joi, 8 aprilie 2010

Si dreptate se facu


Stă în firea mea să vorbesc despre lucruri triste când sunt veselă. E un fel de diversiune pe care o creez pentru psihicul meu. Să nu se înveţe cu prea mult bine şi să-l ia prin surprindere orice neplăcere. Aşa s-ar explica ultima postare.

Acum, însă, trebuie să vorbesc şi despre realitatea care mă fericeşte, sau explodez. Sunt fericită, împlinită, LINIŞTITĂ şi mai ales răzbunată pentru toate nedreptăţile pe care a trebuit să le suport la muncă din partea unora care se credeau şefi. Din cauza regimului comunist instaurat şi împământenit aici, am fost nevoită să vorbesc făra a vorbi, cum am făcut-o în postarea aceasta.

Iniţial am crezut că va fi în zadar, pentru că nu ştiam ce avea să urmeze. Îmi pierdusem speranţa şi mândria că lucrez pentru firma care mă apreciase odată şi pe care am văzut-o crescând de la zero. Nu mai conta nici contribuţia mea în dezvoltarea firmei, nici orele suplimentare făcute cu plăcere, nici senzaţia plăcută că sunt o piesă importantă din acest joc. Spun joc pentru că a fost o vreme când nu consideram ceea ce făceam drept muncă. Timpul zbura fără să-mi dau seama.

Cu timpul, însă, cel pe care îl consideram om, a devenit de nerecunoscut. Nu ştiu dacă i-au luat minţile banii, funcţia, şi/sau puterea. Nici nu mă mai interesează. Mi-a păsat odată. Pe atunci ieşeam din biroul lui ascunzându-i lacrimi. De supărare, dezamăgire şi nervi întinşi, cu nepăsare, la maxim.

Fiecare zi era un chin şi o tortură psihică gratuită şi în fiecare zi găsea noi moduri de a ne aduce în pragul nebuniei.

După atâta timp în care i-am făcut faţă, plătind cu vârf şi îndesat pentru fiecare răbufnire de sinceritate, a venit şi vremea mea.

Pe 1 aprilie am aflat oficial, ceea ce ascultasem cu urechile mele, cu o zi înainte. Şi nu era o păcăleală. Am mulţumit din priviri zeului cu ochi albaştri care i-a luat maşina, cheile şi telefonul şi care mi-a spus înainte de a pleca: „acum poţi să zâmbeşti”.

Zâmbesc şi respir aerul libertăţii. Vin cu plăcere la muncă, mă simt din nou importantă, ba chiar am o mai mare disponibilitate de a tolera prostia din jur. Am drept de semnătura acum, urmez un curs de specializare ce mi-a fost refuzat în trecut şi privesc încrezătoare către o marire de salariu.

Mai există şi dreptate pe lumea asta :)

6 comments:

fairy tale spunea...

Felicitari!Munca laborioasa invinge totul!Maxima latina.Trebuie sa recitesti cat mai des acest articol ca sa nu ajungi ca si cel de dinainte.Oricum ma bucur mult pentru tine si sa dea Dumnezeu sa-ti construiesti o cariera solida aici sa nu fi nevoita sa pleci din tara.Salutari din MARAMUREUL ISTORIC!

Ana spunea...

Zâmbesc şi eu pentru tine :) Felicitări! Că locuri pentru statui nu se mai găsesc, m-am interesat eu :P

Monica spunea...

Multumesc, Stefan. Sunt in extaz, dar nu mi se urca la cap ;) Sper ca va fi intr-un ceas bun.

Monica spunea...

:)) Ana, merci. Imi incep ziua cu un zambet cand ii vad masina trasa pe dreapta in fata sediului. Sunt rea, nu-i asa? ;))

Ana spunea...

Vorba emisiunii (la care nu mă uit :D) "Răi da' buni"

Monica spunea...

;)) Nici eu nu suport astfel de emisiuni.

Trimiteți un comentariu