marți, 31 august 2010

Aproape de cer

N-am disparut, din fericire sau, din pacate, dupa caz. Ieri dimineata mai eram inca in Galati, pregatind plecarea. Dupa un examen terminat cu brio, am aruncat bagajele, deja facute, in masina si dusi am fost.
Cateva sute de kilometri mai tarziu, aerul proaspat schimbase incruntarea in zambet si ma simteam posedata de un sentiment de nepasare totala pentru tot ce lasam in urma. Sufletul imi devenea tot mai usor, pe masura ce peisajele care imi incantau privirea, inlocuiau orice urma de grija sau gand inutil.
Stiu ca am fost egoista plecand, pentru ca ar fi trebuit sa onorez cu prezenta un eveniment important, dar, o data pe an imi permit sa fac ce-mi place cel mai mult: sa calatoresc cat mai departe posibil.
In timp ce degetele imi alearga peste litere, cei dragi imi sunt alaturi, iar pe cei (putini) pe care i-am lasat in Galati ii port in suflet. Vederea ce se lasa ghicita de dupa perdelele aurii ale unei camere straine - transformata in “acasa” pentru 7 zile –  are puterea de a vindeca orice rana a sufletului.
Sunt chiar pe munte, in patria apei minerale si a produselor lactate cu acelasi nume. Privesc coline impadurite, capite cu fan, ingradite de garduletele acelea pe care le-am mai vazut doar in pozele dintr-o carticica a copilariei (Iarna pe ulita), nuante de verde ce credeam ca exista doar in imagini fotoshopate, si padocuri pentru ciobanescul mioritic, cainele meu preferat. Gazda are 6 exemplare superbe, unele dintre ele castigatoare ale unor competitii internationale.
Voi reveni cu poze cand voi avea timp.

vineri, 27 august 2010

Idei pentru taxe noi

concepute de Mihai Bendeac. De departe, asta e preferata mea:

Taxa pe relatii sexuale. Cetatenii romani, cu varste intre 18 si 60 de ani, vor plati, incepand cu luna septembrie, taxa pe relatii sexuale. Actele sexuale vor fi depuse in dublu exemplar la Administratia Financiara, PERSONAL, impreuna cu o declaratie pe proprie raspundere. Li se va elibera un formular cu care se vor prezenta PERSONAL la Casa de Asigurari Sociale, unde vor plati. Atentie! Am spus toti cetetenii! Rugam comunitatea gay sa nu se dea la fund!

joi, 26 august 2010

Genial!


Un cuvânt pe care îl folosesc din ce în ce mai rar. Nenea ăsta n-a fost niciodată printre cei de la care m-aş fi aşteptat să creeze ceva pe măsura exclamaţiei. Surpriza a fost cu atât mai plăcută. 
Asta e partea mea preferată:

Au apărut primele riduri, pe faţa ta
Trec anii, încerci să schimbi ceva
E al dracului de greu să învingi inerţia
Sistemul n-are de a face cu democraţia
Nu-i loc să te plângi de depresii
Nu-i loc să dezvolţi obsesii
E riscant să te-apuci de confesii
Nu e ca-n basme aici nu sunt concesii,
Aşa că, fiecare zi e ca cea de ieri
Toţi te văd acelaşi nimeni, de nicăieri
Nu c-ar fi important, şi tu te simţi al nimănui
Da e ok, ajungi acasă, bagi un cui
Să intri într-o altă lume nouă
Din pătrăţica ta de bloc, etaju nouă
Departe de tot ce te seacă, să schimbi starea
Dar nici măcar nu ştii dacă asta e rezolvarea...

R:Vrei să schimbi ceva, e bine să începi cu tine,
Află ce-ţi doreşti şi nu asculta de nimeni
Intrebări greşite duc la răspunsuri false
Decizii proaste duc la decizii şi mai proaste.

 

miercuri, 25 august 2010

Aşa ceva????!!!!!

Da, aşa ceva!

marți, 24 august 2010

Azi

Lucruri ciudat de frumoase mi s-au întâmplat. Printre prăjiturele, limonade cu mentă, poze haioase, oameni dragi, conversaţii lungi şi plăcute, râsete zgomotoase şi urări repetate:
  • Mi-am deschis e-mail-ul şi, pentru prima oară, era plin de mesaje de felicitare de la toate site-urile pe care m-am înscris vreodată şi de la altele, de a căror existenţă nici nu ştiam.
  • Am primit un SMS, în acelaşi ton, de la BCR. Ultima dată când am avut de-a face cu BCR-ul a fost acum 4 ani, când mi-am ridicat ultima bursă.
  • Singurul coleg pe care nu mi-l doream prezent, a dispărut miraculos toată ziua, deşi obişnuieşte să mă calce pe nervi cu normă întreagă. Astfel, am avut lângă mine, exact persoanele pe care mi le-am dorit.
  • Am fost mai nerăbdătoare să fac un cadou, decât să primesc, iar reacţia a fost pe măsură.
  • Un prieten, de care mă leagă momente de perfecţiune sublimă, m-a întors, puţin, din drumul pe care începusem să păşesc. E una din rarele clipe când vehemenţa mea e clătinată.
  • O fată din Suceava, despre care auzisem doar, prin intermediul unui prieten drag, m-a sunat să-mi transmită cele mai calde urări. Nu mă cunoştea şi era şi ziua ei.
  • Frăţiorul mi-a căutat un cadou ce era menit pentru aniversarea trecută şi nu s-a lăsat până nu l-a găsit pe cel perfect. Apoi a insistat să facem o poză în care eu să primesc un pupic.
  • Alin m-a surprins cu un cadou mov, cu o idee de concediu şi cu dorinţa de a găti împreună mâine. Ciorbă de peşte.
  • Azi a fost atât de a mea ziua, încât nici săndăluţele încălţate pentru prima oară n-au îndrăznit să-mi lase vreo urmă.

luni, 23 august 2010

You, me, we


I write, you read.
You cook, I eat.
I think, you act.
From a slice of melon, you prefer the bottom, I want the top.
I plan, you’re spontaneous.
You drive, I daydream.
I worry, you solve.
You dance, I follow.
I complicate, you simplify.
You rock, I (hip) hop.



joi, 19 august 2010

Comparaţie


Acum ceva timp, mi-am scăpat telefonul pe asflat, în timp ce alergam pe faleză. E acelaşi telefon pe care îl am în prezent: un Nokia – evident – roşu cu negru, lucios, superb, extrem de scump, achiziţionat în urmă cu doi ani.
Cum nu fac decât investiţii pe termen lung şi sunt dependentă de calitate, mi-a părut tare rău să-i văd culoarea atinsă în vreo două locuri.
În timp ce îl ridicam de jos, primul gând care mi-a venit în minte a fost că, dacă aş avea bani mi-aş lua altul. Deşi funcţiona perfect, iar singurul lui defect era sesizabil doar la o observare amănunţită, pentru mine, care îl păstrasem intact aproape doi ani, era ca şi stricat.
În acea clipă, o comparaţie crudă mi-a venit în minte, dar paralela era imposibil de trecut cu vederea. Oamenii sunt aproape ca telefoanele mobile. Mecanisme cu emoţii. Când unul se strică, îl aruncăm şi ne luăm altul. Pentru că nu suportăm singurătatea. Sau majoritatea n-o suportă.
Eu nu suport oamenii care îşi cumpără un animăluţ, imediat după ce îl pierd pe cel pe care îl au. Cum zicea şi GC: ”your dog dies? No problem, just grab it by the neck, slam it on the counter and say: give me another one just like this. This one was really good”.
Cât despre oamenii care înlocuiesc oameni din viaţa lor, i-am îndepărtat demult de lângă mine.
Şi, totuşi, paralela există... Un telefon se poate strica înainte de termen. Dacă îi poţi înlocui acumulatorul, carcasa, etc. îi păcăleşti media de viaţă. Ori, îl poţi lua lua cu defecte din fabrică, caz în care îl schimbi, sau îl repari, dar nu va fi niciodată ca unul nou. Lucruri valabile şi pentru oameni. Oricât de dur ar suna...

Cât de potrivită poate fi piesa asta!

luni, 16 august 2010

Happiness on life support

Natura umană e complexă şi complicată. Suplinim neîmplinirile cu reuşite imaginare. Găsim modalităţi de a creea ceea ce ne lipseşte. Dacă dorinţele nu sunt realizabile în realitate, ne refugiem în visuri, unde orice e posibil. Ne păcălim în mod conştient, dar nu contează. Important e doar sentimentul pe care îl experimentăm şi, atât timp cât rezultatul e cel dorit, ce mai contează cum am ajuns la el?
Ce diferenţă e între cineva care îşi trăieşte viaţa, având parte de tot ce şi-a dorit vreodată şi cineva care doar visează că trăieşte acea viaţă? Dacă ambii încearcă aceleaşi sentimente, niciuna. Ăsta să fie viitorul...? Şi cât timp vom putea întreţine artificial fericirea?


duminică, 15 august 2010

Nothing like a little sarcasm to brighten up my day!


Daca unii depasesc o zi, sau o perioada proasta gandind pozitiv, pentru ca – nu-i asa? – optimismul atrage numai lucruri bune in viata unui om, pe mine, numai ironia si sarcasmul, in cantitati generoase si utilizate cu inteligenta si umor, ma pot inveseli.
So, when I hit rock bottom si MB e in vacanta, GC dead, although not buried, iar langa mine numai optimisti, the only way out is sleeping. Asa ca am dat restart. Dupa cateva ore de somn, afara era mai racoare, MB si-a anuntat revenirea in seara asta, iar eu uitasem motivul starii mele. Ma rog, nu-l uitasem, dar nu mi l-am amintit din prima. And by the time I did, aveam deja something to look forward to.
Sometimes I suck at creating diversions.

vineri, 13 august 2010

See, the good attracts me and the crook attracts you

Melodia am ascultat-o pentru Lily Allen, dar am avut o surpriză plăcută în ceea ce-l priveşte pe Professor Green. M-a cucerit total prin atitudine, gesturi şi versurile care îmi amintesc de "tinereţea" mea, când eram atrasă exact de genul lui...

joi, 12 august 2010

De ce n-aţi zis?


... că există o pastilă pentru toate problemele mele? Câte una pentru fiecare.
Răul de mişcare trece cu Emetostop. L-am descoperit târziu, dar, exact înainte de a ajunge în Brăila, în localitatea - sugestiv intitulată - Vărsătura.
Mai nou, prietena mea mi-a sugerat Sedatif PC. Am ajuns la farmacia mea preferată (da, am şi aşa ceva) şi când am întrebat-o pe farmacistă cu ce îmi suprim şi eu emoţiile de necontrolat, răspunsul a coincis.
Pe sistemul „ce se întâmplă de două ori, e intrigant” m-am apucat cu ambele mâini de pastilele magice, convinsă că vor funcţiona. Efectul a fost urmatorul: inima nu mi-a mai bătut ca la iepure, după o cursă de câţiva kilometri, mâinile şi picioarele nu mi-au mai tremurat, iar eu am fost în stare să fac ce mi-am propus, ca toţi oamenii normali :)) Un efect adiţional a fost faptul că nu-mi păsa de nimic. Lucrurile şi oamenii care, în mod normal m-ar fi stresat la culme, le priveam cu o detaşare deloc caracteristică mie, dar cu o plăcere de nedescris. Ce sentiment incredibil! Nirvana, frate!
S-a adeverit ce mi-a spus singurul bărbat care, atunci când îmi vorbeşte, îi privesc părul lung, blond, aranjat divin atunci când nu e aranjat: „ia două pastile, că te injură aştia şi de mamă, iar tu o să le zâmbeşti”.
În altă ordine de idei, mintea mea e în concediu, iar liniştea şi detaşarea din privirea lui MB se reflectă şi în a mea. 

                                                          foto

marți, 10 august 2010

11


Divaghez. Sufletul îmi vibrează la imaginile postate de Mircea Badea din concediu, iar dacă închid ochii, simt briza mării, mirosul de apă sărată şi detaşarea ce i se citeşte pe chip. Parcă sunt şi eu în vacanţă.
Revin la starea pe care încerc să o ocolesc încă de ieri. Deja simt golul din stomac şi inima ce îmi bate cu putere. Palmele îmi transpiră de emoţie, numai cât mă gândesc la ziua de mâine.
Nu mă mai gândesc. Îţi urmez sfatul şi iau două Sedatif PC. Azi nu e mâine. Încă.
Mai răspund la un comentariu, mai recitesc blogul lui Badea, urmăresc emsiuni amuzante din arhivă şi mă liniştesc. Glumesc cu un coleg ce face haz de necaz de situaţia lui. Fac şi eu de-a mea: dacă nu reuşesc mâine, situaţia materială îmi e favorabilă să mă duc la nunta lui.
Râsul îmi e îngheţat de un alt gol în stomac. La naiba! Îmi vine în minte citatul preferat: if at first you don't succeed, failure may be your style. Mă amuz până mă ia din nou cu palpitaţii. Dacă azi sunt aşa, mâine leşin direct la faţa locului şi am rezolvat din start problema. Îi invidiez la culme, în momentul ăsta, pe cei cu obrazul gros. Ce bine mi-ar prinde acum o supradoză de nesimţire.
Ce dumnezeu, e o prostie! Unde au reuşit şi handicapaţi, voi reuşi şi eu. La un moment dat... Nu-mi iese niciun strop de optimism. Mă calmez cu parerea lui Badea despre gândurile pozitive. Mă opresc din gândit şi aştept cuminte ziua de mâine...

luni, 9 august 2010

Două

... dintre piesele pe care le ascult obsesiv in maşină.
Colaborarea e superbă, surprinzătoare, genială!



duminică, 8 august 2010

Cu reguli, sau fara


Fiecare cuplu isi face propriile reguli si nu ne putem astepta ca persoanele din exterior sa inteleaga ce se intampla in interiorul relatiei, spunea antipatica Carrey in Sex and the city 2. Da, am reusit, in sfarsit sa-l vad. Nu-l comentez, extrag doar ce e relevant.
Noi nu ne amintim, aproape niciodata, data aniversarii noastre la timp. Multe cupluri o sarbatoresc, o fac cunoscuta si se mandresc cu inca o luna in plus. Noi ne amuzam, de fiecare data cand constatam ca tocmai am ratat-o. Iar cand cineva ne intreaba cat timp avem impreuna, de cele mai multe ori gresim perioada exacta, sau o numaram babeste, sub privirile circumspecte ale celor care intreaba.
Antoine de Saint Exupery spunea ca e norocos cel care a cunoscut fericirea si, tocmai de aceea, ea nu trebuie strigata in cele patru zari. Trebuie pastrata in tacere, ca pe ceva sfant si pretuita, pentru a dura. De aceea scriu rar despre tine, sau noi. Din teama. Am simtit cum postari entuziaste s-au transformat in amintiri placute, iar tu, vreau sa fii cel cu care le impartasesc, nu sa devii una din ele.
Tot ce se aprinde ca focul, sfarseste cenusa. Insa, noi am fost ca doua bucati de lemn frecate cu rabdare si speranta, iar flacara nascuta ne incalzeste sufletele si acum, arzand domol si sigur. Trebuie doar sa n-o lasam sa se stinga. Asa ca, voi vorbi fara a vorbi.
Momentele cand ne ciondanim sunt hilare. Tu ma lasi putin sa fierb in suc propriu si, ceva mai tarziu, ma intrebi daca sunt suprata. De cele mai multe ori, ma iau cu alte lucruri si uit motivul supararii. Dar continui sa fiu suparata, in timp ce ma chinuiesc sa-mi aduc aminte de ce. Daca intrebarea ta intervine in momentul cand scotocesc cotloanele memoriei in cautarea motivului, pufnesc in ras si recunosc ca nu mai stiu. Dar, pe un ton serios iti spun ca voi continua sa fiu suparata. Am uitat doar de ce, nu si ca sunt suparata.  Sunt norocoasa, totusi, ca pot sa intind coarda atat de mult :)
Lipsa mea de rabdare e prezenta pe toate planurile. La tine, rabdarea abunda. Cand cojesti un kiwi, sau un ananas, o faci cu stil, de parca ai realiza o opera de arta. Eu vreau doar sa-l vad decojit mai repede. “Iar ai curatat tu ananasul!” ma ia peste picior fratiorul,  cand ii ofer o felie. Am incercat sa-l pacalesc, ti-am dat tie farfuria sa-l servesti, dar n-a mers. Se pare ca dezastrul e evident cand intru eu in bucatarie…
Cand ma intreaba colegii ce am facut in weekend, le raspund “mai nimic” pentru ca o zi ideala pentru mine, e cel putin ciudata pentru ei. Si nu le dau mai mult decat pot intelege. Nu ma incumet sa le explic ce e asa deosebit la un somn de dupa-amiaza impreuna, urmat de un drum la Real, tarziu in noapte, doar pentru o inghetata si un suc. Cum sa le explic ca mirosul pielii tale ma adoarme, iar tu atipesti imediat ce te iau in brate? Ca somnul imi aminteste de copilarie si ca, pentru mine e la fel de “fun”, cum e pentru alti sa iasa in club. Ce cuvinte sa folosesc pentru a ii face sa inteleaga de ce, ceea ce pentru ei e shopping, pentru mine e timp in care imi permit sa visez? Imi las gandurile sa zboare pe muzica recent aranjata de tine pe CD, in timp ce vantul imi sufla suvite din par, iar viteza si miscarile masinii se sincronizeaza cu ritmul pieselor.
N-o sa va explic nici maine. Pentru ca prefer sa simt eu, decat sa intelegeti voi.

vineri, 6 august 2010

Valoarea mai valorează ceva?


“…mi-e dor de valoare. Să o văd, să o recunosc, să o admir, să mi-o doresc, să lupt, să o obţin şi să mă bucur cu mine. Că a meritat!” scria Dreamer într-o postare anterioară.

Cuvintele astea m-au mobilizat să-mi “materializez” şi eu gândurile, convingerile referitoare la ce mai putem obţine, prin forţe proprii, în zilele noastre. Pentru a extrage din start esenţa, răspunsul e simplu: mai nimic.
Adevărul e că, oamenii care îşi doresc lupta şi efortul, pentru satisfacţia reuşitei proprii sunt puţini la număr. Majoritatea aplică din start la diverse “ajutoare”, pentru a-şi asigura un succes rapid. În goana lor după obţinerea a cât mai mult, cât mai repede, sar un pas important în formarea lor: munca.
Azi, contează pe cine cunoşti şi câţi bani ai. Astfel, toate problemele se rezolvă simplu şi uşor. 
Nu m-ar interesa prea mult ce aleg să facă unii cu viaţa lor, daca acest lucru nu m-ar afecta, indirect, şi pe mine. Faptul că toată lumea dă şpagă peste tot – de la examene, până la obţinerea de diverse favoruri – face aproape imposibilă reuşita, celor care şi-o doresc prin puteri proprii. Fiind cazuri izolate, naivii care mai cred că valorează ceva doar prin calităţile deţinute, devin victime sigure ale sistemului. De exemplu, am un coleg care s-a încăpăţânat, ca şi mine de altfel, să obţină permisul auto, singur, prin dexteritatea si abilitatea lui. A fost declarat respins de câteva ori, pentru că, a avut ghinionul să nimerească acelaşi examinator nesimţit şi pentru că, promovabilitate de 100% nu trebuie să existe. Şi atunci, cine să pice examenul, dacă nu cei care nu au dau “drepturile”? Într-un final a plătit şi el ca toată lumea, pentru că pierduse deja câteva luni bune – datorita eficienţei procesului de (re)programare a examenelor – şi avea nevoie urgent de permis. N-a exprimentat satisfacţia propriei reuşite, validată de autorităţile în drept, dar are convingerea că se pricepe şi că merita să obţină permisul. Mulţumirea lui vine din faptul că, se descurcă fără probleme în trafic, iar gândul meu e că, va trebui să ne conformăm cu astfel de răsplăţi.
Bineînţeles că există şi excepţii şi că se poate reuşi şi prin muncă. Dacă ai norocul să fii la timpul potrivit, în locul potrivit şi cu oamenii potriviţi, se poate. Dar viaţa nu e formată din excepţii.
Aş aprecia dacă n-aş primi comentarii de genul: “norocul ţi-l faci singur” pentru că e un stereotip repetat papagaliceşte de cei care au avut noroc, dar au impresia că, de fapt, sunt mai deştepţi decât cei care n-au avut norocul lor.
Am auzit aseară un politician justificându-şi averea obscenă prin “muncă dom'le”. La replica moderatoarei că mai muncesc şi alţii în ţara asta, dar nu ajung la averi de genul, răspunsul lui a fost: pe unii îi duce şi capul, sau poate că nu toţi fac din avere un scop în viaţă. Deci, concluzionez că românii sunt ori proşti, de nu-i duce capul cum să obţină bani prin muncă, ori pur şi simplu vor să fie săraci. I think I've made my point.



miercuri, 4 august 2010

Şi dreptate se făcu (II)


Ştiu că se spune că răzbunarea e arma prostului. Se spun multe. Însă, numai oamenii indecent înzestraţi intelectual îşi ghidează viaţa după zicale şi dictoane învăţate pe de rost. Pe mine mă cuprinde o satisfacţie lipsită de ipocrizie, când am posibilitatea să întorc un gest, o faptă, un cuvânt.
Intensitatea mulţumirii are aceleaşi cote, indiferent dacă răsplătesc pe cineva care mi-a bucurat sufletul, sau dacă înapoiez gustul amar pe care m-a făcut să-l simt. Nu sunt nici Maica Tereza, să iubesc pe toată lumea, nici Isus, să întorc şi celălalt obraz. Nu caut răzbunare cu orice preţ, nu pierd somn, plănuind strategii, dar când ocazia se iveşte şi îmi este la îndemână, n-o refuz. Şi de cele mai multe ori se iveşte. Doamne, ce dulce e acea clipă, când surprinzi „inamicul” cu garda jos, mirat de cât de mult te-a subestimat.
Azi am plătit o datorie unui coleg cu pretenţii de şef, care are iniţiative pe munca altuia. A îndrăznit să aibe şi pe a mea. Dar privirea lui tâmpă şi neputincioasă pe care mi-a aruncat-o, în timp ce tocmai îl anunţam că va avea noi atribuţii - unele din ele preluate chiar de la mine -  a fost cireaşa de pe tort. Mmmm, ce aromă irezistibilă are dreptatea!

marți, 3 august 2010

Introducing


Bianca şi Dan. Dan este varianta feminină a Biancăi, când e vorba de acea sclipire de geniu după care tânjesc. Ea din Bucureşti, el din Craiova, ambii, surse nesecate de umor şi înţelepciune. De câţiva ani de când ne cunoaştem, mă binedispun / consiliază, în funcţie de situaţie :)
Probabil îi voi aminti ca surse, pentru unele din postări. Cum ar fi cea de azi, pentru care trebuie să-i mulţumesc lui Dan.
Logo-urile mi se par extrem de reprezentative, amuzante şi mult mai nimerite pentru a promova cu sinceritate brandul ţării.

P.S.: Link-uri nu am, pentru că nici ei nu au pagini. Cu Bianca duc muncă de lămurire să mai scrie, aşa cum obişnuia pe 360. De la Dan nu prea am speranţe. 


luni, 2 august 2010

Platitudine


Cu prima ocazie îţi voi spune ce simt, pentru că mă apasă ca o grijă. Faptul că această grijă nici nu-mi mai aparţine, face aşteptarea şi mai frustrantă. Vreau doar să închei acest capitol, demult sfărşit, dar prelungit artificial. Nu mă complac în relaţii superficiale, indiferent de natura lor şi mi se pare foarte trist să descopăr lipsa de profunzime acolo unde a fost odată.
Experienţa îşi spune cuvântul, totuşi, iar durerea nu mai poate avea proporţii devastatoare. De fapt, nici nu pot vorbi de suferinţă, mai mult de un gust amar şi o părere de rău. Nu mai am inocenţa să mă comport ca în cazul unei pierderi.
Am amintiri extrem de frumoase, dar conştientizez că altele noi nu mai putem crea. Din cele vechi nu mă hrănesc, pentru că nu obişnuiesc să mă îmbăt cu apă rece.
Probabil nu sunt o sursă nesecată de trăiri şi sentimente de care ai nevoie. Cu toţii căutăm diferite lucruri în cei de lângă noi, iar această goană după împlinire poate fi uneori nedreaptă şi egoistă. Înţeleg şi accept asta. Dar faptul că nu personalizezi şi tratezi cu superficialitate relaţii de la care aştepţi maxime, e mai mult decât pot tolera. Ştii asta. Sau ştiai, pe vremea când mă cunoşteai. În ultima vreme n-ai mai oferit nimic, ai pretins, în schimb, tacit. Ţi-am răspuns în acelaşi mod. Astfel, totul s-a terminat uşor, lin. Fără prăpăstii abrupte, sau goluri în stomac.
Nu sunt şocată, nici revoltată, nici măcar surprinsă. Am învăţat demult să iau lucrurile aşa cum sunt şi aşa cum vin în viaţa mea. Tot ce vreau e să nu las lucruri nespuse şi capitole neîncheiate.
Ştiu ce voi face. Voi da copy – paste acestui text, cu prima ocazie când vom vorbi. Economisesc, astfel, timp pe care îl pot dedica cuiva care îl apreciază.