marți, 11 mai 2010

Noi doi şi Ford


Azi dimineaţă. Un sărut mă trezeşte din aţipire.

- Trebuie să plec, îmi spune, de pe marginea patului, în timp ce privirea lui trădează dorinţa de a mai rămâne.

- Ia-mă în braţe şi nu mai pleca. Rămâi pentru totdeauna, îi spun, parţial în engleză şi pe jumătate adormită.

Zâmbeşte şi mă sărută.

- Pleci cu maşina? Îl întreb retoric.

- Da, normal, îmi răspunde zâmbind.

- Las-o aici. Nu poţi? Să o văd la lumina zilei când plec la muncă. Mă alint, ca de obicei, dar e cumpărată abia cu o seară în urmă, după o lungă perioadă tensionată, de emoţii, aşteptări, dezbateri. E ca şi copilul nostru, cu diferenţa că maşinile îmi plac... :)


Acum un an şi şapte luni. O conversaţie pe mess.

- La 17.30 e bine? Pot să ajung direct de la muncă.

- Ok, dar ştiu unde e sediul firmei. Nu vrei să vin să te iau cu maşina?

- Nu, vin singura. Doar nu te cunosc suficient cât să-ţi accept propunerea.


După câteva ore de conversaţie, la ieşirea din restaurant.

- Acum ai încredere suficientă cât să te duc acasă? Mă întreabă, privindu-mă în ochi.

- Da, normal… răspund fâstâcită, amintindu-mi cât de lipsită de diplomaţie fusesem, cu puţin timp în urmă.

Atunci am urcat, pentru prima oară, în Fordul Sierra, de culoare albastru metalizat, care, avea să fie gazda primelor întâlniri, martorul primului sărut, primelor lacrimi, inelului primit de ziua mea şi înapoiat în aceeaşi zi, cuvintelor “sunt mândru de tine”, spuse când aveam mai mare nevoie să le aud, tuturor călătoriilor şi clipelor de fericire deplină.


Azi dimineaţă. Cu puţin timp înainte să plec.

- Te-am sunat să te întreb dacă vrei să vin să te duc la muncă.

- Dar ai terminat la R.A.R.? Aşa repede?

- Da, doar ştiai că nu va dura mult.

- Sigur că vreau să vii, îi răspund, toată un zâmbet.


După 10 minute. În maşină.

- Mi-ai spus dimineaţă că vrei să vezi maşina la lumina zilei, aşa că m-am gândit să mă întorc să te iau. (deşi trebuia să ajungă şi el la muncă)

- :) Mă bucură foarte mult gestul, spun, fără a cuprinde nici un sfert din bucuria despre care vorbeam.

Mă simt ca un copil înconjurat de dulciuri şi jucării în interiorul maşinii, iar la plecare o urmăresc cu privirea până dispare din raza vizuală. Da, e tot Ford. Şi sper să ne fie martoră la şi mai multe clipe de fericire.

0 comments:

Trimiteți un comentariu