luni, 13 septembrie 2010

Catilinarele


Courtesy of Bianca
Într-o zi în care toate mi-au mers pe dos, ca să împiedic un – foarte probabil - atac cerebral am intrat în Humanitas, determinată să-mi achiziţionez doza de linişte. Cu un singur titlu în minte am început să iau la rând rafturile. Nu îmi place să întreb de la intrare dacă au ceea ce vreau, pentru că pierd farmecul căutarii.  E mai plăcut să parcurg volum cu volum şi numai în ultimă instanţă să întreb. Mai ales că, în concediu fiind, aveam tot timpul din lume.
La memoria mea, după câteva cărţi răsfoite, am uitat complet ce căutam şi am sfârşit cumpărând cu totul altceva. Cartea s-a dovedit o alegere mai mult decât inspirată.
O adevarată “soul food provider”, Amélie Nothomb mi-a oferit cateva raspunsuri pe care le cautam demult. Autoarea, recomandată de Bianca, m-a cucerit de la prima citire (Cosmetica duşmanului), iar de data aceasta (Catilinarele) m-a şi surprins cu un umor fantastic şi m-a delectat cu aceeaşi gândire profundă şi aceeaşi analiză psihologică interesanta.
“Nu ştim nimic despre noi. Credem că ne deprindem să fim ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec  anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o grămadă de lucruri.”
“Oare nu distrugem cu toţii , noaptea, personajul pe care îl interpretăm ziua, şi invers?” (Acest citat, în mod deosebit şi cartea în general, îmi oferă răspunsuri  la o întrebare pe care n-am ştiut nici măcar s-o formulez, aici. Pentru că, întotdeauna am aflat soluţii la problemele mele, oricât de târziu s-ar fi întâmplat acest lucru, voi continua să-mi scriu gândurile, indiferent de aria de interes exterior).
“Astăzi ninge, ca în urmă cu un an, după sosirea noastră aici. Privesc fulgii căzând. “Când se topeşte neaua, unde se duce albul?” întreba Shakespeare.
Albul meu imaculat s-a topit şi n-a băgat nimeni de seamă. Când m-am instalat în Casă, acum douăsprezece luni, ştiam cine eram: un obscur profesoraş de greacă şi latină, a cărui viaţă nu va lăsa nicio urmă.
În prezent, privesc zăpada. Şi ea se va topi fără să lase vreo urmă. Dar înţeleg acum că ea, zăpada, este un mister.
Despre mine nu mai ştiu nimic.”

2 comments:

Lorelei spunea...

Asa e, in anumite momente ne regasim straini fata de noi insine. Nu mai reusim sa ne compunem. Nu ne mai intelegem. Uneori renuntam la pattern-uri si actionam diferit. Viata ne ia prin surprindere.

Monica spunea...

Mai mult noi insine ne luam prin surprindere :)

Trimiteți un comentariu