marți, 29 iunie 2010

Sf. day


Încerc să fiu creativă în timp ce colegii mei de la departamentul tehnic utilizează ciocane, maşini de găurit şi alte ustensile menite să producă mult zgomot. Pentru nimic, aş putea adăuga.

Abia dacă mă aud gândind, deci nu se pune problema să muncesc în astfel de condiţii. Deci, ce mi-am zis eu că aş putea să fac? Să scriu. Să bat câmpii, mai bine zis. Cum zice Mircea Badea: să găsesc nişte câmpi şi să-i bat :)

Aş prefera să-mi bat colegul de la vânzări. Petrică. Da, ştiu că e ziua lui de nume. Ar fi şi ziua mea, dacă aş putea să-i tuflesc în moacă eclerele pe care le-a adus, forţat de „la mulţi ani”-ul unui coleg ironic. Reacţia lui după urare, a fost o figură ce exprima: „ah, la dracu, s-au prins aştia!” Prin urmare a dispărut vreo oră şi s-a întors cu suc şi eclere. „Probabil le-a luat de la Brăila, că sunt mai ieftine” a afirmat, complet răutăcios, colegul meu preferat. Tot în mod răutăcios, m-am distrat şi eu la gluma făcută, cu atât de mult spirit de observaţie.

Totuşi m-am simţit penibil, eu, pentru postura în care se afla el. Lui nu i s-a părut deloc nefiresc să cumpere eclere, pentru nişte oameni pe care, tocmai a încercat să-i discrediteze în faţa unor superiori.

Ah, ce muncă palpitantă am! N-aş schimba pentru nimic în lume jobul acesta, atât de stimulator, atât de solicitant din punct de vedere intelectual. Atât de fin! Crocant! Fin… (cum ar zice o reclamă exasperantă). Cum să mă imaginez eu, într-un birou, cu vreo câteva femei ce vorbesc toată ziua despre mâncare, copii, sau probleme stupide de muncă? Cum să mă plictisesc cu întâmplări banale şi să număr minutele până la plecare, când aici, chiar şi când nu am nimic de făcut, timpul zboară.

În fiecare zi e o conspiraţie de deconspirat, un spate de ferit, o piedică de evitat, un atac de anticipat, o minte de ghicit şi interpretat, o acţiune de contracarat, dar mai ales, multe „mind games” de descurcat. Preferatele mele.

Cum nimic nu e ce pare, orice cuvânt are o altă semnificaţie, pe care, dacă n-o sesizezi la timp, s-ar putea s-o observi prea târziu. Cei mai săraci cu duhul, nici măcar nu-şi dau seama ce joc se joacă. De câştigat, nici nu poate fi vorba.

Până acum au căzut multe capete, unele nevinovate, altele au căzut prea încet… Eu sunt, încă pe poziţie. Una confortabilă. Totul e să nu stau prea confortabil, în timp ce alţii „lucrează” pentru mine.

Hai la mulţi ani!

0 comments:

Trimiteți un comentariu