sâmbătă, 29 mai 2010

Continuarea

Pozele făcute de Alin:
Intrarea, fotografiată la ieşire :)

Drumul către mânăstire. De o parte şi de alta cresc, de la vişini, până la pepeni şi viţă de vie.

Intrarea

În dreapta e un mic muzeu şi apă sfinţită

Aleea către biserică

Biserica

Intrare în aripa măicuţelor

O altă aripă

Prin arcadă se ajunge în spate, unde cresc animale, mai există o aripă locuită şi un cimitir al maicuţelor, donatorilor, preoţilor, etc.

joi, 27 mai 2010

Zi liberă

Am avut, luni. A doua zi de Rusalii.
Sunt la curent cu sărbătorile, din motive profesionale şi personale, nicidecum religioase. Dar, la fel ca în cazul escapadei la Tulcea, când ne-am nimerit să vizităm Muzeul Deltei Dunării exact când a fost noaptea muzeelor, şi de Rusalii m-am trezit să mergem la Mânăstirea Vladimireşti/Tudor Vladimirescu. Fără nicio intenţie şi mai ales fără urmă de spiritualitate, am căutat doar puţină linişte, o călătorie scurtă, privelişti frumoase şi un loc în care Alin nu mai fusese. Le-am găsit pe toate :)
Priveliştile sunt surprinse, în cea mai mare parte, de Alin şi urmează să le adaug când îi prind telefonul. Oricum, el are idei şi "mână" pentru poze. Ale mele sunt:


Drumul spre Tudor Vladimirescu. Localitatea, nu colegul lui Alin la care a crezut lumea că mergem :) Plus două dintre raţe. Cea de sus e unul din suvenirurile de la Tulcea.


Opera mea de artă din weekend, pe bord.


Şoferul. O staţie la prima, vă rog...


Ideea mea de a face o poză la intrare: din interior spre exterior. Ca să nu ratez parcarea şi stâlpul de înaltă tensiune :))


Galben şi mov. Culorile care îmi amintesc de Sibiu...


Am remarcat în mod deosebit ultimele rânduri...


O aripă a camerelor maicuţelor, plină de flori şi băncuţe în faţă, chiar dacă nu se văd prea bine. Mă bazez pe pozele ce urmează să le adaug :D

miercuri, 19 mai 2010

Un fel de...

... I am always looking for something :) Apropo de lucrurile pe care nu le pot defini clar, dar le găsesc şi mă regăsesc în ele.

duminică, 16 mai 2010

A fost...

...noaptea muzeelor, sâmbătă. Fără să avem habar de acest eveniment, în cursul zilei de sâmbătă, eu, Alin şi mama, am vizitat în Tulcea:



La subsol am văzut:



La parter:




Iar la etaj:



Am mâncat o saramură de crap delicioasă, ne-am cumpărat şi ceva suveniruri, am visat frumos şi necesar şi ne-am întors cu nişte amintiri în plus.

vineri, 14 mai 2010

Feel nothing

Mi se întâmplă, uneori, ca atunci când nu-mi pot explica unele trăiri, sentimente, acţiuni, să descopăr în mod miraculous o situaţie, sau o persoană cu care să mă identific şi, care să confere un sens, inexplicabilului.

Replica de mai jos, extrasă dintr-un film absolut genial, din punctul meu de vedere, întăreşte afirmaţia mea.

„Since the desintegration of her parent's mariage she'd only love two things: first was her long dark hair and the second was how easy she could cut it off and feel nothing”.

M-am găsit de multe ori în postura asta şi mi s-au părut ciudate acţiunile mele, ca efect al trăirilor, total opuse, pe care le aveam. La un moment dat începusem să mă suspectez de ipocrizie, „calitate” pe care o detest şi o înfierez la oricine. Dar, între timp am realizat că nu e ipocrizie, ci un fel de adaptare la prezent. Exemplific.

Acum câteva luni o colegă şi-a dat demisia. Ne ştiam de un an, timp în care am ajuns s-o apreciez pentru unele trăsături de caracter care mie îmi lipseau. Îşi împărţea prânzul cu mine, ne acopeream reciproc de câte ori era nevoie şi ne întelegeam problemele una alteia. Mie mi-a sărit în braţe, când au sunat-o de la BRD, să-i spună că au selectat-o pe ea, dintre multe alte participante la interviu. I-am împărtăşit sincer bucuria, fără invidii prosteşti. Am rămas cu ea peste program, mai mult de o oră, în ultima ei zi la firmă, ca să-şi predea activitatea, în condiţiile în care, pe atunci, 5 minute în plus la muncă mi se păreau de neacceptat. La fel de sincer i-am urat succes la noul loc de muncă şi m-am despărţit de ea cu lacrimi în ochi. Gândurile mele din acea zi au fost toate îndreptate spre ea. Însă, din a doua zi am acceptat că am o nouă colegă.

Nu înlocuiesc niciodată un om cu altul şi nu mă port la fel cu toţi. Particularizez. Dar lipsa oricărui semn de viaţă din partea ei, de după plecare, nu m-a făcut să-mi fie dor de ea. Nu-mi lipseşte, deşi credeam că îi voi duce dorul. N-am găsit la altcineva lucrurile pe care le aveam în comun cu ea, deci n-am înlocuit-o. Normal ar fi să-mi lipsească plimbările pe jos acasă, discuţiile interesante, noutăţile pe care le aflam de la ea, pentru că era mica mea enciclopedie ambulantă şi multe altele. Dar nu. Nu simt nimic. N-o condamn pentru că şi-a uitat colegii, n-o urăsc, n-o iubesc, n-o vreau înapoi, nu... nimic.

Iar asta nu face acţiunile mele şi momentele când i-am fost alături şi m-am bucurat sincer pentru ea, mai puţin veridice. Înseamnă că pot oferi multe lucruri, în cel mai sincer mod, dar fără a avea aşteptări de reciprocitate.

E la fel de adevărat că, depinde şi de natura relaţiei şi de gradul meu de implicare.

Dacă acum câţiva ani, m-aş fi identificat complet cu Tom, datorită faptului că am avut aceeaşi experienţă şi aceeaşi reacţie, acum îl înţeleg mult mai bine pe George, ăăă... pe Summer :)


joi, 13 mai 2010

Cu materialul clientului

Nu am mai vrut să postez nimic legat de politică, pentru că încerc să găsesc modalităţi de a evita contactul dur cu realitatea ce mă înconjoară. Însă, în faţa unui exerciţiu logic împins spre sublim, nu pot rezista. Chiar dacă îmi creşte tensiunea citindu-l şi, realizând pentru a mia oară nivelul colosal de prostie din ţara asta, editorialul lui Radu Tudor e prea bun pentru a fi trecut cu vederea.
Nu reuşesc să înţeleg modul de gândire a celor care refuză evidenţele, mă depăşeşte şi mă irită lipsa de logică elementară.
Cum spunea şi MB, articolul ăsta e o demonstraţie matematică imposibil de refuzat. Îl redau în splendoara lui mai jos.
P.S.: Pentru cei care erau pasionaţi până la nebunie de actualul preşedinte şi mă abordau zilnic în perioada campaniei electorale, asaltându-mă cu tot felul de filmuleţe imbecile şi articole ce sfidau cretinismul, vă anunţ pe această cale că, tăcerea voastră de după alegeri şi faptul că statusurile şi preocupările voastre de acum s-au orientat spre cu totul alte probleme, ca şi când nu voi eraţi cei care transformaseră lupta pentru putere a preşedintelui într-un scop personal, m-au scârbit prea mult pentru a vă mai păstra în lista de mess, sau în blogroll. Deşi e evident, am ţinut, totuşi să fac precizarea, pentru că la voi evidenţele nu funcţionează.


După şase ani de conducere a ţării, în care a numit cinci guverne, preşedintele României ne spune că pentru starea jalnică a economiei alţii sunt de vină. Ai impresia că este liderul opoziţiei, omul care nu i-a cunoscut niciodată pe Tăriceanu, Boc, Berceanu, Videanu, Pogea şi alţii ca ei.

Această incredibilă poziţionare a preşedintelui în afara cercului responsabilităţii a funcţionat până în prezent. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Înţeleg că în campania electorală toţi politicienii trebuie să mintă, pentru a lărgi pe cât posibil baza de creduli care să-i voteze. În cazul nostru însă, există afirmaţii care se bat cap în cap. Şi pentru a nu trăi cu impresia că poate păcăli mereu pe toată lumea, preşedintelui Băsescu îi readuc aminte doar câteva din afirmaţiile sale din campania prezidenţială din 2009. În plină criză, deci în perfectă cunoştinţă de cauză.

Am pornit de la afirmaţia mincinoasă de marţi seară: "Nu am amăgit pe nimeni în campanie". Păi ia să vedem.
"Este nevoie să creştem veniturile mai mici şi să reducem sărăcia", citat de pe site-ul oficial www.basescu.ro. Colac peste pupăză, în euforia nopţii de revelion, iată ce declara mai marele nostru în primele secunde ale acestui an: "În 2010 vom scăpa de criză, iar optimismul ne va anima".

În faimoasele mitinguri extrem de bine organizate şi finanţate, preşedintele a lansat foarte multe amăgiri. Să i le aducem aminte .
Piteşti, 8 noiembrie 2009: "Şi acum, pentru că ştiu, vă îngrijorează criza: vă asigur că informaţiile pe care eu le am de la instituţii internaţionale, de la cei mai reputaţi specialişti români sunt că România va ieşi din criza economică şi îşi va relua creşterea în trimestrul al doilea al anului 2010. De asemenea, vreau să ştiţi că ce a fost mai greu a trecut, de acum începem uşor-uşor să ne ridicăm din nou şi ne vom lua din nou speranţa că vom trăi bine".

Ca să fie perfect înţeles, excelenţa sa e reluat mesajul în aceeaşi zi şi la marea adunare populară din Piteşti: "Pentru că până în trimestrul al doilea din 2010 încă mai sunt câteva luni, aş vrea să vă spun cum văd eu perioada aceasta, este ca atunci când eşti în furtună cu o navă uriaşă care se numeşte România, o navă uriaşă care are un echipaj de 22 milioane de români, o navă care este astăzi în furtună, dar o navă care are pe puntea de comandă un comandant care ţine ferm cârma navei şi va duce nava într-un port liniştit. La revedere! Mergem împreună într-un port liniştit!".

Dată fiind excepţionala însemnătate teoretică şi practică a mesajului transmis de la cel mai înalt nivel, revenim la discursul de la Craiova. Azi, preşedintele se plânge pe toate drumurile cât de nenorocit a fost Călin Popescu Tăriceanu, cum a mărit el pensiile şi salariile abuziv, cum din cauza lui este România acum într-o gaură neagră. Cine se lăuda în campania prezidenţială cu aceste fapte pozitive, iar acum le înfierează cu mânie proletară?: "În acelaşi mandat 2004-2009, pensia medie în 2004 era 230 de lei.

Astăzi, pensia medie este 715 lei. Salariu mediu în 2004 era 830 de lei, astăzi salariul mediu este 1.835 de lei. Nu spun că pensia sau salariile sunt suficiente. Dar cine nu vede progresul înseamnă că refuză să înţeleagă că România din 2009 nu mai este România din 2004. România s-a schimbat, şi s-a schimbat în bine". Genial, nu-i aşa? Aţi mai văzut vreodată un cameleon politic atât de bine conturat, cu un succes aşa de mare? Recunosc, e cel mai bun din câţi am văzut vreodată.

La Petroşani, oraş care a dat ţării, DNA-ului şi în general mafiei politice un nume precum Monica Iacob-Ridzi, preşedintele tuturor românilor inocenţi afirma la 29 noiembrie: "Nu ne-a fost uşor, dar greul a trecut. Semnele ultimelor luni arată că avem creştere industrială, avem creştere în construcţii, creştere economică în agricultură, creştere în producţia de energie. Deci începem să revenim către o creştere economică pozitivă. Trimestrul al doi-lea al anului 2010 va fi momentul în care din nou economia românească va intra pe o creştere pozitivă".

Bomboana pe colivă, declaraţia care confirmă din plin că mult iubitul şi stimatul nu a amăgit pe nimeni în campania prezidenţială de acum câteva luni, a apărut la Tecuci. Să luăm aminte de cele grăite la 11 noiembrie: "Premierul a promovat, la Parlament, Legea pensiilor. Vreau să ştiţi, ca să nu cădeţi în capcana propagandei mincinoase, nici o pensie a oamenilor care au muncit nu se micşorează aşa cum au spus. Nici o pensie nu se micşorează".

Bucuraţi-vă! Suntem în trimestrul al doilea din 2010. Avem creştere economică, pensiile nu au fost tăiate, salariile nici atât. Viziunea genialului conducător s-a împlinit. Hai că trăiţi bine... ce mai.

marți, 11 mai 2010

Noi doi şi Ford


Azi dimineaţă. Un sărut mă trezeşte din aţipire.

- Trebuie să plec, îmi spune, de pe marginea patului, în timp ce privirea lui trădează dorinţa de a mai rămâne.

- Ia-mă în braţe şi nu mai pleca. Rămâi pentru totdeauna, îi spun, parţial în engleză şi pe jumătate adormită.

Zâmbeşte şi mă sărută.

- Pleci cu maşina? Îl întreb retoric.

- Da, normal, îmi răspunde zâmbind.

- Las-o aici. Nu poţi? Să o văd la lumina zilei când plec la muncă. Mă alint, ca de obicei, dar e cumpărată abia cu o seară în urmă, după o lungă perioadă tensionată, de emoţii, aşteptări, dezbateri. E ca şi copilul nostru, cu diferenţa că maşinile îmi plac... :)


Acum un an şi şapte luni. O conversaţie pe mess.

- La 17.30 e bine? Pot să ajung direct de la muncă.

- Ok, dar ştiu unde e sediul firmei. Nu vrei să vin să te iau cu maşina?

- Nu, vin singura. Doar nu te cunosc suficient cât să-ţi accept propunerea.


După câteva ore de conversaţie, la ieşirea din restaurant.

- Acum ai încredere suficientă cât să te duc acasă? Mă întreabă, privindu-mă în ochi.

- Da, normal… răspund fâstâcită, amintindu-mi cât de lipsită de diplomaţie fusesem, cu puţin timp în urmă.

Atunci am urcat, pentru prima oară, în Fordul Sierra, de culoare albastru metalizat, care, avea să fie gazda primelor întâlniri, martorul primului sărut, primelor lacrimi, inelului primit de ziua mea şi înapoiat în aceeaşi zi, cuvintelor “sunt mândru de tine”, spuse când aveam mai mare nevoie să le aud, tuturor călătoriilor şi clipelor de fericire deplină.


Azi dimineaţă. Cu puţin timp înainte să plec.

- Te-am sunat să te întreb dacă vrei să vin să te duc la muncă.

- Dar ai terminat la R.A.R.? Aşa repede?

- Da, doar ştiai că nu va dura mult.

- Sigur că vreau să vii, îi răspund, toată un zâmbet.


După 10 minute. În maşină.

- Mi-ai spus dimineaţă că vrei să vezi maşina la lumina zilei, aşa că m-am gândit să mă întorc să te iau. (deşi trebuia să ajungă şi el la muncă)

- :) Mă bucură foarte mult gestul, spun, fără a cuprinde nici un sfert din bucuria despre care vorbeam.

Mă simt ca un copil înconjurat de dulciuri şi jucării în interiorul maşinii, iar la plecare o urmăresc cu privirea până dispare din raza vizuală. Da, e tot Ford. Şi sper să ne fie martoră la şi mai multe clipe de fericire.

sâmbătă, 8 mai 2010

Nine

N-am fost o fană a musical-urilor, până nu am întâlnit persoana potrivită, care mi-a deschis mintea şi sufletul către noi orizonturi. Cu aceeaşi pasiune cu care am refuzat, acum câţiva ani, să urmăresc "Moulin Rouge", am îmbrăţişat, în seara aceasta, "Nine".
Fără să-mi dau seama, eram deja o admiratoare a actriţei franceze Marion Cotillard. Văzusem "La Mome", fără să ştiu că, acea fantastică actriţă care interpreta rolul lui Edith Piaf, era chiar Marion Cotillard, iar pentru acel rol a obţinut Oscarul.
Mă atrag fineţea gesturilor ei, stilul şi clasa interpretărilor sale şi, evident, frumuseţea naturală, complet diferită de tiparele din prezent.
Nine e un film genial, despre un om genial care îşi visează viaţa, sau îşi trăieşte visurile, fără să delimiteze cele două noţiuni. Distribuţia e impresionantă, detaliile impecabile, iar Marion străluceşte, ca în secvenţa de mai jos.


vineri, 7 mai 2010

Brad Paisley



Recenta mea descoperire (una dintre ele), pe care o datorez mult aşteptatei întâlniri cu Ciprian. M-am regăsit complet în apartamentul lui, aşa cum eram acum 3 ani, când îmi trăiam adolescenţa pe care n-am gustat-o la timpul ei. Am imbrăţişat acelaşi căţel de pluş şi am râs amândoi, aşa cum facem la fiecare întâlnire, când ne amintim că eu obişnuiam să-i spun miel, căţelului lui. M-am înâlnit cu mine, aşa cum eram şi aşa cum sunt, de fiecare dată când trec pragul acelui apartament. Deşi a fost modernizat şi renovat, unele lucruri au rămas identice. Gresia din bucătărie, pe care mă reţineau accesele de râs şi unele băuturi alcoolice, a căror denumire nu mi-o mai amintesc, e aceeaşi :) La fel şi balconul, unde ascultam melodii ca aceasta, pentru ca apoi să plângem la fel de rău cum râsesem cu puţin timp în urmă.
Mi-am amintit zilele şi nopţile trăite la intensitate maximă, bileţelele lăsate dimineaţa, micul dejun ce mă aştepta în bucătărie, cadoul de ziua mea şi primul "La mulţi ani", spus la ora 24.00, deşi nu-mi plac clişeele. Dar mai presus de orice, mi-am amintit de râsetele ce umpleau apartamentul şi de lacrimile mele, provocate când de râs, când de plâns.
Acum, l-am ascultat, printre altele, pe Brad, la un pahar de Pepsi Twist fără alcool, dar cu aceleaşi lacrimi, care n-au mai curs decât cu el, acolo.

joi, 6 mai 2010

Originale si parodii

Le-am descoperit întâmplător şi mi-au făcut ziua. N-am mai văzut demult ceva atât de amuzant.







marți, 4 mai 2010

Ajutor


Nu, nu e un strigăt. Nu-l cer, ci îl ofer. Cuiva care nu mi l-a cerut şi nici n-o va face. Cuiva care mă sună când are nevoie să-mi audă vocea, fără să îndrăznească să-mi spună că ar avea nevoie să mă şi vadă, pentru că eu tocmai i-am spus că mă plimb cu Alin pe faleză. Cuiva care s-a sacrificat pe sine şi şi-a sacrificat jobul, pentru ca (şi) mie să-mi fie bine. Cuiva care nici nu realizează proporţiile sacrificiului făcut şi nici nu îndrăzneşte să ceară ce e al lui de drept: ajutorul meu.

Îl ajut cu neputinţă, pentru că nu-i pot oferi decât o imagine fără consistenţă de care să se agaţe. Practic, aşa cum m-a ajutat el, n-o pot face la rândul meu. Dar pot să mă amăgesc cu bucuria scurtă pe care i-o aduc gesturile mele şi mai pot (şi trebuie) să inventez mereu modalităţi noi de a-i păcăli psihicul şi de a-l distrage de la durerea imensă şi nemeritată pe care o simte.

Faptul că am trecut amândoi printr-o experienţă asemănătoare în trecut, ne-a legat de la început, dar, pe el, viaţa l-a mai lovit o dată, în acelaşi loc care nu se vindecase şi la o vârstă nedrept de fragedă.

Neputinţa e greu de suportat, mai ales că mă simt legată de mâini şi picioare, în faţa unui prieten căruia îi datorez enorm.

Ascultându-l, retrăiesc durerea proprie de acum caţiva ani, etapă cu etapă, dar asta nu-i este lui de ajutor. Aşa că va trebui să-mi îngrămădesc amintirile, pentru a face loc celor pe care el mi le împărtăşeşte. Va trebui să le ascult, să le dau o formă acceptabilă, chiar dacă amândoi vom şti că ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu durerea.

Ieri, după o conversaţie de 25 de minute, mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus că, momentele în care vorbim îl înveselesc. Azi îi pregătesc o surpriză, un mic cadou de suflet, care, sper să-i aducă un zâmbet, fie el şi pentru puţin timp.

Îi ofer ajutor, dar nu pot scăpa de impresia că îi întind o mână de care el nu se poate agăţa. Spun că îl ajut, pentru că el îmi spune că asta fac...


UPDATE: I-a plăcut :) I-a adus mai mult decât un zâmbet, iar asta mi-a înseninat ziua.

sâmbătă, 1 mai 2010

HR / women



De la cursul de AutoCad pe care l-am frecventat cu pasiune în toamna/iarna anului trecut, nimic nu mi-a mai stârnit dorinţă intensă de cunoaştere. Profesoara pe care am avut-o era exact cum ar trebui să fie un profesor, însă cum rar există. Am avut, deci, un motiv în plus să fiu încântată de curs, deşi oboseala era la cote maxime. Plecam direct de la muncă, în celălalt capăt al oraşului, iar o şedinţă dura 3 ore. Ajungeam acasă după 20.30, epuizată, dar fericită.

În ultima vreme, am mai avut oarece tangenţe cu diverse domenii, dar aşa cum m-am apucat, m-am şi lăsat, flacăra pasiunii stingându-se repede. Însă, de vreo două săptămâni, de când urmez cursul de Inspector Resurse Umane, interesul pentru acest domeniu e in continuă creştere, mai ales că, oarecum, profesez în acest domeniu. Spun „oarecum”, pentru că sunt multifuncţională, ştiu din toate câte puţin. De la contabilitate până la dosarele de daună ale maşinilor din dotarea firmei. Sunt mai familiarizată cu termeni auto, decât mi-aş fi închipuit vreodată că aş putea fi. Şi asta pentru că îmi place să mă pricep la lucruri considerate a fi de competenţa bărbaţilor.

Revenind la cursul de RU, acesta durează doar 2 ore şi are loc la Parcul de Soft, locaţie în care ajung mult mai repede, mai ales dacă mă aduce un coleg binevoitor. Parcul de Soft e clădirea în care mi-aş dori să muncesc pentru aspectul ei, dotările interioare, dar mai ales pentru superba privelişte către Dunare, pe care o am de la etajul 4, în timp ce mă delectez cu o ciocolată caldă, în locul special amenajat pentru „lounging”.

Lectorul cursului e o tipă amuzantă, care sigur îl urmăreşte pe Badea, după cum se exprimă, are logica mea şi modul meu de gîndire şi a fost colegă de serviciu cu tatăl meu. Un motiv în plus să vreau să-i fiu aproape.

Cred că, pentru prima oară în viaţă ştiu ce vreau să fac şi în ce domeniu mi-ar plăcea să-mi construiesc o carieră. Mă atrage, simt că this is it şi sper să nu fiu dezamăgită pe parcurs.

Singurul inconvenient e reprezentat de colegele de curs. Da, sunt femei. Uitasem cum e să ai în preajmă atât de multe femei. Cursul ăsta îmi reaminteşte cât de mult îmi iubesc munca, în colectivul alcătuit aproape în totalitate din bărbaţi. Cu femeile nu sunt obligată să interacţionez, aşa că nici n-o fac. Însă, la curs trebuie să le ascult povestind despre soţi, copii, vreme şi alte banalităţi menite să mă înnebunească. Ocazional, ele opresc şi cursul pentru a adresa câte o întrebare al cărui răspuns e evident şi au prostul obicei de a ajunge la subiect pe ocolite, povestind întâi ani din viaţă. Una e pe gustul meu. Râdem la aceleaşi lucruri când privirile ni se întâlnesc, dar nu am vorbit niciodată. Nici nu am de gând să o abordez. Sper că nici ea, pentru că impresia mea despre ea e feerică. Aş prefera să rămână aşa.

Oricum, am observat că profa le taie elanul „povestitoarelor”, ceea ce nu poate decât să mă fericească si uneori e vizibil deranjată de vorbăria inutilă. Sigur se uită la Badea. Poate pe ea am să o abordez...