marți, 29 iunie 2010

Everybody is someone

Îmi făceam ordine prin lucruri, căutând să arunc ceea ce tind să păstrez inutil, când am descoperit acest text. Nu ştiu cine e autorul, dar l-am primit de la Angela, acum câţiva ani şi e de păstrat.

"Marţi după luni, înaintea lui miercuri, joi şi vineri... şi din nou, marţi după luni, ... în aceeaşi cadenţă, monoton. La mijloc, tu, truditorul, pe acelaşi drum, la aceleaşi ore, spre aceeaşi muncă.
Nu eşti poetul bântuit de muze, nici sculptorul cu lut sub unghii, iar pianistul, fredonând o arie, nici atât. Eşti unul dintre cei pentru care munca nu se încheie cu o operă. Ci cu un bilanţ, cu un stoc, cu un raport sau cu o promovare. N-ai să ai niciodată şansa să devii celebru, n-o să-ţi poarte numele nicio stradă şi nici nu se vor înghesui urmaşii să-ţi reproducă semnătura de pe facturi.
Cei mai mulţi, îngrozitor de mulţi, suntem ca tine: un om obişnuit, făcând o muncă anonimă, ducând o viaţă oarecare.
Deschizi-închizi, te salută-răspunzi, dai-primeşti, te ridici şi pleci. Şi tot aşa, până când înţelegi că se poate şi altfel. Că poţi fi un artist fără operă sau un creativ fără portofoliu.
Chiar de mâine.
Surprinde-i!
Ascultă-i cu răbdare şi zâmbeşte. Inspiră adânc înainte să răspunzi. Pune-te în locul lor. Dacă au dreptate? Empatizează.
Fă gesturi pe care nu le-ai mai făcut demult: sună un prieten. Întreabă-l cum o mai duce.
Deschide o carte, învaţă un cuvânt nou şi foloseşte-l în prima conversaţie a zilei.
Schimbă-ţi tabietul: bea astăzi cafeaua fără zahăr.
N-o să fii avansat şi nici cerut în căsătorie , dar te vei simţi şi vei fi altfel. Sau altcineva. Creativ pentru tine însuţi, artist în monotonie şi stilist în proceduri.
Dacă n-ai şansa să laşi o operă în urma ta, fă din drumul tău prin meserie, din felul în care profesezi şi trăieşti, o colecţie de fapte inspirate.
Fii original şi proaspăt.
"Plăcerea se găseşte în varietate", spune Mario Vargas Llosa.
Decupează pagina cu editorialul meu, fă din ea un avion şi lansează-l spre cel mai plictisit om din preajmă.
Surprinde-l!"

Pentru cei care aveau nevoie, consideraţi această postare, avionul din hârtie de mai sus. Iar pentru cei mai receptivi la muzică, piesa de mai jos exprimă fidel ideea textului.

Sf. day


Încerc să fiu creativă în timp ce colegii mei de la departamentul tehnic utilizează ciocane, maşini de găurit şi alte ustensile menite să producă mult zgomot. Pentru nimic, aş putea adăuga.

Abia dacă mă aud gândind, deci nu se pune problema să muncesc în astfel de condiţii. Deci, ce mi-am zis eu că aş putea să fac? Să scriu. Să bat câmpii, mai bine zis. Cum zice Mircea Badea: să găsesc nişte câmpi şi să-i bat :)

Aş prefera să-mi bat colegul de la vânzări. Petrică. Da, ştiu că e ziua lui de nume. Ar fi şi ziua mea, dacă aş putea să-i tuflesc în moacă eclerele pe care le-a adus, forţat de „la mulţi ani”-ul unui coleg ironic. Reacţia lui după urare, a fost o figură ce exprima: „ah, la dracu, s-au prins aştia!” Prin urmare a dispărut vreo oră şi s-a întors cu suc şi eclere. „Probabil le-a luat de la Brăila, că sunt mai ieftine” a afirmat, complet răutăcios, colegul meu preferat. Tot în mod răutăcios, m-am distrat şi eu la gluma făcută, cu atât de mult spirit de observaţie.

Totuşi m-am simţit penibil, eu, pentru postura în care se afla el. Lui nu i s-a părut deloc nefiresc să cumpere eclere, pentru nişte oameni pe care, tocmai a încercat să-i discrediteze în faţa unor superiori.

Ah, ce muncă palpitantă am! N-aş schimba pentru nimic în lume jobul acesta, atât de stimulator, atât de solicitant din punct de vedere intelectual. Atât de fin! Crocant! Fin… (cum ar zice o reclamă exasperantă). Cum să mă imaginez eu, într-un birou, cu vreo câteva femei ce vorbesc toată ziua despre mâncare, copii, sau probleme stupide de muncă? Cum să mă plictisesc cu întâmplări banale şi să număr minutele până la plecare, când aici, chiar şi când nu am nimic de făcut, timpul zboară.

În fiecare zi e o conspiraţie de deconspirat, un spate de ferit, o piedică de evitat, un atac de anticipat, o minte de ghicit şi interpretat, o acţiune de contracarat, dar mai ales, multe „mind games” de descurcat. Preferatele mele.

Cum nimic nu e ce pare, orice cuvânt are o altă semnificaţie, pe care, dacă n-o sesizezi la timp, s-ar putea s-o observi prea târziu. Cei mai săraci cu duhul, nici măcar nu-şi dau seama ce joc se joacă. De câştigat, nici nu poate fi vorba.

Până acum au căzut multe capete, unele nevinovate, altele au căzut prea încet… Eu sunt, încă pe poziţie. Una confortabilă. Totul e să nu stau prea confortabil, în timp ce alţii „lucrează” pentru mine.

Hai la mulţi ani!

luni, 28 iunie 2010

Why is it that...?

Oamenii cei mai mândri de ei, sunt exact cei care respiră degeaba.

Persoanele care se îndoiesc de capacităţile lor, sunt cele care ar putea atinge stelele, dacă ar avea mai multă încredere în ele.

A vorbi mult, e echivalentul inteligenţei.

A asculta mai mult decât a vorbi, e considerat semn de slăbiciune.

Adevărul spus de cineva care crede în el, e considerat minciună de cel care crede în ea.

Majoritatea plagiază, însă se simte creatorare.

Bunul simţ a devenit nesiguranţă, iar tupeul încredere.

Frumuseţea artificială, trasă la indigo, a femeilor din ziua de azi, e ţinta supremă a bărbaţilor.

Unii poartă bătălii care nu le aparţin, dar, pentru care, sunt dispuşi să-şi dea şi viaţa.

Cei mulţi au ambiţii mai mărunte decât ei înşişi, pentru care sunt dispuşi să calce în picioare orice.

Dreptatea şi corectitudinea sunt repere ale unei vieţi ideale şi ireale.

Simţiţi-vă liberi să adăugaţi.



vineri, 25 iunie 2010

Not impossible

Foarte puţine lucruri mă mai mişcă în ultima vreme, însă piesele acestea două - pe care am tot vrut să le postez, dar am uitat - sunt dovada că se mai poate...


Synchronicity?


Mă îndreptam spre maxi-taxi după o zi plictisitoare la muncă. Oamenii din jur aveau fiecare drumul lor, iar eu, ca de obicie, nu mă satur să întorc capul după cei care îmi atrag atenţia şi, încerc să construiesc frânturi din viaţa lor. Pun cap la cap bucăţele din informaţiile vizuale, sau auditive, pe care le adun în secundele în care trec pe lângă mine şi, intuiţia mea crează o imagine a oamenilor respectivi. E un fel de antrenament al simţurilor mele, pentru cei cu care vin în contact.
Ieri, în spatele meu mergea o femeie care vorbea, destul de tare, la telefon. Chiar mă gândeam că, nu am nevoie de informaţiile pe care mi le oferea şi, pe care, nu puteam să nu le aud. Spunea că nu a găsit nu ştiu ce salopetă de protecţia muncii şi că mai merge două staţii până undeva unde e posibil să găsească. Discuţia a durat până m-am oprit în staţie, iar ea şi-a continuat drumul pe jos.
N-am plecat decât peste vreo 10 minute, pentru că sunt mai pretenţioasă şi nu urc decât în maxi-taxi-urile în care am loc să stau jos. Am găsit un loc în faţă, lângă o fată care vorbea la telefon. Am primit din nou informaţii inutile, însă discuţia m-a făcut să zâmbesc de una singură. Fata spunea cuiva că, tocmai o zărise ieşind dintr-un magazin şi a întrebat-o, nerăbdătoare, dacă a găsit salopeta...

P.S.: Tot synchronicity să fie şi fondul mov al pozei, care, se încadrează perfect în tema blogului? Că n-am căutat-o cu intenţie. S-a potrivit...

marți, 22 iunie 2010

My special one


"Ai spune iniţial că, aşa ceva n-ar fi posibil, decât poate la unele animăluţe. Cum să priveşti un om, apoi să-ţi dai seama uimit şi nelămurit că are un ochi căprui deschis şi altul verde? Parcă ai vrea să-i vezi faţa în ansamblu, dar tocmai acest detaliu îţi dă senzaţia că ai vedea două jumătăţi de faţă, unite într-una singură, de o simetrie fascinantă.

Ei bine, această situaţie specială poartă numele de heterocromie. Dacă ochii ar fi oglinda sufletului, am şti oare să-l descifrăm în ochi ce ne îmbie cu frumuseţi diferite? Ochii în culori diferite au fascinat întotdeauna privitorii. Oare văd lumea altfel decât noi?

Cei născuţi cu astfel de ochi sunt rarităţi frumoase, însă persoanele care dobândesc în timp pigmentarea ochilor trebuie să se prezinte la medic pentru a afla cauza care a dus la acea pigmentare".


Articol si poza primite pe mail. Cu dedicatie ;))

vineri, 18 iunie 2010

Parol

Albumul "Paraziţii" intitulat "Tot ce e bun tre să dispară" e genial. Şi, cum sunt avidă de tot ce trădează o sclipire de geniu, l-am devorat de la prima piesă până la ultima.
Piesele ce conţin expresii vulgare, denotă mult umor, talent şi isteţime în a potrivi cuvintele, lucruri care, din punctul meu de vedere, scuză vulgarităţile.
Pudibonzii care sunt oripilaţi de imoralitatea cuvintelor, să se abţină de la comentarii, pentru că nu-i ajută nici intelectul foarte mult.
Oricum, cea de mai jos, nu conţine nimic obscen, e doar o mostră a talentului desăvârşit de a construi metafore, care să mai şi rimeze.

miercuri, 16 iunie 2010

Măcar să ne râdem...

Lucruri pe care nu le mai fac


  • Nu mai urmăresc blogul lui Alice Năstase. De când a debitat nişte inepţii referitoare la politică, în timpul campaniei electorale, şi-a pierdut farmecul şi credibilitatea în ochii mei. Treptat am ajuns s-o văd ca pe o femeie banală, care face paradă cu suferinţa ei, de care e îndrăgostită. Apoi, am aflat că nu mai suferă, că a găsit un nene care o consolează. “Iubirile rare, de care nu avem parte decat o data intr-o viata de om. Iubirile nesfarsite, cu trup si cu suflet, cu lacrimi si miracol. Cu verigheta alba pe deget. Cu lalele rosii, intr-o primavara ploioasa”. Asta scria în ultima postare, peste care am dat întâmplător, alături de o poză a ei cu nenea de care vorbeam mai sus şi cu nişte lalele roşii. Profundă treabă. Toate iubirile ei au fost din cele pe care le întâlneşti doar o dată în viaţă. Până la următoarea…

  • Nu mai ştiu să trăiesc fără a fi ironică. Îmi amintesc că, în urmă cu o viaţă eram fragilă, sensibilă şi nici prin cap nu-mi trecea că aş fi în stare să dau replici acide, sau să rănesc pe cineva. Nici măcar pe cei care o meritau cu vârf şi îndesat. Acum, singurul lucru care mă linişteşte şi mă împiedică să ajung în prag de atac cerebral, e tocmai această abilitate perfecţionată în timp.

  • Nu mai acord prezumţia de nevinovăţie şi nici nu mă simt vinovată pentru asta. Până acum nu am pierdut nicio persoană valoroasă din cauza felului meu de-a fi, pentru că cei deosebiţi au ştiut să recunoască în mine calităţi proprii şi să dărâme zidul pe care îl ridicam. Cine n-a ştiut, sau n-a vrut să facă asta, nu mă interesează din niciun punct de vedere.

  • Nu mă mai agăţ de oameni, trăiri şi nu mai fabric sentimente dorite. Trăiesc ce am, atât timp cât durează. Trecutul, cu mici excepţii, e inutil. Serveşte doar la însuşirea unor lecţii. Nu la vărsat lacrimi de lamentare şi la resuscitarea futilă şi jenantă a ceva deja îngropat.

  • Nu mai pot găsi liniştea venită din acceptarea a ceea ce nu pot schimba, decât urmărindu-l pe Mircea Badea. Puterea lui de a trece peste orice, îmi dă forţa de a rezista psihic într-o lume căreia nu i-am aparţinut niciodată şi, care, ţine să-i sufoce pe toţi cei ca mine. Inteligenţa cu care eludează lucrurile în faţa cărora e neputincios şi modalităţile, mereu noi, pe care le inventează, pentru a trăi printre scursurile umane ce populează tot mai mult ţara asta, mi se par fascinante. Le iau drept model pentru propria supravieţuire. Psihică.

luni, 14 iunie 2010

Preluată

Da, nu sunt genul, pentru că mi se par cam penibile, dar dacă tot m-ai nominalizat o să onorez leapşa :)

- Ia cartea cea mai la îndemână, deschide-o la pagina 8 şi scrie al 4-lea rând.

Singurul lucru care ar putea trece drept carte, pe care îl am la muncă, e o ofertă de produse de birotică şi papetărie. E singurul lucru nesecret, aşa că…

Copiator Canon IR 1605

Preţ fără TVA 3000 / Preţ cu TVA 3570

- Fără să verifici. Cât e ora?

11.30?

- Acum verifică!

11.54 (e noroc chior, să nu aveţi impresia că am, de obicei, noţiunea timpului atât de exactă)

- Cum eşti îmbrăcată?

Port compleul mov, pe care l-am cumpărat special pentru călătoria la Sibiu, anul trecut. Pentru curioşi, se poate vedea în poza de pe frontispiciul blogului.

- Înainte de a răspunde la aceste întrebări, la ce te uitai?

Forwardam e-mail-urile primite de la Ana şi mă amuzam, închipuindu-mi reacţia destinatarilor.

- Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?

Colegii mei vorbind şi o imprimantă funcţionând non stop, drept coloană sonoră.

- Când ai ieşit ultima dată şi cu ce ocazie?

În weekend, la Alin la ţară, pentru răcoarea ce se păstreză în casă, pentru mâncarea bună a bunicii lui şi pentru ca doream timp doar pentru noi.

- Ce ai visat ieri noapte?

Nu-mi amintesc decât coşmarurile şi, slavă ăluia în care nu cred, n-am avut.

- Când ai râs ultima dată?

La e-mail-ul Anei, cel cu viaţa la bloc ;))

- Ce ai pe pereţii încăperii în care eşti?

Diverse certificate şi atestate ale firmei, un afiş cu “fumatul interzis”, unul cu “accesul interzis persoanelor neautorizate”, o lista cu telefoane utile şi un stingător de incendii :)

- Dacă ai fi multimilionar peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?

Un avion personal pentru a călători oricând, oriunde.

- Care este ultimul film pe care l-ai văzut?

“Conversations with other women”, la sugestia lui Ciprian.

- Ai văzut ceva neobişnuit astăzi?

Da. Am întârziat 25 min la muncă şi nu mi-a reproşat nimeni nimic.

- Ce părere ai despre acest chestionar?

E realizarea supremă a autorului.

- Care ar fi prenumele fetiţei tale?

Aşa cum am comentat şi pe blogul Laurei: Alice, Clara sau Bianca. Dacă decizia ar fi a lui Alin: Ramona, pentru că este o anagramă a pseudonimului lui.

- Şi dacă ar fi vorba de un băiat?

Nu cred că îmi place vreun nume de băiat în mod deosebit.

- Spune-mi ceva ce nu ştiu încă.

Tocmai am vărsat pe covor ultimul Nescafe Frappe, fără să apuc să-l gust măcar.

- Te-ai gândit să locuieşti în străinătate?

Nu e un gând, ci o dorinţă.

- Ce ai dori ca Dumnezeu să îţi spună când intri pe porţile Raiului?

Cum nu cred, nu voi răspunde. Însă mi-a plăcut mult răspunsul Laurei.

- Dacă ai putea schimba ceva în lume (în afară de politică) ce ai schimba?

La modul idealist vorbind, aş scoate din uz banii, pentru ca toţi oamenii să fie egali din punctul ăsta de vedere.

- Îţi place să dansezi?

Da.

- George Bush.

Asta a venit ca nuca-n perete. Cum nu e o întrebare, n-am la ce să răspund.

- Ce ai văzut la televizor ultima dată?

“În gura presei", ca în fiecare seară, evident.

- Care sunt cele patru persoane care ar trebui să primească acest chestionar?

Adică, dacă nominalizez 4, restul au interdicţie?

duminică, 13 iunie 2010

Genial

Când geniul se îmbină cu umorul, rezultă aşa ceva:

joi, 10 iunie 2010

Filme



Ce motive ne determină să le urmărim? Ale mele sunt:

- dorinţa de a învăţa din experienţele altora;

- dorinţa de a experimenta emoţii necunoscute, prin intermediul unora care se prefac că le experimentează;

- amânarea impactului dur cu realitatea de zi cu zi;

- nevoia de a râde, sau plânge;

- lăcomia de nesăturat pentru “nou”

- impresia că timpul trece mai repede în acest mod;

Ironic mi se pare faptul că, nu prea realizăm că, deja trăim un film. Al nostru, propriu, pe care îl scriem, îl regizăm şi în care ne şi distribuim în rolul principal.

Avem impresia că măiestria reprezentaţiei e vitală pentru ceva, sau cineva. Nu e.

Fie că ne oferim sufletul prin rol, sau jucăm de complezenţă, în aşteptarea celui pe care să-l considerăm rolul vieţii, nu are importanţă. Dar ne comportăm de parcă ar avea.

Ne păcălim cu semnificaţii inventate ale unor clipe sau lucruri şi ne luăm rolul în serios. Atât de în serios, încât uităm că e doar un rol.

Plutim antrenaţi în realitatea creată, ducem la rang de probleme existenţiale ranchiune fără rost, invidii mărunte şi orgolii prosteşti.

Avem impresia că suntem cineva şi că, lucrurile rele despre care citim, sau auzim ocazional, nu ne pot atinge.

Investim ură în persoane împotriva cărora plănuim răzbunări demne de scenarii de film. Avem impresia că investim iubire, însă de cele mai multe ori, investim doar nevoia de a iubi şi de a fi iubiţi.

Suntem actorii desăvârşiţi ai vieţii noastre şi ne trăim filmul. Mai avem nevoie să privim la altele?

miercuri, 9 iunie 2010

After work

Când avem timp liber şi vremea ne permite, ieşim în Grădina Publică să jucăm badminton. Pasiunea şi indemânarea pentru această activitate le-am descoperit recent şi ne perfecţionăm cu fiecare "partidă". Mai ales că, am primit o ofertă, recent, din partea unor prieteni de-ai lui Alin, să ne apucăm de volei. Probabil, asta ne-a înverşunat şi mai mult să ne concentrăm pe badminton :)) Slavă domnului că nici lui Alin nu-i place, pentru că mi-au ajuns orele de sport din generală, liceu şi facultate, când eram obligată să mă şi pricep, la ceva ce nu mi-a plăcut niciodată.
Într-o pauză dintre reprize, Alin l-a prins pe domnul de mai jos, care nu prea reuşea nici să meargă, darămite să zboare. Se împiedica de crengile căzute în iarbă şi privea mereu în sus, probabil după mama. Cum s-a văzut prins, a deschis ciocul, aşteptând să-l hrănim.
Într-un final, am reuşit să-l aruncăm destul de sus, pe o creangă, asta după ce şi dânsul a binevoit să dea din aripi ca să ajungă acolo :)







sâmbătă, 5 iunie 2010

B-day

În sfârşit, pregătită din timp şi sărbătorită la timp. Cu o mică surpriză culinară şi o escapadă în Brăila, la Grădina Zoologică.
Intrarea în Grădină e surpinzător de ieftină (1.8lei), pentru cât de frumoasă şi vizitată este.
Acestea sunt câteva dintre poze:

Păunul alb şi a lui coadă pretenţios de mare


Pelicani, lebede şi raţe cu moţ


Tot păun, dar mult mai gălăgios decât cel alb


Muflon


Porc ţepos


Lupi albi, somnoroşi


Găină de mătase (are pielea neagră, iar ciocul şi picioarele sunt un albastru-cenuşiu)


Struţi foarte prietenoşi. Au venit la gard imediat ce ne-am apropiat.


Ursuleţul jucăuş a oferit un spectacol pe cinste, fugărind un cauciuc de maşină, minute în şir.
Aici se mai liniştise :)


Şi preferaţii noştri: struţii Emu. Comici ca înfăţişare şi pofticioşi rău după iarbă :)

vineri, 4 iunie 2010

I can't

A song to go wild and break stuff on. Therefore, suits me perfectly :)

marți, 1 iunie 2010

Păcat



Răutatea, egoismul şi, mai ales, prostia, triumfă. Oamenii care au mai rămas sunt tot mai puţini şi mai sufocaţi de mulţime. A devenit aproape imposibil să spui ce crezi şi să faci ce simţi. Corectitudinea, bunătatea, modestia nu sunt atuuri, ci defecte fatale individului care nu ştie să se debaraseze de ele.

Observ în jurul meu fiinţe lipsite de orice brumă de bun simţ, cu un tupeu fantastic pentru prostia de care dau dovadă. Copiii nu cunosc importanţa educaţiei, pentru că nu au primit-o. Adulţii s-au adaptat la jungla de afară, devenind, fie lei, sfârtecându-şi prada, fie oi, acceptându-şi soarta, fără a îndrăzni să o schimbe. Bătrânii sunt mai naivi decât copiii şi, de cele mai multe ori, mult mai lipsiţi de bun simţ, decât cei pe care îi acuză. Excepţiile sunt înghţite de majoritatea covârşitoare.

Un copil strigă la o vânzătoare, care nu mai ştie între ce clienţi să se împartă. Vrea să fie servit în acea clipă, chiar dacă înaintea lui mai sunt şi alţii. Nu încetează s-o cheme preţ de câteva minute, iar când ajunge la el, se răsteşte la ea cu răutate. Vânzătoarea îl abordează cu „spuneţi, vă rog”, pentru că lângă ea stă şeful, care ar putea să o concedieze pentru nepoliteţe faţă de clienţi. Vănzătoarea are facultate, copilul... părinţi cu X5.

Oamenii inteligenţi capitulează, obosiţi de inutilitatea luptei cu prostia şi de capacitatea românului, ifinită şi complet de neînţeles pentru mine, de a îndura orice, cu capul plecat.

Sistemul sanitar, pe care, teoretic, îl avem, va fi eradicat în curând, iar medicii buni care nu au plecat din ţară, încă, o vor face. Ne întoarcem în epoca în care femeile mureau la naştere, iar o simplă răceală era fatală. Oamenii, deja mor cu zile, în prezent.

Sistemul educaţional e lipsit de profesori pasionaţi de meseria lor şi ticsit de „profesionişti”, care, recită pe de rost poezii depăşite, lipsite de formă şi fond. Elevii şi studenţii îşi cumpără educaţia pe care ar trebui să şi-o însuşească, într-o lume a ipocriziei, în care, aparenţele sunt vândute drept realitate.

Puţinele talente pe care le mai avem şi care răzbesc la suprafaţă, o fac în străinătate, neştiute de noi, cei mulţi, ocupaţi fiind să privim, cu seminţe în barbă, fotbal sau „Noră pentru mama”.

Am urmărit în weekend, cu sufletul la gură, o partidă de tenis feminin, jucată cu măiestrie, dedicare şi efort până la epuizare. Fetele nu ţin primele pagini ale ziarelor, pentru că nu sunt faimoase pentru maneliştii cu care s-au mai cuplat.

Avem visuri mărunte, aduse la rang de scop în viaţă şi ne mândrim cu incultura şi nimicnicia noastră. Avem în fruntea statului exact oamenii care ne reprezintă şi, în general, avem ceea ce merităm. Totul e aşa cum ar trebui să fie. Păcat de cei câţiva, care fac notă discordantă cu bunul simţ, talentul, inteligenţa lor ostentative. Mare păcat...


Cu mulţumiri, Biancăi, pentru liniştea pe care mi-a adus-o fotografia cu lalele, pe care mi-a dăruit-o.