schimb programul, au anunţat reclame şi un pic din ce va urma după pauză. Un nene “picta” globul ocular al unui alt nene, injectându-i substanţe colorate.

Imaginea aceea mi-a dispărut greu...

Motivele pentru care aceşti indivizi fac lucrurile astea “îndrăzneţe”, sunt dincolo de aria mea de interes. Doar mă scârbesc. Rău.

P.S.: Poza e menită să calmeze imaginaţia mea şi a celor care mai citesc.

duminică, 21 martie 2010

Soare


N-am înţeles niciodată semnificaţia sintagmei „mi-am încărcat bateriile”. Mă uitam pierdută în ochii celui care grăia entuziasmat aceste cuvinte şi încercam să ghicesc, măcar, cum e. Câteva zile libere, pentru mine, nu reuşesc să facă minuni. Pentru că sunt incapabilă să mă detaşez şi să renunţ la a gîndi. Perioada de timp trebuie să fie de câteva săptămâni, cel puţin, iar mediul, complet diferit.

Însă, în ultima perioadă, sunt forţată să uit ce urmează după două zile de weekend. Dacă înainte nu-mi plăcea duminica, pentru ceea ce precede şi prevesteşte, acum, mă bucur că e, totuşi, o zi liberă şi prefer să fac tot ce pot pentru a o simţi ca atare.

Azi mi-am încărcat bateriile. Cu o alergare uşoară dimineaţă, o sesiune de mers pe role – clasa începători, recapitulare de anul trecut – şi un shopping mărunt. Am simţit perfectă ziua de azi. Mâine nu există încă.

vineri, 19 martie 2010

Trompe l’oeil: estetica guvernării Boc


Da, un nou articol comico-genial al Leliei Munteanu. Pentru cei care nu ştiu ce înseamna Trompe l'oeil - cum nici eu n-am ştiut până să citesc textul - vă scutesc de căutare. Este o tehnică utilizată în pictură, în scopul creării iluziei de tridimensionalitate.
"Premierul Boc e un personaj candid. Cine zice c-a început să bărbierească statui nu pricepe nimic. A inventat şedinţele de guvern itinerante. Poate nu-i cea mai bună idee: n-are decât să le ţină şi la Kuala Lumpur - (aţi fost siguri că o să... invoc un oraş din Croaţia) - şi tot n-o să-i crească BIP-ul, vreau să zic PIB-ul. Aleargă din loc în loc, de zici că-i urmărit de creditori. Abia mai reuşesc sindicatele să se ţină după el, cu toată recuzita... Cum a fost la Iaşi? Bine. Până şi-a ridicat ochii suuus, pe perete: Şto etă? Etă provokaţia! Taman în Aula Magna: Aulaeu! Cine credeţi că plutea acolo, lipită de un cataroi, înconjurată de grohotiş celest? O cetăţeană goală-puşcă. S-a sesizat şi Sepepeul şi a luat, la rându-i, poziţii de tragere, cf. L. 191 per 1998, cap. II secţiunea 3, art. 14, litera h. Înţeleg şi eu cum vine treaba cu estetica, doar am absolvit cursul "Să ţesem frumos". Problema e însă că nu putea să prezideze şedinţa ditamai (vorba vine) premierul, pe un fundal de-a dreptul alegoric. Astăzi zici "nud" şi se aude "buget". N-ai voie să penetrezi populaţia cu un mesaj pesimist. Prin urmare, simbolul recesiunii trebuia 1) echipat urgent sau 2) pitulat. S-a optat pentru soluţia doi: au pus un cearceaf pe femeie, să nu stârnească auditoriul. Ce-ar mai fi putut să facă? S-o răzuiască de-acolo, ca la loto - n-ar fi câştigat nimic. Să picteze ceva peste - da. Ştie Executivul s-o facă in trompe l'oeil, de o să ni se pară că noi am împrumutat FMI-ul."

joi, 18 martie 2010

Urme


Acum câteva luni am urmărit un documentar despre destinaţii de vacanţă. Astfel m-am îndrăgostit de Opatija, Croaţia. Am visat să ajung o dată acolo.

Azi am primit pe e-mail-ul de la muncă o oferta de la o agentie de turism. Da, pentru Opatija. E foarte avantajoasă, cu masă, cazare, ghid, tot ce trebuie, inclus. Un vis. Unul care va ramane la stadiul de vis.

Primul meu gând a fost la mama. Cu siguranţă i-ar fi făcut bine şi ne-ar fi făcut bine să mergem cu toţii. Preţ de câteva secunde mi-am şi imaginat cum ar fi, departe de grijile si problemele ce mă / ne sufocă tot mai mult cu fiecare zi, de senzaţia tot mai puternică că totul e inutil, că viaţa ar trebui să însemne altceva, decât epuizare prin muncă şi stres.

Mă vedeam fericită, cu sufletul vibrând la frumuseţile locurilor, străbătând străduţele acelea inexplicabil de familiare şi bucurându-mă de o linişte, pe care, doar îmi aduc aminte că am simţit-o.

Mă trezesc totuşi realizând că nu am paşaport, bani şi nici timp. Probabil că mama ar avea şi probleme grave la muncă, dacă şi-ar lua concediu. Că doar nu e un drept al fiecărui angajat, ci o nesimţire să laşi neterminate proiecte ce aduc bani doar patronilor.

M-am trezit. Visarea cu ochii deschişi dăunează grav sănătăţii. Celei psihice.

luni, 15 martie 2010

Pleci pe dracu'

Când l-am văzut pe Smiley, singurul om din showbiz-ul autohton, care pare lovit de tren în plină figură – cel puţin asta îmi imaginez eu când îi văd faţa concavă – am pus mâna pe telecomandă urgent. Şi nu pentru a mări volumul, evident. M-am oprit când am observat că e o colaborare cu Cheloo şi bine am făcut.

Spre surprinderea mea, partea lui Smiley părea chiar interesantă, până a ajuns la refren. „Plec pe Marte” nu e deloc o rezolvare a problemelor pe care le enumeră, nici o consolare, dimpotrivă, se potriveşte ca nuca în perete.

Mi se pare un om destul de stabil financiar, deci îşi permite luxul de a fi boem. Visează că pleacă pe altă planetă, unde problemele de pe Pământ nu există. Oricum problemele lui sunt departe de a fi cele cu care se confruntă marea majoritate în această perioadă. Dar a găsit modalitatea de a ajunge la sufletele oamenilor, dând impresia că e şi el unul din mulţime. Mai ales după piesa „Am bani de dat”, cu care toată lumea putea să relaţioneze. Aceea a fost chiar reuşită, deşi aportul lui la acea piesă e neglijabil. Refrenul îl duce Alex, iar sarea şi piperul e partea lui Moga.

Revenind la „Plec pe Marte”, în sfârşit vine şi partea lui Cheloo. Ma hrănesc cu trairile pe care le crează, rupte, parcă, din ceea ce simt şi eu, cu infăţişarea lui tulbure, în concordanţă cu adevărul dureros al versurilor rostite şi apreciez nota de realism adusă piesei. Cireaşa de pe tort e modul cum îşi încheie strofa, oprindu-se la „plec departe”. Zâmbesc mulţumită şi îmi place să cred că şi el a observat „potrivirea” sintagmei „plec pe Marte” cu restul piesei, motiv pentru care a evitat-o...

UPDATE: Acum am observat autobuzul care trece prin dormitorul lui Smiley la finalul melodiei :)) Poate ca, totuşi, n-a fost tren...





sâmbătă, 13 martie 2010

Evenimente trecute... in prezent


Sunt zile care rămân în memoria noastră ca fiind deosebite. Ne amintim de ele în fiecare an, pentru că, suntem dependenţi de gustul trecutului. Uneori are o aromă plăcută, alteori, probabil de cele mai multe ori, e amar.
Se spune că, în acea dată, ar trebui să marcăm cumva evenimentul. Dacă e vesel, cumpărăm flori, ciocolată, sau diverse lucruri inutile, cu unic rol de a aduna praful, iar dacă evenimentul ne-a atins negativ, fie urmăm ritualuri stupide, pentru a avea senzaţia că ne preocupăm cu ceva, fie cădem în butoiul cu melancolie, sau în adevărate depresii.
De când mă ţin eu minte şi e ceva vreme de atunci, n-am reuşit să funcţionez după un calendar stabilit dinainte. Nu pot pocni din degete pentru a intra automat în starea pe care o impune momentul. Dacă evenimentul e trist, probabil voi deborda de veselie şi invers. Stările emoţionale nu sunt previzibile, mă surprind şi pe mine de multe ori, dar încerc să le accept. Oricum nu am de ales.
Acum câţiva ani, din cauza certitudinilor pe care mintea mea se baza, orice ieşire din tiparul bine stabilit de psihicul meu, era menită să-mi fure pământul de sub picioare şi să-mi inducă o stare vecină cu nebunia.
Acum descopăr că lucrurile care mă disperau atunci, în prezent, pot cel mult să mă întristeze. Pentru că îmi place să prevăd orice s-ar putea întâmpla, de la sucul pe care e foarte posibil să-l fi terminat fratele meu înainte să ajung eu acasa, până la modalităţi de contracarare a unor cuvinte pe care le-ar putea spune cineva, plasându-mă într-o situaţie dificilă.
Astfel, existenţa unei multitudini de posibilităţi, exclude din subconştientul meu, certitudinea.
Şi tot subconştientul e cel care anticipează zilele cu anumită semnificaţie, creând diversiuni. Poate aşa s-ar explica de ce rememorez un eveniment, în orice zi din an, mai puţin în cea în care s-a întâmplat.

luni, 8 martie 2010

Martie. 8 Martie.

Calm, linişte şi parfum puternic de zambile. O lalea parfumată îmi zâmbeşte dintre zambilele divers colorate. Culmea ironiei: floarea mea preferată, primită de la o persoană detestabilă.

Ziua mea şi a unui prieten drag.

Mai multă ciocolată decât poate „reţine” organismul meu. Pentru zile negre şi depresii profunde.

Oameni lipsă, dar care nu-mi lipsesc. Si o iarnă ce nu se mai dă plecată.

vineri, 5 martie 2010

Pulse

Aş putea să recitesc sutele de texte pe care le-am scris de-a lungul timpului, să rememorez, să rearanjez nostalgică piesele unui puzzle care nu mă mai redă. Mă tentează uneori ideea, dar îmi revin repede. Singura poză pe care trebuie să o developez e cea pe care n-am făcut-o încă. Nu m-am hotărât dacă o vreau cu blitz sau fără, din ce unghi, cu ce lumină... Ştiu doar că o vreau diferită complet.

Fotografiile vechi sunt bune de aranjat într-un album şi de privit rar. Sunt utile ca termen de comparaţie, nu ca punct de sprijin, sau fundament al prezentului viitor.

Nu voi reciti, pentru că recapitulările mi-au fost urâte încă din scoala generală. Voi scrie, în schimb. Nu ştiu încă despre ce, dar voi afla trăind în prezent, înconjurată de oameni şi lucruri prezente.



joi, 4 martie 2010

Gen...

GENială abordare ironico-amuzantă a cazurilor tot mai des întâlnite de şmecheraşi care cred că folosirea obsesivă şi inutilă a unui cuvânt e "cool".

luni, 1 martie 2010

In sfârşit, primăvară


Am marcat sosirea acestui mult aşteptat anotimp cu:
  • şapte bucheţele de flori, 5 ciocolate (plus una caldă), 2 mărţişoare, 2 sms-uri şi câteva urări pe mess, primite de la familie, prieteni, colegi şi aproape necunoscuţi. Toate apreciate, toate binevenite şi aducătoare de zâmbete fericite.
  • o mică schimbare de look; am îndrăznit o ieşire din rutină, încercând o pieptănătură diferită care mi se şi potriveşte.
  • prima porţie de jogging; am alergat pe faleză, aşa cum îmi propusesem încă din zilele în care ningea abundent. Puţinele picături de ploaie care au încercat să mă sperie, n-au reuşit şi am avut şi norocul de a avea faleza doar pentru mine.
Cu siguranţă, de azi e primăvară.