vineri, 30 aprilie 2010

Drumuri ce se intalnesc



Ti s-a făcut dor şi m-ai făcut să-mi fie dor. Prima conversaţie a noastră, pe care am postat-o, a fost acum câţiva ani, pe 360-ul de atunci. Mă bucur că am, înca, motive să fac acelaşi lucru. Merci pentru dedicaţie :)

Ciprian: ti-am zis... nush dak u get the exact picture... eu chiar imi imaginez creieru care teoretic e alb... dar e innegrit din ce in ce mai mult de toate principiile si sabloanele si lucrurile rele pe care le fac

Ciprian: si incerc sa-l lustruiesc as much as i can

Monica: :)

Monica: pai poate ma inveti si pe mine

Ciprian: Bliss tu stii sa faci asta... e ca mersul pe bicicleta... singura problema e ca lasam bicicleta aia cu pana ani de zile

Ciprian: da si cand o gasim

Ciprian: :)

Monica: :))

Ciprian: si mereu ne gandim ca vrem mai mult

Ciprian: decat avem

Ciprian: si asta e bine, insa exageram, de fiecare data

Ciprian: si regretam dupa aia

Ciprian: ca uite ce chestii minunate aveam

Ciprian: chiar nu mai vreau sa traiesc in trecut... vreau sa iau trecutul si oamenii din trecut si sa-i pun in prezent as much as possible

Ciprian: sa le accept schimbarile, sa-i cunosc din nou

Ciprian: e ca mereu la prima intalnire

Ciprian: de fiecare data ceva nou, cu toate ca e aceeasi persoana, pe care o cunosti de ani

Monica: da, e bine sa accepti oamenii si mai ales schimbarile care se petrec cu ei, in loc sa te cramponezi de cum erau in trecut

Monica: bine, cu o limita

Monica: am o limita a ipocriziei

Monica: pe care o tolerez

Ciprian: corect

Ciprian: iubita te las si eu, ca ma duc sa ma imbrac si sa ma pregatesc

Ciprian: sa ma duc pe la aeroport

Ciprian: :))

Ciprian: ca vreau sa purtam discutia asta

Ciprian: si live

Monica: =))

Ciprian: si pt asta trebuie sa iau avionul ala

Ciprian: :** de abia astept sa te vad

Ciprian: te pup!

Ciprian: pa pa

Ciprian: si sa zambesti

Monica: deja o fac :)

joi, 29 aprilie 2010

Beautiful state of mind

marți, 27 aprilie 2010

Showlda woulda coulda


Mi-ar fi dor, dacă aş fi lacomă. Aş suspina nostalgică după strălucirea noastră, dacă nu aş şti să gust, încă, din ce am avut. Mi-aş întinde neputincioasă braţele către imaginea mâinilor noastre împreunate pentru totdeauna, dacă aminirea nu mi-ar fi de ajuns. Aş ţipa fericirea pe care am trăit-o, dacă ceea ce trăiesc acum ar fi puţin. Aş diviniza înţelegerea sufletelor noastre în absenţa cuvintelor, dacă aş avea impresia că vreun lucru de pe lumea asta e etern. M-ar întrista să te ştiu departe, dacă aş fi egoistă.
Aş privi în jos, căutând în zadar drumul pe care îl descopeream doar împreună, dacă n-aş şti să păşesc pe drumul meu, pe care te aştept oricând ţi s-ar face dor...

luni, 26 aprilie 2010

Nu oricine poate fi secretară


Primul lucru pe care îl fac dimineaţa când deschid compul de la muncă este să-mi verific joburile primite pe e-mail. Dimineţa asta a început promiţător, cu o porţie sănătoasă de râs. Citesc aşa:

Titlul jobului: Secretara + obligatoriu atestat detectiv.

Dacă n-aş purta machiaj aş fi tentată să mă frec la ochi, poate sunt încă adormită şi n-am citit bine. Cum sunt în public, cade şi varianta cu două palme peste obraji. Casc ochii mari şi citesc mai departe:

Descrierea postului: Relatii cu clientii, intocmiri contracte, facturi, chitante; activitati de teren; investigatii, verificari, filaje.

Deja, la “investigaţii”, îmi dau seama că nu e nimic în neregulă cu mine şi încep să gust gluma. Pentru că e o glumă, nu? La “filaje” distracţia e maximă. Împărtăşesc şi cu alţii comicăria asta şi apoi observ şi sfărşitul anunţului:

Cerinţe: Auto personal, dinamica, rezistenta stres, perseverenta, loialitate, seriozitate.

Aaa, pai aşa ziceţi fraţilor, să priceapă şi mintea mea. Se caută secretară pe post de detectiv, cu maşină proprie şi atestat. De parcă nu era de ajuns că secretara are acum atribuţii obligatorii de contabilitate şi resurse umane, în care trebuie să fie specialistă. Trebuie s-o mai facă şi pe detectivul acum. E clar. Concluzionez că nu îndeplinesc condiţiile necesare să mă angajez ca secretară.

Doamneeeee, oare cât o să mai suportăm abuzurile angajatorilor? Până unde o să meargă nesimţirea şi tupeul lor? Până unde le vom permite. Şi se vede treaba că le permitem multe.

duminică, 25 aprilie 2010

5 things PMS stands for

1. Pass My Shotgun
2. Psychotic Mood Shift

3. People Make me Sick

4. Provide Me with Sweets

5.
Potential Murder Suspect


vineri, 23 aprilie 2010

Don't know what to say



I remember she was picking up an MTV award with her brother. Dressed in black, smiling, classy as always. The memory is so fresh. It was 10 years ago...

joi, 22 aprilie 2010

Monumente


Nu din acelea la care vă gândiţi. Monumente ale prostiei. Mărturii vii (din păcate) ale infinităţii prostiei şi nesimţirii umane. Asta mi-a fost dat să văd ieri, în timp ce mă întorceam acasa.

Am mers pe jos două staţii. În acest interval erau amplasate câteva tonete de unde se achiziţionează gratuit ziarul Adevărul. Tonetele erau goale, dar lângă tonete, sub tonete, de jur imprejurul tonetelor, se adunase toata populaţia Galaţiului cu vârsta peste 60 de ani. Stăteau, deci, la coadă la ziare, nu la carne, nu la lapte, ca pe timpul lui Ceauşescu, la ziare.

Am întors capul după ei, însă niciunul nu era măcar jenat de situaţie. Normal, mi-am zis, la ce să mă aştept, când trăim din nou în regim comunist? Am fost tentată să imortalizez momentul, dar n-am avut starea necesară pentru o ceartă cu imbecilii, aşa că am renunţat.

Când am ajuns în dreptul ultimei tonete, din zona unde locuiesc, tocmai sosise şi marfa. Peisajul la care am asistat a fost de-a dreptul superb. Nirvana. Moşi şi pe alocuri babe, împingându-se să apuce, nu un ziar, cum mi s-ar fi părut normal, ci câte apucau cu mâna. Mi-a venit în minte o alta imagine, cu tente olfactive de data asta, a celor care înmiresmează maxi-taxi-urile cu pachetele de branză şi ceapă, învelite în ziare. Iată, deci, la ce le folosesc cantităţile industriale de „adevar de seară”.

Acum îmi dau seama de ce niciodată nu apuc, nicăieri, niciun ziar. Aş fi fost curioasă să văd cum e, însă, aşa cum îmi spunea şi Ana, „tot ce e gratis e pentru moşi, că ei au timp liber care e asociat cu gratuităţi”.

Propun, totuşi, să se angajeze un responsabil cu repartizarea în mod egal a folositoarei hârtii. Ca să nu mai fim nostalgici după nişte vremuri oricum prezente.

Şi revenind la ideea pe care o subliniam într-o postare anterioară, nesimţirea celor de vârsta a 3 a, e cel puţin egală cu a tinerilor. Mi se confirmă zilnic.

miercuri, 21 aprilie 2010

When I break, I break



Nu acord prezumţia de nevinovăţie persoanelor pe care le ştiu, dar nu le cunosc. Încrederea mea se câştigă greu, iar pe cei care au impresia că mă ghidez după aparenţe, îi las să creadă ceea ce vor. Adevărul e că, mă ajută şi chipul să par ingenuă. Şi nu mă deranjează deloc să fiu subestimată, pentru că satisfacţia finală are exact dimensiunile subestimării.

De încrederea mea se bucură puţinele persoane care au făcut dovada deţinerii unei coloane vertebrale, cu drepturi legale şi fără litigii de proprietate.

Vorbeam de prezumţia de nevinovăţie pe care n-o acord. Nu fac conversaţii de complezenţă şi le tai elanul celor care încearcă asta cu mine. Mulţi urmăresc anumite lucruri prin discuţiile inutile, însă, dacă intelectul respectivului nu mă atrage, opresc discuţia înainte de a începe, pentru că timpul meu e valoros.

De multe ori sunt etichetată drept inabordabilă, rea, pusă pe ceartă, impertinentă chiar. M-ar afecta, dacă mi-ar păsa de părerea celor care pretind de la alţii, bunul simţ pe care ei nu-l au.

Experienţa m-a învăţat că majoritatea merită tratamentul dur şi distant pe care îl ofer. Iar cei pe care i-am cadorisit din prima cu un duş rece şi nu l-au meritat, au ştiut să vadă dincolo de firea mea inabordabilă şi m-au determinat să-mi cer scuze.

Prefer să prezint câteva scuze, ocazional, şi să descopăr cu plăcere un OM, decât să am surpriza nesimţirii şi răutăţii, oferite în schimbul politeţii mele.

marți, 20 aprilie 2010

Nicki

Întâi a fost...



Mi-a atras atenţia şi m-a făcut să-mi doresc mai mult. Astfel, am găsit-o stâmbându-se dulce aici:



În clipul acesta m-am îndrăgostit de posteriorul ei îmbrăcat în roz şi de atitudinea ei:



Aici mi-am dat seama că nimeni n-o poate eclipsa şi că arată bine oricum:



Iar asta nici măcar nu are clip, dar are ritm innebunitor:

joi, 15 aprilie 2010

Out of the blue

Dacă te pricepi să vinzi iluzii, să ştii că eu nu le cumpăr, le aştept gratuit. Îmi eşti dator cu ele şi vreau să iau ce e al meu. Nu mai accept datorii, nici amânări.

Pentru că nu-ţi cer nimic concret, ai datoria morală să-mi păcăleşti intelectul cu niscaiva iluzii. E tot ce trebuie să faci, ca să-ţi pot oferi, la rândul meu, iluzia realităţii pe care o aştepţi.




marți, 13 aprilie 2010

Vai de capu'...


Mi-am convins ieri prietenul să facem o plimbare pe jos, de la muncă la mine acasă. Cum el are ochiul format pentru a repera maşini de vânzare, am ajuns să văd şi acest anunţ. N-am rezistat să nu imortalizez aşa ceva. Aşa ceva?! :)) Fool obtion ?!! Fool e proprietarul, asta e clar, dar obtion ce-o fi?

luni, 12 aprilie 2010

Strength

I count on me for the things that most people expect from others. And I am enough.


LeAnn Rimes -Life Goes On
ÎncÄ�rcat de jefpsg. - Explore more music videos.

duminică, 11 aprilie 2010

The tragic loss of...

Răsfoind bloguri am dat de o postare despre încrederea în sine şi mi-am amintit un citat care spunea cam aşa: „Timiditatea e defectul oamenilor mari, iar tupeul defectul oamenilor mici”. De multe ori timiditatea e confundată cu bunul simţ, iar tupeul cu încrederea în sine. Graniţa e destul de fină. Depinde cine face delimitarea. Problema e că, pentru fiecare timid care ar avea toate motivele să debordeze de încredere in sine, există sute de oameni din plastic, care nu au nimic real de oferit, în ciuda unei impresii exagerate depre propria persoană, pe care o afişează cu opulenţă.

Tot in categoria tupeu, intră gesturile şi cuvintele multor oameni de varsta a 3 a. Cum ar fi cei care consideră al lor de drept, orice scaun dintr-un mijloc de transport în comun, pe care e aşezat un tânăr. La fel de nesimţiţi sunt şi cei care se plimbă cu autobuzul, din lipsă de somn, la ore de vârf, ocupând locurile celor care chiar se grăbesc să ajungă undeva. Ca să nu mai spun de acei imbecili care traversează strada pe roşu, sau prin locuri nepermise, cu viteza melcului rănit. Mi-e tare greu să simt compasiune pentru cei care sunt loviţi de maşini, în timp ce eu pot să aştept frumos pe trotuar culoarea verde, sau să caut naibii o trecere de pietoni, chiar şi atunci când întârzii undeva. Ei întârzie, probabil, la cimitir. Le lipseşte elementarul bun simţ, pe care ţipă în gura mare că nu-l au tinerii. Aceia care n-au sărit drepţi când s-au deschis uşile autobuzului ca să intre masa lor de carne.

Apropo, ce scuză au cei care ocupă 2 locuri în maxi taxi? Eu exact lângă ei prefer să mă aşez, să-i îngrămădesc cât mai mult, fără să poată comenta nimic. Iar pentru cei care s-ar gândi să vocifereze am şi replica pregătită: aţi plătit cumva pentru 2 locuri?


joi, 8 aprilie 2010

Si dreptate se facu


Stă în firea mea să vorbesc despre lucruri triste când sunt veselă. E un fel de diversiune pe care o creez pentru psihicul meu. Să nu se înveţe cu prea mult bine şi să-l ia prin surprindere orice neplăcere. Aşa s-ar explica ultima postare.

Acum, însă, trebuie să vorbesc şi despre realitatea care mă fericeşte, sau explodez. Sunt fericită, împlinită, LINIŞTITĂ şi mai ales răzbunată pentru toate nedreptăţile pe care a trebuit să le suport la muncă din partea unora care se credeau şefi. Din cauza regimului comunist instaurat şi împământenit aici, am fost nevoită să vorbesc făra a vorbi, cum am făcut-o în postarea aceasta.

Iniţial am crezut că va fi în zadar, pentru că nu ştiam ce avea să urmeze. Îmi pierdusem speranţa şi mândria că lucrez pentru firma care mă apreciase odată şi pe care am văzut-o crescând de la zero. Nu mai conta nici contribuţia mea în dezvoltarea firmei, nici orele suplimentare făcute cu plăcere, nici senzaţia plăcută că sunt o piesă importantă din acest joc. Spun joc pentru că a fost o vreme când nu consideram ceea ce făceam drept muncă. Timpul zbura fără să-mi dau seama.

Cu timpul, însă, cel pe care îl consideram om, a devenit de nerecunoscut. Nu ştiu dacă i-au luat minţile banii, funcţia, şi/sau puterea. Nici nu mă mai interesează. Mi-a păsat odată. Pe atunci ieşeam din biroul lui ascunzându-i lacrimi. De supărare, dezamăgire şi nervi întinşi, cu nepăsare, la maxim.

Fiecare zi era un chin şi o tortură psihică gratuită şi în fiecare zi găsea noi moduri de a ne aduce în pragul nebuniei.

După atâta timp în care i-am făcut faţă, plătind cu vârf şi îndesat pentru fiecare răbufnire de sinceritate, a venit şi vremea mea.

Pe 1 aprilie am aflat oficial, ceea ce ascultasem cu urechile mele, cu o zi înainte. Şi nu era o păcăleală. Am mulţumit din priviri zeului cu ochi albaştri care i-a luat maşina, cheile şi telefonul şi care mi-a spus înainte de a pleca: „acum poţi să zâmbeşti”.

Zâmbesc şi respir aerul libertăţii. Vin cu plăcere la muncă, mă simt din nou importantă, ba chiar am o mai mare disponibilitate de a tolera prostia din jur. Am drept de semnătura acum, urmez un curs de specializare ce mi-a fost refuzat în trecut şi privesc încrezătoare către o marire de salariu.

Mai există şi dreptate pe lumea asta :)

Luni


Trăiesc cu gândul că aş putea muri oricând. Eu sau apropiaţi mie. Îmi imaginez modalităţi în care s-ar putea întâmpla şi alung repede gândurile. Sau încerc. Azi mi-a spus cineva că am o “chestie” cu moartea. M-a cunoscut abia ieri.

Tocmai am urmărit un episod din House MD intitulat “Ignorance is bliss”. Gândurile îmi vin şi de aici, însă ipohondria e în totalitate a mea.

Ţin minte că, odată, am avut motive să consider că unele lucruri se întâmplă cu un motiv anume. N-am afirmat-o, deşi o credeam, sau mai bine zis, o speram în secret. Dimpotrivă, am căutat argumente împotriva acestei idei.

În ultima vreme m-am detaşat de această posibilitate, poate şi pentru că nu mi s-a mai întâmplat nimic care să mă facă să cred că aş fi menită să fiu într-un anume loc, sau să experimentez anumite trăiri. Mi se întâmplă, însă, să valorez prezentul.

Am fost în singura zi însorită de Paste împreună cu familia - adica exact acei oameni pe care mi-i doresc alături - într-un loc liniştit, frumos, inaccesibil oricui. M-am jucat şi nu mi-a lipsit nimic. Am avut tot şi pe toţi.

A doua zi, în lipsa totului, m-am întregit cu o bucata nouă. Familiară şi totuşi abia cunoscută, a completat cercul, acel simbol al perfecţiunii în care mă învârt căutând sublimul şi găsind prezentul. În forma în care il nimeresc şi se nimereşte.