vineri, 14 mai 2010

Feel nothing

Mi se întâmplă, uneori, ca atunci când nu-mi pot explica unele trăiri, sentimente, acţiuni, să descopăr în mod miraculous o situaţie, sau o persoană cu care să mă identific şi, care să confere un sens, inexplicabilului.

Replica de mai jos, extrasă dintr-un film absolut genial, din punctul meu de vedere, întăreşte afirmaţia mea.

„Since the desintegration of her parent's mariage she'd only love two things: first was her long dark hair and the second was how easy she could cut it off and feel nothing”.

M-am găsit de multe ori în postura asta şi mi s-au părut ciudate acţiunile mele, ca efect al trăirilor, total opuse, pe care le aveam. La un moment dat începusem să mă suspectez de ipocrizie, „calitate” pe care o detest şi o înfierez la oricine. Dar, între timp am realizat că nu e ipocrizie, ci un fel de adaptare la prezent. Exemplific.

Acum câteva luni o colegă şi-a dat demisia. Ne ştiam de un an, timp în care am ajuns s-o apreciez pentru unele trăsături de caracter care mie îmi lipseau. Îşi împărţea prânzul cu mine, ne acopeream reciproc de câte ori era nevoie şi ne întelegeam problemele una alteia. Mie mi-a sărit în braţe, când au sunat-o de la BRD, să-i spună că au selectat-o pe ea, dintre multe alte participante la interviu. I-am împărtăşit sincer bucuria, fără invidii prosteşti. Am rămas cu ea peste program, mai mult de o oră, în ultima ei zi la firmă, ca să-şi predea activitatea, în condiţiile în care, pe atunci, 5 minute în plus la muncă mi se păreau de neacceptat. La fel de sincer i-am urat succes la noul loc de muncă şi m-am despărţit de ea cu lacrimi în ochi. Gândurile mele din acea zi au fost toate îndreptate spre ea. Însă, din a doua zi am acceptat că am o nouă colegă.

Nu înlocuiesc niciodată un om cu altul şi nu mă port la fel cu toţi. Particularizez. Dar lipsa oricărui semn de viaţă din partea ei, de după plecare, nu m-a făcut să-mi fie dor de ea. Nu-mi lipseşte, deşi credeam că îi voi duce dorul. N-am găsit la altcineva lucrurile pe care le aveam în comun cu ea, deci n-am înlocuit-o. Normal ar fi să-mi lipsească plimbările pe jos acasă, discuţiile interesante, noutăţile pe care le aflam de la ea, pentru că era mica mea enciclopedie ambulantă şi multe altele. Dar nu. Nu simt nimic. N-o condamn pentru că şi-a uitat colegii, n-o urăsc, n-o iubesc, n-o vreau înapoi, nu... nimic.

Iar asta nu face acţiunile mele şi momentele când i-am fost alături şi m-am bucurat sincer pentru ea, mai puţin veridice. Înseamnă că pot oferi multe lucruri, în cel mai sincer mod, dar fără a avea aşteptări de reciprocitate.

E la fel de adevărat că, depinde şi de natura relaţiei şi de gradul meu de implicare.

Dacă acum câţiva ani, m-aş fi identificat complet cu Tom, datorită faptului că am avut aceeaşi experienţă şi aceeaşi reacţie, acum îl înţeleg mult mai bine pe George, ăăă... pe Summer :)


2 comments:

Between two lungs spunea...

Aaa..."cu George" ;)) O sa caut si eu filmul asta, pare dragut. :D

Monica spunea...

;)) Cauta-l, e genial!

Trimiteți un comentariu