joi, 8 aprilie 2010

Luni


Trăiesc cu gândul că aş putea muri oricând. Eu sau apropiaţi mie. Îmi imaginez modalităţi în care s-ar putea întâmpla şi alung repede gândurile. Sau încerc. Azi mi-a spus cineva că am o “chestie” cu moartea. M-a cunoscut abia ieri.

Tocmai am urmărit un episod din House MD intitulat “Ignorance is bliss”. Gândurile îmi vin şi de aici, însă ipohondria e în totalitate a mea.

Ţin minte că, odată, am avut motive să consider că unele lucruri se întâmplă cu un motiv anume. N-am afirmat-o, deşi o credeam, sau mai bine zis, o speram în secret. Dimpotrivă, am căutat argumente împotriva acestei idei.

În ultima vreme m-am detaşat de această posibilitate, poate şi pentru că nu mi s-a mai întâmplat nimic care să mă facă să cred că aş fi menită să fiu într-un anume loc, sau să experimentez anumite trăiri. Mi se întâmplă, însă, să valorez prezentul.

Am fost în singura zi însorită de Paste împreună cu familia - adica exact acei oameni pe care mi-i doresc alături - într-un loc liniştit, frumos, inaccesibil oricui. M-am jucat şi nu mi-a lipsit nimic. Am avut tot şi pe toţi.

A doua zi, în lipsa totului, m-am întregit cu o bucata nouă. Familiară şi totuşi abia cunoscută, a completat cercul, acel simbol al perfecţiunii în care mă învârt căutând sublimul şi găsind prezentul. În forma în care il nimeresc şi se nimereşte.

0 comments:

Trimiteți un comentariu