joi, 30 septembrie 2010

Despre Fecioare, sau un fel de comentariu prelungit.

M-am amuzat teribil citind judecata pripită de 10 pagini a Mihaelei. Însă cunoscând firea organizată şi obsedată de perfecţiune a unei Fecioare, înclin să cred că numai pripită n-a fost. Cele 15 ore în faţa calculatorului zic eu că reprezintă dovada :))
Renunţând la glumă (şi citind de pe hârtiuţe însemnate) spun că per ansamblu mă descrie şi pe mine „romanul” Mihaelei. Btw, o Fecioară cântăreşte, analizează, judecă, prin urmare nu poţi să-mi ceri să comentez imediat, decât dacă te aştepţi la un răspuns de mântuială, de complezenţă, ceea ce nu ne caracterizează.
O să încep cu lucrurile pe care le am de adăugat (foarte puţin de corectat) din prisma personalităţii mele.
O Fecioară nu este spontană. Decat dacă/când îşi propune să facă lucruri „nebuneşti”. De asta nici nu aş putea să-ţi răspund cu un comentariu la postare. N-aş mai putea să recitesc, corectez, perfecţionez răspunsul. De exemplu, acum sunt acasă, mi-am trimis pe e-mail porţiunea de text scrisă la muncă, iar acum o continui. Chestia asta ţipă premeditare, nicidecum spontaneitate. Acesta este motivul pentru care prefer să scriu decât să vorbesc. Dacă greşesc ceva, am ocazia să modific, astfel încât să fiu absolut sigură că, acei care mă citesc înţeleg exact ce am vrut să spun, fără să las loc interpretărilor, nuanţelor, decât dacă doresc asta. În vorbirea liberă, de multe ori spun lucruri pe care nu ştiu nici eu de le-am zis şi mă trezesc întrbându-mă ce-o fi fost în capul meu. Cu apropiaţii, care ştiu cât sunt de fucked up, pot să glumesc pe tema asta, dar cu un străin, într-un cadru mai scorţos poate ieşi chiar rău.
Jocurile de cuvinte, mai mult decât o pasiune, devin chiar o necesitate. Din acest motiv ador oameni care le stăpânesc şi le joacă pe degete, împletindu-le cu umor şi debordând de talent şi inteligenţă. De aceea sunt dependentă spre obsedată de Mircea Badea,  muzica rap, hip-hop, concursuri de freestyle sau battle - care, evident lipsesc cu desăvârşire de la noi din ţară – şi în general oricine are a way with words, devine un idol adorat până la zeificare.
Fecioara mea e logică şi la obiect. Concisă, nu bate câmpii spunând lucruri care i se par evidente – chiar dacă pentru alţii ar fi revelaţii – pentru că nu suportă plictiseala şi mediocritatea. Dezavuează oamenii care pot vorbi sau scrie ore în şir pentru a spune nimic, sau care ridică la rang de operă de artă banalităţile pe care le emit. (Nu cumva să te simţi vizată, nu e cazul tău).
Natura o fascinează, iar timpul petrecut în casă îi pare o pierdere irecuperabilă pentru că nicio zi nu e la fel cu următoarea. Dacă nu ar trebui să munească pentru a trăi, şi-ar petrece viaţa călătorind în toată lumea.
Genul meu de fecioară – înclin să cred că fecioarele de august (eu sunt născută pe 24) sunt diferite de cele de septembrie – are o nevoie ciudată de a fi plăcută de cei pe care îi detestă. Nu uită răul ce i s-a făcut şi nici nu-l va transforma pe „inamic” în cel mai bun prieten, dar simte nevoia să-l facă pe bou să exclame, am greşit, te-am judecat prost în prostia mea, tu eşti de fapt un model pentru noi toţi :)) Nu funcţionează niciodată, logic. Observă, te rog cum am încheiat propoziţia anterioară. Ah, ce zic eu, doar eşti atentă la detalii. Eu, în schimb, le observ doar dacă mă interesează.
In cazul unei prime întălniri cu un potenţial iubit, sesizez ce nici nu visează el că aş putea, în schimb, dacă e vorba de un coleg, nu doar că nu reţin cu ce era îmbrăcat, nici nu ţin minte să-l fi văzut prezent. Astfel, salut acelaşi om de mai multe ori, dacă îmi e indiferent, pentru că nu-l observ. Am o capacitate uriaşă de a bloca toate informaţiile care mi se par inutile, din accest motiv, atenţia mea distributivă e inexistentă şi mi se spune că sunt distrată, cu capul în nori. Nu, I just don't give a shit pe lucrurile pe care majoritatea pun preţ.
Fecioara mea mai este şi ipohondră. Rău. Până la autodistrugere. Mai ales dacă a mai trăit şi experienţe care au înrăutăţit „calitatea”. Spre deosebire de tine, suferinţa altora e şi a mea. Dacă îi cunosc pe posesorii ei, o preiau şi o simt în toate formele ei, până îmi fac rău atât de mult încât mă forţez să mă opresc. Nu din dorinţă, ci din instinct de supravieţuire. Sau sadomasochism :) Probabil tot din acest motiv, renunţ la lucrurile şi oamenii care îmi plac, sau mi-au plăcut odată. Pe cât de intens pot idolatriza un om, pe atât de uşor pot să-i dau cu piciorul, dacă îmi dovedeşte că asta merită. Detest cu aceaşi pasiune şi intensitate cu care iubesc. N-am puterea să menţin artificial în viaţă legături superficiale.
Nu aştept şi nici nu cer vreodată ajutor. Mi se pare ciudat să-l primesc, când se întâmplă din propria iniţiativă a cuiva şi de obicei îl refuz.
Sunt naivă uneori, iau glume în serios şi uit extrem de repede reuşitele, oricât ar fi de mari. Odată dobândit un lucru, I'm on to the next one. Bine, dacă nu reuşesc mă acuz şi mă critic mai ceva decât ar face-o cel mai rău duşman. Fecioarele sunt cei mai duri critici, dar incepând cu proria persoană. Îşi cunosc defectele şi orice observaţie a altcuiva e luată ca pe o dovadă de nesimţire şi răutate. Pentru că ar trebui să fie cunoscut de oricine că o Fecioară se ştie suficient, iar ceilalţi nu fac decât să pună sare pe rană, subliniind evidenţele.
În Monk, m-am regăsit în multe faze rizibile pentru restul lumii. Monk forever, frate!
Era să uit, Fecioara mea e guvernată de timiditate, nu doar sexuală ci de toate felurile. Singura trăsătură care mă face să-mi urăsc zodia uneori. Apoi să mă răzgândesc.
P.S.: Pheideas avea dreptate cu tot ce a scris în comentariu.

miercuri, 29 septembrie 2010

I get a little warm in my heart when I think of winter


În ultima vreme

Dintr-un motiv care îmi scapă, de câte ori scriu „u” ca prescurtare a lui „you” in conversaţiile de pe mess, scriu „U” chiar dacă e mijlocul propoziţiei. Habar n-am de unde porneşte instinctul ăsta ciudat. Fană U2 nu sunt...

Când fac raportări anuale către Bucureşti, sau în orice alt caz în care trebuie să enumăr lunile anului, întotdeauna omit luna mai. După aprilie, îmi pare că urmează –inexplicabil de  firesc - iunie.

Dimineaţa aud ştiri despre noi crime. Toate stupide, toate în America. Azi e a 3 a zi consecutiv când aflu că un american şi-a ucis familia apoi s-a sinucis. Situaţiile erau aproape identice. Pe unul l-a liniştit poliţia, restul s-au liniştit singuri. Aceiaşi vecini speriaţi de nesiguranţa cartierelor în care locuiesc, vorbeau despre cât de neaşteptat a fost gestul criminalului. Aaa, uitasem de ceilalţi doi, care au intrat în cafenele şi au deschis focul asupra membrilor familiei (copii, soţii, unchi, mătuşi, etc.) nimerind şi câţiva care nu făceau obiectul nebuniei lor. E o modă acum la americani să-ţi omori familia pentru că ţi-a greşit nevasta omleta la micul dejun. Iar fapta neapărat trebuie să aibă loc intr-o şcoală, un restaurant, un loc public, oricum, ca să fie clişeul perfect şi monstruozitatea pe măsură.

Am terminat „Dicţionar Robert de nume proprii”, ultima carte care mi-a trezit interesul de la Amelie Nothomb. Toate au avut un sfărşit ciudat, dar asta mi-a întrecut aşteptările. Două pagini i-au trebuit, ultimele, să schimbe complet cursul naraţiunii către o destinaţie imprevizibilă şi aparent lipsită de logică. Am închis cartea cu o expresie de genul: what the...?! vizibil întipărită pe faţă. Ulterior s-au sedimentat oarecum ideile, într-o formă care să facă sens, dar acum I'm on to the next one. Probabil Stendhal, pentru că nu l-am citit, doar am auzit despre.

Primesc cele mai idealiste e-mail-uri de la site-urile de job-uri pe care am cont. Dacă la început le tratam cu indiferenţă sau mă amuzam, acum mă enervez de-a dreptul. Titlul de azi suna astfel: „link-urile în CV – pro sau contra”. Ete, uite, da. Probabil ăsta e motivul pentru care nu-şi mai găseşte lumea un loc de muncă în zilele noastre. Scoateţi bre, link-urile dacă vreţi să fiţi chemaţi la interviuri. Oricum job-ul îl ia cine trebuie, dar măcar aveţi un CV impecabil. Apropo de asta, unii mai şi sesizează public că ar trebui pus capăt abuzurilor.

În ultima vreme mi-au venit în minte amintiri plăcute care n-au durut. Până aseară când am găsit acest clip, vechi de aproape 20 de ani. Nu pare...

marți, 28 septembrie 2010

Coffee, good old coffee

 Dimineaţă n-am avut cafea la muncă. Ca o paranteză, trebuie să menţionez că nu beau cafea, ci numai variaţii pe temă, gen cappuccino (cu lapte, menta, extra spuma, hazelnut, choco, vanilla, you name it), ciocolată caldă cu sortimentele aferente, 3 in 1, etc. Pentru a nu înşira diversitatea asta, zic simplu cafea.
Am ieşit să cumpăr, iar când am revenit, jumătate din lista de mess avea statusuri referitoare la cafea. Cineva chiar mi-a spus că statusul meu l-a făcut să-şi pregătească una. Apoi am primit de la Bianca următorul filmuleţ, clasic deja. Potrivit pentru Liz, again... :)

luni, 27 septembrie 2010

Eleven :))

Tocmai când vorbeam cu un prieten din Londra, Kevin, depsre Scoţia – el găsea asemănări între peisajele ţării noastre şi cele ale Scoţiei – primesc de la o cunoştinţă filmuleţul de mai jos, despre acelaşi subiect. A fost foarte nimerit şi distractiv, aşa că m-am gândit să-l împart şi cu acei care intră pe aici.
Pentru cine nu ştie, Kev e unul din prietenii care mă cunosc cel mai bine, mult mai bine decât majoritatea celor pe care îi am lângă mine. Contrar aşteptărilor mele, legătura creată e foarte strânsă, reală şi durabilă, deşi nu ne-am văzut niciodată face to face. În 3 ani de când ne cunoaştem şi vorbim aproape zilnic, am pierdut o prietenie şi un prieten drag. Pentru că viaţa ne duce, uneori pe drumuri diferite. Însă Kevin e mereu „acolo” pentru mine. Cu glume care din exterior ar părea cel puţin ciudate, miştouri pe seama mea, discuţii serioase când e cazul şi multă susţinere în momentele dificile. Cam aşa:

Monica: Oana is picking me up from work
Kevin: picking you up for a walk?
Kevin: Oana has her own car?
Monica: no, not even a driver's licence
Kevin: so she's not really picking you up - lol
Kevin: just meeting you

Kevin: you have a driving license?
Kevin: god help us
Kevin: all you need now is a sense of direction

Monica: I was just thinking...
Kevin: but you are a woman

 Şi filmuleţul:


Vezi mai multe din Funny pe 220.ro

duminică, 26 septembrie 2010

Tom

 We go way back. Or more like I go way back with him. He's been my crush since I was 12. Unlike other passions, this one never faded. I still have the goofy smile and dumb face whenever I see him and whatever movie he does I'm up for it. This is "knight and day". Some men only get sexier with time.

joi, 23 septembrie 2010

Prinţese bosumflate

Azi n-am făcut mare lucru la muncă. Nici n-am reuşit să mănânc. Am fost ocupată comentând şi răspunzând la comentarii pe blogul unor persoane care cred eu că merită timpul investit.
În plus a trebuit să intru şi pe blogul lui Huidu. Bleah. Cu scârbă, dar a trebuit. MB nu oferise detalii pe blog la postările sale şi ca să le aflu a trebuit să mă sacrific. De mai multe ori, pentru că duelul a intrat în prelungiri. Doamne, ce cloacă de proşti se adunase acolo. Am ieşit repede, pentru a mă amuza teribil la replicile scurte  - şi de o isteţime de care cârcotaşul nu e capabil – ale lui MB.
Dacă vă interesează părerile individului, căutaţi-le pe blogul lui. Eu link nu afişez. Acum înţeleg de ce nici MB n-a făcut-o :))

Melodia promisă pentru Lorelei:

miercuri, 22 septembrie 2010

Încercare

Nu mai reţin de câte ori am încercat să scriu, ştiu doar că tot de atâtea ori am şters. Niciun cuvânt nu mi se părea suficient de potrivit pentru a exprima ce simt.
Dacă viaţa s-ar fi acordat pe merit, el ar fi trăit veşnic. Dar nimeni nu are ce merită, ci doar ce se nimereşte. De patru ani încerc să accept ideea şi cum nu reuşesc, creez diversiuni. Scriu despre cărţi, muzică şi despre proşti, caut lucruri amuzate şi oameni isteţi care ar putea să calmeze furtuna din mine. Citesc bloguri cu tentă sexuală şi urmăresc filmuleţe despre cum să-mi aranjez părul. Fac orice pentru a nu mă opri. Pentru că pauzele îmi aduc în minte aceleaşi întrebări fără răspuns, aceleaşi evidenţe pe care ar fi trebuit să le accept demult.
Când nu ştii cum să mergi mai departe, te laşi bătut de vânt în orice direcţie. Toate duc, în final, în acelaşi loc. 
Bullshit-uri filosofice gen „nu contează cât trăieşti, ci cum trăieşti şi ce laşi în urmă” când nu mă enervează, mă ajută fix cinci secunde. După care mă chinuiesc singură cu o întrebare fără răspuns: de ce suntem fiinţe raţionale, dacă putem doar conştientiza nenorocirea, fără să avem puterea de a schimba nimic? Suntem simpli spectatori ai unei vieţi ce nu ne aparţine. Pentru ce? Unii au măreaţa impresie că a face un copil înseamnă a lăsa ceva în urmă. Ferice de cei săraci cu duhul. Înţeleaptă vorbă. Din păcate, eu nu mă încadrez aici.
Ar fi fost mândru de mine zilele astea. M-ar fi sprijinit moral şi ar fi găsit soluţii la problemele ce mi se par fără ieşire. Mi-ar fi dat încredere, fericire, viaţă. Aş fi avut convingerea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Aş fi continuat să trăiesc în lumea perfectă pe care am avut-o datorită lui. Aş, ar, s-ar. Ce importanţă are acum ce a fost şi ce ar fi putut să fie? Important e prezentul. Dar ce faci când prezentul e o diversiune? Când trăieşti între amintiri de coşmar, cărora le cauţi o logică pe care ştii că n-o vei găsi vreodată şi clipe în care reuşeşti să-ţi păcăleşti psihicul să nu mai lucreze. Ce faci, când ştii că singura persoană ce ar fi putut da un sens, dacă nu un răspuns frământărilor tale e tocmai cea care lipseşte? Eu sper să bată vântul şi mai tare, să mă spulbere din loc în loc, ca să n-am timp să mă gândesc nici la întrebări, nici la răspunsuri.

marți, 21 septembrie 2010

Una, alta.


Dimineaţă am fost la poliţie să-mi ridic dovada valabilă până îmi soseşte permisul. Aceeaşi tanti cu fundul mare ocupa un alt scaun, într-o altă sală. Vineri, biroul de permise auto era în altă parte. Eh, asta-i. Nu e prima şi, mai mult ca sigur, nici ultima dată când se schimbă locaţia în aceeaşi saptămână. Sunt la poliţie, îmi zic. Nu pot să am pretenţia că înţeleg metodele sau motivele lor.
- Am avut examen pe 16 şi aş vrea şi eu, dacă se poate, dovada înlocuitoare.
- Pe 16? Asta când a fost?
- Joi, răspund.
- A, joi. Păi şi de ce n-aţi venit când trebuia?
- Am fost, dar mi-aţi spus să revin după ora 11 şi cum n-am putut să mă învoiesc de la serviciu...
- Pai, da, veniţi aşa când vreţi...
- Doamnă, eu am vrut, dar nu puteam lipsi de la muncă.
- Sigur, fiecare vine când are chef...
I-am luat jumătatea de foaie din mână şi-am tulit-o. Cu nebunii nu trebuie să-ţi pui mintea. Iar cu proştii nici atât.
Pe la prânz, Alin a venit să-mi aducă pachetul pe care l-am uitat acasă.
- Apucă bine cutia să nu scapi ce e sub ea.
Am avut impulsul să ţip de bucurie, dar a trebuit să mi-l reprim, din moment ce mă despărţea doar o uşă de unul din directorii de la Bucureşti.
Îmi cumpărase câteva modele de semne de începător. Să am de unde alege. Iar eu încă mă mai bucur ca un copil. 

Una din dovezile că mai mişcă şi românii puţin:

luni, 20 septembrie 2010

Where oceans bleed into the sky

Sâmbătă am avut timp să ascult muzică toată ziua, nu pe fugă cum se întâmplă de obicei. Urmăresc MTV-urile străine, evident, pentru că posturile româneşti nu sunt la curent nici cu muzica autohtonă, darămite cu aia străină. Şi în plus, vreau să văd clipuri, nu reclame.
Una din piesele care m-au cucerit de la prima audiţie – lucru care rar mi se întâmplă – a fost „The catalyst”. Varianta live, de la VMA-ul de anul acesta, e extraordinară, însă nu e de găsit. Mă mulţumesc, totuşi, şi cu videoclipul oficial, pentru că melodia e „to die for”. Nu sunt fană a muzicii rock, nu suport muzica gălăgioasă căreia nu-i găsesc ritmul, oamenii care urlă – mai ales fără rost – nu-mi plac hainele negre inscripţionate cu diverse nume de formaţii, bocancii purtaţi în mijlocul verii, machiajul strident şi ţepii la brăţări sau în păr. Mi-au plăcut, în schimb, cei de la Linkin Park. Împreună sau în proiecte separate. Şi nu doar pentru Mike Shinoda care a împins stilul lor spre rap-rock, ci pentru că pur şi simplu oamenii aştia strălucesc pe scenă şi te fac să-i asculţi.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Flawless day


De dimineata urmaresc VMA-uri si notez tot mai multe piese pe care vreau sa le revad. Am zile cand as face orice pentru o melodie  pe sufletul meu si nu gasesc niciuna. Azi nu mai am loc sa le adaug in playlistul de pe youtube.
N-am reusit niciodata sa exprim in scris trairile pe care le creeaza in mine unele melodii si unele peisaje. Nici mie nu mi le explic. Stiu doar cum ma simt, iar cei care-mi seamana nu au nevoie de explicatii.
Azi mi-am permis sa visez. Pe muzica. Toata ziua. Sunt moale si calma. Nu intepata si nervoasa, cum imi impun oamenii si situatiile. Probabil e efectul prelungit al concediului. Ori reusita de joi, la care visez de doi ani si care inca imi pare ireala. 
Privesc in urma si imi amintesc cat de mult mi-am dorit implinirea acestui vis si cum viata mea incepea abia dupa ce rasuceam cheia. Apoi i-am lasat pe altii sa decida ce pot sau nu, le-am permis sa ma marcheze, sa-mi murdareasca visul, pana m-am convins singura ca nu mai e al meu. Dar era. A fost mereu. Asa ca mi-am facut curaj si am luat-o de la capat. M-am lovit de aceleasi om care a incercat sa-mi faca acelasi lucru. Am plans, am visat urat, mi-am amintit cuvintele si faptele lui obsesiv, dar n-am renuntat. Joi am crezut ca joc intr-un film cu prosti cand am aflat ca dau examen tot cu el. Din cauza asta calmantele si incurajarile multora nu si-au facut efectul. Nici nu aveau cum. Dar am reusit. Mi-am invins frica si l-am invins si pe responsabilul cosmarurilor mele. Acum cred in mine si in efortul pe care sunt in stare sa-l depun pentru a reusi sa ating ceea ce altii fac cu naturalete si talent.
Mi-am indeplinit un vis fragil, la care aproape renuntasem, iar experienta castigata valoreaza enorm si n-as schimba-o pentru nimic in lume.
Am aceeasi coloana sonora de cand am inceput sa scriu. Doar soarele s-a mai ascuns, vantul nu mai respira, iar peisajul pe care il am de la etajul 5 e in ton cu linistea mea. Ma bucur de ultimele zile de toamna calda si zambesc la fel de cald.
Mai visez sa-l trezesc pe Alin cu o imbratisare, sa imi imbat simturile cu mirosul pielii lui fiebinti sa inchid ochii si sa ma pierd in cel mai bland sarut pe care l-am cunoscut. Pe piesa asta perfecta.
P.S.: Tipa din clip mi-a atras atentia prima data aici. Acum ma obsedeaza de-a binelea. Muzica, clipul, coregrafia, totul e flawless.

vineri, 17 septembrie 2010

Together we made it!


I fuckin' made it! Mă simt exact ca băieţii aştia care cântă piesa. N-am mai ţinut degetele încrucişate, am tremurat în schimb, ore bune. Nu ştiu dacă din cauza emoţiilor, sau a faptului că n-am mâncat nimic până după amiază. Cert e că, cele 4 calmante pe care mă bazam nu şi-au făcut efectul. Încurajările / "ameninţările" blonduţului cu păr lung n-au prea funcţionat, iar încercarea lui de a-mi oferi palincă în timpul examenului de traseu, deşi amuzantă, nu m-a relaxat. Am râs, totuşi. Încordarea a durat aproape 7 ore, pentru că abia la ora 14.30 mi-a venit rândul.
Am pierdut noţiunea timpului în care am condus propriu-zis, însă ţin minte perfect cuvintele finale ale imbecilului: felicitări, dă-mi dosarul. Nirvana, frate. Să aud aceste cuvinte din partea ipocritului, atotputernicului, atotştiutorului, dumnezeului, pe care am avut „norocul” să-l am drept examinator de două ori consecutiv, a fost muzică pentru urechile mele, o beţie a simţurilor, o feerie a trăirilor, un vis ce va deveni realitate în 15 zile când voi primi permisul.
I-am mulţumit, deşi nu merita, pentru că nu-mi făcuse nicio favoare. Mulţumiri sincere am pentru doi oameni: blonduţul cu palinca – aka instructorul şi Alin care mi-a dat putere şi m-a susţinut cu mândrie până-n pânzele albe. 
P.S.: Mai am şi o îmbraţişare uriaşă pentru Oana mea, care mi-a simţit şi împărtăşit bucuria la aceeaşi intensitate.

miercuri, 15 septembrie 2010

Fingers crossed


Courtesy of Bianca, fit for Liz :)
Mă dezgustă textele ipocrite asortate la melodii profunde, folosite abuziv şi neînţelese. Îmi repugnă curvele virgine – vorba lui MB – care suferă cu aceleaşi cuvinte expirate, în fiecare zi pentru alt ins.
N-am înţeles niciodată competiţia dintre femei pentru un bărbat. Cât de stupid, injositor şi inutil poate fi să rivalizezi cu o alta pentru unul?! Dacă zevzecul nu ştie ce vrea, tu, ca gospodină ce eşti, ce rost mai ai în ecuaţie? Sentimentul tău de victorie, de supremaţie e doar un penibil căştig al unui obiect.
Câtă prostie poate încăpea în noi?! Mă minunez zilnic, deşi ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum.
Dacă tot vorbesc de prostie, un coleg – dacă o scursură umană poate fi numită astfel – îmi spune azi, că în perioada cât am fost eu în concediu, a vorbit el cu un director de la Bucureşti şi i-a spus să fac un anume lucru. Sigur, i-am răspuns, stai să sun pentru confirmare. Confirmarea pe care o aşteptam a sunat astfel: cum? n-am spus niciodată aşa ceva şi nici n-am vorbit măcar cu X. Nu faci nimic.
Din nou mă întreb, cam cât de prost trebuie să fii să te faci singur de...? Individul a crezut că am încredere în cuvintele lui. Să fi dedus asta din privirile pline de scârbă pe care i le arunc zilnic, sau din replicile acide şi ironice pe care i le adresez de câte ori sunt nevoită să-i vorbesc?
În altă ordine de idei am renunţat la superstiţie. Însă, am degetele încrucişate pentru mâine. Sunt pe cale de a verifica impresiile de dumnezei ale unor gândaci de bucătărie. Sau de a proba, dacă mai era nevoie, ipocrizia şi nimicnicia, cu limitele lor generoase. A doua variantă m-ar avantaja.
Mă gândesc cu nerăbdare la Antichrista – dacă tot am început cu Amélie, intenţionez să o epuizez – care mă aşteaptă acasă, la noua şi, încă, nefolosita placă de păr de la Remington pe care voi învăţa să o utilizez şi la Alin care va veni să mă ia de la serviciu. Nu în această ordine :)
 

luni, 13 septembrie 2010

Catilinarele


Courtesy of Bianca
Într-o zi în care toate mi-au mers pe dos, ca să împiedic un – foarte probabil - atac cerebral am intrat în Humanitas, determinată să-mi achiziţionez doza de linişte. Cu un singur titlu în minte am început să iau la rând rafturile. Nu îmi place să întreb de la intrare dacă au ceea ce vreau, pentru că pierd farmecul căutarii.  E mai plăcut să parcurg volum cu volum şi numai în ultimă instanţă să întreb. Mai ales că, în concediu fiind, aveam tot timpul din lume.
La memoria mea, după câteva cărţi răsfoite, am uitat complet ce căutam şi am sfârşit cumpărând cu totul altceva. Cartea s-a dovedit o alegere mai mult decât inspirată.
O adevarată “soul food provider”, Amélie Nothomb mi-a oferit cateva raspunsuri pe care le cautam demult. Autoarea, recomandată de Bianca, m-a cucerit de la prima citire (Cosmetica duşmanului), iar de data aceasta (Catilinarele) m-a şi surprins cu un umor fantastic şi m-a delectat cu aceeaşi gândire profundă şi aceeaşi analiză psihologică interesanta.
“Nu ştim nimic despre noi. Credem că ne deprindem să fim ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec  anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o grămadă de lucruri.”
“Oare nu distrugem cu toţii , noaptea, personajul pe care îl interpretăm ziua, şi invers?” (Acest citat, în mod deosebit şi cartea în general, îmi oferă răspunsuri  la o întrebare pe care n-am ştiut nici măcar s-o formulez, aici. Pentru că, întotdeauna am aflat soluţii la problemele mele, oricât de târziu s-ar fi întâmplat acest lucru, voi continua să-mi scriu gândurile, indiferent de aria de interes exterior).
“Astăzi ninge, ca în urmă cu un an, după sosirea noastră aici. Privesc fulgii căzând. “Când se topeşte neaua, unde se duce albul?” întreba Shakespeare.
Albul meu imaculat s-a topit şi n-a băgat nimeni de seamă. Când m-am instalat în Casă, acum douăsprezece luni, ştiam cine eram: un obscur profesoraş de greacă şi latină, a cărui viaţă nu va lăsa nicio urmă.
În prezent, privesc zăpada. Şi ea se va topi fără să lase vreo urmă. Dar înţeleg acum că ea, zăpada, este un mister.
Despre mine nu mai ştiu nimic.”

vineri, 10 septembrie 2010

Brand new night

E seară. Încep ritualul meu obişnuit: deschid messenger-ul, e-mail-ul şi pagina de blogspot. În această ordine. Fără organizare şi lucruri bine predefinite, viaţa unei Fecioare ar fi un haos.
Lista de mess din seara aceasta începe deprimant cu „Diverşi”. Aici încap cei pe care nu i-am şters, dar sunt pe cale să o fac, cei adunaţi de prin diverse locuri, ori cei care m-au adăugat ei pe mine şi încă nu m-am decis unde să-i încadrez. Nu există decât două posibilităţi pentru cei are rămân: fie se duc o categorie mai sus, în „Close”, fie mai jos, în „Friends”.
Tocmai ce am realizat că grupul „Close” n-a mai suportat nicio modificare de luni bune. De fapt, cred că de ani...
Sunt 10 id-uri şi 8 persoane. 6 mi-au văzut sufletul întors pe toate feţele, fără ocolişuri, fără reţineri şi fără omiteri, iar pe 2 i-am simţit eu aproape, fără să am o confirmare clară de reciprocitate. Nici n-am căutat-o.
Odată, 6 îmi păreau mulţi. Şi acum mi s-ar părea, dacă ar mai fi tot atâţia aproape de mine. Dar drumurile oamenilor în viaţă sunt atât de diferite şi întortochiate, încât e bine să ne bucurăm de momentele de intersecţie, atât cât durează. Şi pentru că obişnuiesc să compar mereu viaţa cu orice se potriveşte stării mele de moment, de data aceasta va fi o întersecţie nedirijată, iar apropierile dintre suflete durează cât opririle pentru cedarea priorităţii, apoi fiecare urmează un alt drum. Uneori, fără a semnaliza înainte.


joi, 9 septembrie 2010

Sau nu...


Tăcerea e un semn al puterii. Nu întotdeauna cuvintele sunt măsura înţelepciunii şi tăriei de caracter. Să taci, uneori implică mai multa determinare şi efort, decât să iei atitudine. Cuvintele care îţi stau pe buze, când toată fiinţa ta vrea să le strige, cuvintele ale căror reprimare te costă lacrimi şi lupte interioare, sunt cele care îţi conferă valoare. O valoare nebănuită, însă, de receptorul nespuselor tale, o valoare pe care, singur n-o poţi conştientiza, iar atunci când îţi e arătată, o renegi scârbit. Pentru tine există doar lupta...

Piesa mă urmăreşte de ceva timp.

miercuri, 8 septembrie 2010

Contactul cu realitatea


Sau ziua sosirii in Galati.
Intrasem de ceva timp in judet, cand mi-a sunat telefonul. Era Gabitzu. Mereu zambesc cand ii vad numele pe telefon, pentru ca imi amintesc ca ii datorez sanatatea mea mintala, pe care o mai am... Imi spune ca se va intalni cu proaspetii insuratei la un suc si ar vrea sa ne miscam si noi. 
Am ajuns acasa, am despachetat si am pornit pe jos catre locul intalnirii, pentru ca, dupa cateva sute de kilometri, Alin vedea numai indicatoare si linii continue/discontinue in fata ochilor.
Cand ne-am intalnit si am felicitat copilasii, aveam proaspat intiparita in minte evadarea noastra si, in mod deosebit ultima zi in Vatra Dornei. Fiind ultimele momente petrecute acolo, am vrut sa le facem memorabile, asa ca am mers, din nou la Poiana Izvoarelor, locul unde totul e de 4 stele, de la locatie, aranjamente, personal, pana la ultimul servetel. Am fost tratati regeste si am platit cu mult mai putin decat in Galati. Ca un mic exemplu, cel care m-a servit pe mine, a observat ca farfuria cu inscriptie e orientata putin stramb si mi-a intors-o la milimetru. Mama a vrut o ciorba specifica locului, iar inainte de servire, a fost intrebata daca doreste mai multa carne sau daca are alte preferinte. Cat despre clatitele cu branza si smantana pe care le-am luat la pachet, au fost cele mai bune pe care le-am gustat in viata mea si m-au costat doar 6 lei. Aici cu 6 lei iau cel mult o clatita prin care vad perfect, atinsa de o idee de ciocolata sau alta umplutura.
In fine, eram inca sub vraja zilelor de vacanta, cand am intrat in restaurantul nostru galatean. Am cerut o Cola cu lamaie, pentru ca de Pepsi (Twist) nu auzisera inca. Pe sistemul, tu poti sa vrei, dar noi iti aducem ce avem, primesc o Cola fara lamaie. Vizualizez imediat Cola de la Poiana Izvoarelor, cu vreo 7 felii mari de lamaie, aduse separat pe o farfuriuta, cu betisoare infipte in ele, avand la capete putina folie de aluminiu, alaturi de un bol cu gheata cubulete, desi nu cerusem. Mda, trec peste si felicit mirii, ne pupam si incepem sa povestim. 
Insuratelul vrea pizza. I-a trebuit... Face comanda, iar dupa ce termina de mancat, cireasa de pe tort: tanti care a debarasat i-a tuflit pe tricoul alb (cum altfel?) o bucata din resturile de pizza. Drept consolare i-a ofeit un servetel de pe masa, insa, in mod evident, doar cu un servetel nu se stergea nici intr-o alta viata pata de ketchup deja absorbita de tricou. A balbait un "imi pare rau" si a disparut. 
Si cand ma gandesc ca baiatul i-a mai lasat si bacsis... imi vine in minte chelnerul care a rotit farfuria catre mine... 
Un alt lucru pe care l-am constientizat cand m-am intors e ca nu am nicio fobie cu multimile sau cu locurile aglomerate. Mi-a placut compania turistilor si localnicilor din VD si nu ma feream de ei. Poate pentru ca nu urlau, nu scuipau seminte, nu cerseau si nu aveau 150 de plozi pe metrul patrat.
E tare frumos sa pleci departe. Mentine integritatea sanatatii mintale.

Day 5 - 7

Toate într-una, pe scurt, pentru că sunt acasă deja şi e târziu.
Vineri am urcat pe Rarău. Cam aşa arată drumul către munte:

 Apoi, muntele propriu - zis:


Acasă, băieţii au făcut grătar, iar eu am asigurat desertul :)

Ultimele zile:



Oare să fi avut privirea încrucişată şi în realitate...?

Gara băăăăăi !


Ultima poză, făcută de pe balcon, în seara dinaintea plecării:

Mâine, dacă am timp, vă povestesc şi despre ziua în care am ajuns, în paralel cu tot ce am lăsat în urmă.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Day 4

Joi am fost la Voronet, la intoarcere am trecut prin Campulung, unde Alin a insistat sa vedem liceul militar "Stefan cel Mare". Statuia susnumitului trona impresionant in fata liceului.
Celebrul albastru de Voronet, rezista inca, uimitor de bine, pe picturile de pe peretii exteriori ai manastirii. Pe latura de sud, picturile se pot admira in toata splendoarea lor, abia atinse de trecerea vremii, insa pe latura nordica se mai ghicesc doar formele sfintilor, culorile fiind sterse complet. Toate cu exceptia albastrului, ce contrasteaza cu albul zidariei. Impresionant!

Cateva poze de pe drum:


Spre seara ne-am oprit sa mancam celebrul pastrav de la Poiana Izvoarelor:

Aici exista o crescatorie proprie, dupa cum se poate vedea in poza de mai jos, pestele fiind adus proaspat, direct de la sursa si preparat pe loc:
 

Iar aceasta e privelistea pe care am privit-o in timpul cinei:

Dupa ce soarele a apus, ne-am intors acasa.

Day 3

Miercuri a fost ziua programata pentru...

Prima pe care am vizitat-o a fost Moldovita. Am inceput cu peisajul ce inconjura manastirea:


Apoi am pasit in interiorul curtii:


Modul cum s-au pastrat detaliile si culorile picturilor impune respect, pentru cei care au trait in acele vremuri. Privind acele locuri si atingand pietrele vechi de sute de ani, pentru cateva clipe, am avut impresia ca vad oamenii de atunci si simt pulsul vietii lor, asa cum era ea, cu multe generatii in urma... Ironic e ca, am avut impresia ca timpul nu exista, tocmai in locul acela care era dovada vie a trecerii timpului.



Urmatoarea destinatie a fost Sucevita, preferata mea. Drumul pana la manastire a fost cam asa:



Dupa multi kilometri, am ajuns:


Pe creasta despadurita din spatele manastiri, chiar in varf, este o casa. Oare cum este viata privita de acolo? 

 

Ultima destinatie a zilei a fost Putna. Din pacate, bateria mi s-a terminat exact dupa ce am facut urmatoarele poze, pe drumul spre manastire. Vremea alterna intre soare...:


... si nori:


Pozele de la Putna a fost facute cu un aparat de fotografiat clasic, asa ca nu pot posta nimic momentan. Insa, am privit fara cuvinte, mormantul lui Stefan cel Mare, pozitionat in interiorul manastirii, vis a vis de cel al copiilor lui, Bogdan si Rares. 
Tot la Putna am vizitat si un muzeu unde exista o replica infidela a sabiei lui Stefan, originalul aflandu-se in Turcia. 
In timpul micului tur al muzeului, un calugar ne expunea convingerile lui despre Stefan cel Mare, corelate cu cele referitoare la Mihail Sadoveanu, despre care afirma cu tarie ca a fost mason. Ca a fost sau nu, mi s-a parut deplasat comentariul lui, avand in vedere ca nu eram la o sueta si nici la o predica despre religie. M-a pierdut complet la afirmatia: "sa nu cumva sa credeti ca va puteti pocai daca nu mergeti duminica de duminica la biserica". Bine, pa.

joi, 2 septembrie 2010

Day 2

Nu pot posta tot ce am, asa ca, am facut o selectie. Cu greu, dar m-am decis.
Ziua a doua am intentionat sa mergem la Castelul Dracula. Drumul arata cam asa:
Locul unde norii se topesc in ceata, sau invers:
Cand am ajuns, ne-a intampinat statuia lui Bram Stoker si o surpriza mai putin placuta: castelul e acum hotel. M-am suparat si n-am mai facut poze, desi nu arata rau Hotelul-Castel. Sau Castelul-Hotel. Ma rog...
Pentru ca era mai frig decat ne-am asteptat, cand ne-am intors in oras, am mers la shopping de geci. Spre uimirea mea, in primul magazin in care am intrat, ne-am gasit toti, geci pe gustul nostru. Apoi, am cautat vestitul parc cu veverite, am cumparat ieftin o punguta cu nuci si ne-am apucat de ciocanit. Ce a iesit vedeti mai jos:
 

In fata primariei era sculptat bustul unuia dintre primari si, undeva in spate, aceasta lista, care mi s-a parut interesanta:



In drum spre casa, am mers intr-un supermarket pentru o mica aprovizionare. "Unicarm" este, se pare, cel mai cel supermarket din zona, cu produse locale proprii.
Mi s-a facut pofta de un iaurt cu fructe. Daca era "foarte bun", mi-as fi cumparat :)
Am ajuns acasa foarte obosita:
Pentru prima data, anul acesta, am avut un somn odihnitor. Dorm mult si ma odihnesc cum nu reusesc in Galati. Pana si parul mi se aseaza cum vreau, fara efort. Iar pe adidasi nu mi se aseaza stratul de praf in primul minut cand ies din casa. Respir aer curat si e tare placut.

miercuri, 1 septembrie 2010

Day 1

Din Galati pana la Piatra Neamt n-am vazut nimic demn de fotografiat. Acesta e intrarea in oras:
Undeva spre iesire:

Barajul Izvorul Muntelui:

Vederi de pe baraj:

 
 Popas:

 Ratusca langa lac :)

 

In sfarsit "acasa". Cateva imagini din balcon:


Mai multe, probabil, maine.