miercuri, 22 septembrie 2010

Încercare

Nu mai reţin de câte ori am încercat să scriu, ştiu doar că tot de atâtea ori am şters. Niciun cuvânt nu mi se părea suficient de potrivit pentru a exprima ce simt.
Dacă viaţa s-ar fi acordat pe merit, el ar fi trăit veşnic. Dar nimeni nu are ce merită, ci doar ce se nimereşte. De patru ani încerc să accept ideea şi cum nu reuşesc, creez diversiuni. Scriu despre cărţi, muzică şi despre proşti, caut lucruri amuzate şi oameni isteţi care ar putea să calmeze furtuna din mine. Citesc bloguri cu tentă sexuală şi urmăresc filmuleţe despre cum să-mi aranjez părul. Fac orice pentru a nu mă opri. Pentru că pauzele îmi aduc în minte aceleaşi întrebări fără răspuns, aceleaşi evidenţe pe care ar fi trebuit să le accept demult.
Când nu ştii cum să mergi mai departe, te laşi bătut de vânt în orice direcţie. Toate duc, în final, în acelaşi loc. 
Bullshit-uri filosofice gen „nu contează cât trăieşti, ci cum trăieşti şi ce laşi în urmă” când nu mă enervează, mă ajută fix cinci secunde. După care mă chinuiesc singură cu o întrebare fără răspuns: de ce suntem fiinţe raţionale, dacă putem doar conştientiza nenorocirea, fără să avem puterea de a schimba nimic? Suntem simpli spectatori ai unei vieţi ce nu ne aparţine. Pentru ce? Unii au măreaţa impresie că a face un copil înseamnă a lăsa ceva în urmă. Ferice de cei săraci cu duhul. Înţeleaptă vorbă. Din păcate, eu nu mă încadrez aici.
Ar fi fost mândru de mine zilele astea. M-ar fi sprijinit moral şi ar fi găsit soluţii la problemele ce mi se par fără ieşire. Mi-ar fi dat încredere, fericire, viaţă. Aş fi avut convingerea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Aş fi continuat să trăiesc în lumea perfectă pe care am avut-o datorită lui. Aş, ar, s-ar. Ce importanţă are acum ce a fost şi ce ar fi putut să fie? Important e prezentul. Dar ce faci când prezentul e o diversiune? Când trăieşti între amintiri de coşmar, cărora le cauţi o logică pe care ştii că n-o vei găsi vreodată şi clipe în care reuşeşti să-ţi păcăleşti psihicul să nu mai lucreze. Ce faci, când ştii că singura persoană ce ar fi putut da un sens, dacă nu un răspuns frământărilor tale e tocmai cea care lipseşte? Eu sper să bată vântul şi mai tare, să mă spulbere din loc în loc, ca să n-am timp să mă gândesc nici la întrebări, nici la răspunsuri.

7 comments:

Lorelei spunea...

E foarte important ca a fost in viata ta atat cat a fost. Pana acolo trebuia sa fie. Bleah, emit si eu filosofii ieftine. Sau nu.

Monica spunea...

Cu prima afirmatie sunt de acord, ma bucur ca am avut parte de ceea ce acum imi lipseste. Putea sa nu fie deloc. A doua o gasesc filosofie ieftina :))
No offence, imi esti draga si sper sa nu te superi pe sinceritatea mea brutala. E singura forma pe care o cunosc.

Lorelei spunea...

Nu ma supar, nu. Suntem la fel. Si eu le trantesc. Nu cred ca e filosofie ieftina, dar n-o sa insist, ca e un subiect sensibil. Pentru tine, adica. Nu asta, cu filosofiile.

Monica spunea...

Chiar suntem la fel :) Probabil ne-am fi asemanat si mai mult daca n-as fi fost "fucked up" pe tema asta. Oricum, o buna perioada am crezut si eu in "pana acolo trebuia sa fie", m-a consolat putin gandul ca ar exista "a deeper meaning" pe undeva. Din pacate pentru mine, nu mai pot sa cred nici macar in asta.

Andreea Ursu spunea...

Chiar nu stiu ce sa adaug, stiu prea bine ce simti si momentele in care constientizez ca nu va mai veni NICIODATA acasa sunt ingrozitoare. Intr-o seara, cand ma plimbam cu caiinii mei, unul dintre ei s-a oprit in fata terasei unde tatal meu mai bea o bere si n-am mai vrut sa vina cu mine. Nu stiu daca il astepta pe prietenul meu care traversase strada sau daca i se paruse ca unul dintre cei de la terasa era tatal meu, dar mi s-a rupt inima. Pentru ca tatal meu i-a iubit pe cei doi caini ai mei aproape ca pe mine...si ma intreb daca ei stiu ca nu mai vine inapoi...

>D:<

Monica spunea...

Caini stiu si simt si ei pierderea.
Ma bucur mult ca te-am gasit si ca ma simt mai putin singura in pierderea mea. Ciudat, dar e oarecum o consolare sa ma regasesc in sentimentele si trairile celor care au trecut prin asta. Multumesc. >:D<

Monica spunea...

P.S.: Sa mai scrii, te voi citi in continuare :)

Trimiteți un comentariu