duminică, 31 octombrie 2010

Weekend de toamna

Sambata am reusit ceva ce rar imi iese: sa dorm. Cine a zis “m-am nascut obosit si traiesc ca sa ma odihnesc” m-a descris perfect.
Consider somnul o pierdere de timp, dar se pare ca asta nu ma impiedica sa ma bucur de el, cand am ocazia.
Somnul  odihnitor de dupa amiaza si cel suficient din noaptea cea mai lunga din an m-au facut sa ma trezesc la 8.00, duminica dimineata. Cum in mod normal mi se pare o minune sa ma trezesc in weekend mai devreme de 11.00, acest lucru trebuia marcat cumva. Prin urmare, m-am imbracat adecvat unei alergari usoare, dar prelungite, mi-am luat muzica si cheile si am plecat pe faleza.
Daca pentru altii e o aventura sa ajunga pe faleza, eu o privesc din balcon si e la 5 minute departare. Asadar, numai lenea ma poate impiedica sa alerg.
Am iesit, mi-am incarcat sufletul cu linistea strazilor necirculate, cu simfonia frunzelor ce acopereau de culoare drumurile pe care paseam, dar mai ales cu lipsa desavarsita a oamenilor. In parculetul Viva -suprapopulat in mod normal – dormea lenes un catel negru. Doar un catel, frunze si soare. M-am oprit cateva secunde sa respir linistea aceea atat de placuta si surprinzatoare si mi-am continuat drumul. Care arata cam asa:




Ziua mi-am incheiat-o amuzandu-ma copios la o reclama ce mi se potriveste:

vineri, 29 octombrie 2010

To BB with love

Yeah, it's plain to see 
that baby you're beautiful
And there's nothing wrong with you
It's me, I'm a freak 
but thanks for lovin' me
Cause you're doing it perfectly

There might have been a time
When I would let you slip away 
Now I wouldn't even try
I think you could save my life

 

joi, 28 octombrie 2010

Repressed

Am tot zis că nu-mi plac visurile şi că nu am. Dar am continuat să merg pe stradă cu căştile în urechi, zâmbetul pe chip şi imagini ireale în faţa ochilor. Am încercat să văd cât pot merge cu ochii închişi, am făcut lumea să întoarcă capul după mine şi să-mi privească ciudat zâmbetul. Nu visam. Îmi imaginam doar.
Timp de o oră cât durează drumul pe jos spre casă, pot să-mi permit să simt vântul alintându-mi pe rând şuviţele de păr, în timp ce nu-i las pe ceilalţi să pătrundă în lumea mea. Îmi place să-i privesc încercând să descifreze misterul. Îmi fac loc printre ei şi continui să zâmbesc.
La muncă sunt prezentă cât să nu mi se observe absenţa. Se pare, însă, că în ultima vreme nu reuşesc nici măcar să mimez convingător prezenţa. Dar nu visez.
Mi-aş dori să îl întâlnesc pe Kev şi să vorbim pentru prima dată faţă în faţă într-un tren, undeva în Franţa, în drum spre… oriunde.
Mi-aş dori să păşesc într-o altă tară cu Ciprian de mână. Cu lacrimi în ochi şi bliss în suflet.
Sunt doar dorinţe înăbuşite, nu visuri. N-aş şti ce să fac cu un vis.

marți, 26 octombrie 2010

“Uniţi punctele” sau “să colorăm frumos”.

Spuneam în postarea anterioară că internetul e plin de citate de dragoste, dulci până la expulzarea pe gură a conţinutului stomacal. Asta îmi inspiră mie, cel puţin, când le citesc. Însă, uitasem de filmuleţele motivaţionale pe care le primesc, fără să le solicit în vreun fel. Astfel, diverşi inşi care “s-au ajuns” în viaţa asta, apar în faţa mulţimii pentru a servi drept exemplu. Pe sistemul “faceţi ca mine, dacă vreţi să ajungeţi cineva” îşi istorisesc în cuvinte inutil de multe şi chinuitor de plictisitoare povestea vieţii  lor. O telenovelă mi se pare captivantă în astfel de momente.
Ultimul pe care l-am urmărit, în scop didactic, era despre un nene faimos (CEO Pixar Animation), cu o avere impresionantă şi, după spusele lui, cu o viaţă perfectă. Căsnicie fericită, copii, afaceri de success, poziţie socială menită să gâdile orice orgoliu, ce mai, raiul pe pământ. Apoi a început să povesteasca cum a reuşit.
Spre surpinderea mea nu m-am plictisit atât de mult pe cât ma aşteptam, dar clişeele au fost la ele acasă. Sintagme gen: urmaţi-vă inima, alegeţi-vă o muncă de care să fiţi pasionaţi pentru că numai aşa veţi fi împliniţi profesional, nu vă mulţumiţi cu puţin şi, preferata mea: ţintiţi către stele, toate au fost rostite.
Acelaşi nene vorbea de conectarea punctelor. Pe sistemul “să explicăm ca la handicapaţi” ne-a rugat să ne imaginăm nişte puncte care se unesc între ele. Nu putem prevedea cum se vor uni în viitor, putem doar să le conştientizăm traseul privind în trecut, mai zicea el. Deci, să avem încredere că se vor conecta cumva şi, între timp să ne urmăm inima.
Bine, bine, cu punctele alea am înţeles eu cum e, înainte de şcoala primară. Am înţeles-o şi pe asta cu optimismul născut din reuşitele proprii, dar sa generalizezi aşa pentru mase, o fi bine? Să vorbeşti în faţa unor studenţi, elevi, etc. şi să le spui că tu ai ajuns cine eşti azi pentru că ai renunţat la scoală, e o idee chiar buna? Să fie adevărul propriu universal valabil, iar eu în urmă cu informaţia?
Sfârşitul discursului a fost, evident, aplaudat frenetic de oile cu pretenţii de oameni. Vai ce frumos a mai vorbit! Exclamaţia se citea pe chipurilor ascultătorilor, încântaţi de talentul marelui orator.
Nu mai văzusem demult atâţia proşti grămadă. Proşti, da. Cum altfel să-i numesc pe cei care inghit informaţii fără să le filtreze cu propriul creier, inainte?
A potrivi nişte cuvinte, astfel încât să sune bine, nu e măsura valorii discursului. Aşa cum ambalajul nu garantează calitatea conţinutului şi nici forma nu e sinonimă cu fondul.
Aşa că, bre nea ăsta de te-ai ajuns, faptul că ţie ţi-a mers nu îţi dă dreptul să faci din asta o regulă. Eşti o simplă întâmplare, un om cu gândire mediocră, care are impresia că optimismul lui e suficient şi pentru alţii. E foarte uşor să vezi cai verzi pe pereţi, aka puncte conectate, privind în trecut. Dar nu ţi-a dat, oare, prin capul ăla de intelectual care ţine lecţii, că ai putea fi subiectiv? Sau că ai putea interpreta greşit harta punctelor tale? N-ar fi mai bine s-o interpretezi tu la tine acasă şi nu în public?
"Dacă nu mă lăsam de şcoală, nu m-aş fi apucat niciodată de cursul ăla care, ulterior m-a ajutat să x ca să y, de unde mi-am cunoscut nevasta şi am trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". [Citatul nu e chiar accurate :)]. Păi dacă ăsta e sistemul de interpretare al punctelor, de unde ştii că nu ţi-ai ratat viaţa? Poate, dacă nu erai un dropout ajungeai acum preşedinte, sau vreun reper ce ar fi dăinuit peste generaţii. Sau poate adunai nefericit din gunoaie. Cine ştie? Exact. Nu ştie nimeni, cu atât mai puţin tu, care te umfli în pene cu reuşitele tale, slightly above the average.
"Don’t be trapped by dogma witch is living with the results of other people’s thinking". No shit! Păi şi eu dacă îţi urmez sfaturile nu înseamnă că trăiesc după rezultatul minţii tale? Sau te crezi diferit pentru că nu faci parte din mulţime şi therefore tu nu eşti other people. Eşti the one and only.
Uite că, pentru cei care mai şi filtrează informaţia primită eşti doar puţin ipocrit. Suficient cât să nu-ţi dai seama şi să te crezi un model demn de urmat. Nu merci. Gândesc eu pentru mine, revoluţionarule. O, tu deschizătorule de drumuri, lasă-l pe al meu închis că am eu cheia.
În concluzie, totul e întâmplare, bă  filosofule. Ce funcţionează pentru tine, poate fi distructiv pentru altul. Nu mai bine laşi tu pe fiecare să-şi comită propriile greşeli? Sau să fie responsabil pentru reuşite? Tu bucură-te în sinea ta de ce crezi că e ment to be şi aplaudă-te singur.

luni, 25 octombrie 2010

Despre iubire, fără clişee.

În ultimul an de facultate, cineva mi-a trimis un citat care, iniţial m-a pus pe gânduri, pentru ca, apoi să-mi influenţeze inexorabil raţiunea.
Au trecut 4 ani de când l-am pierdut şi toate încercările mele de a-l căuta pe google au fost un eşec. Nu mai reţineam numele autorului şi nici cuvinte cheie din citat. Păstrasem doar trăirea, sentimentul, convingerea. Căutam, deci, acul în carul cu fân şi răbdarea mea ceda repede în faţa avalanşei de citate puerile pe tema iubirii. Până aseară, când în mod miraculous mi-am amintit câteva cuvinte ce reduceau oarecum aria de căutare. Răbdarea mi-a fost răsplătită când l-am avut în faţa ochilor.
“A fi îndrăgostit de cineva înseamnă mult mai mult decât a fi stăpânit de un sentiment copleşitor - înseamnă a lua o hotărâre, a face o judecată, a te angaja printr-o promisiune. Dacă dragostea ar fi doar un sentiment nestatornic, n-ar exista nicio bază pentru făgăduinţa de a iubi pe cineva pe toată durata vieţii. Sentimentele vin şi se duc. Cum aş putea promite statornicie dacă m-aş baza numai pe ele, fără să mă bizuiesc pe judecata minţii şi pe voinţa caracterului?” -Erich Fromm.
Superb. Complet. Perfect. Total diferit de dulcegăriile postate în cantităţi industriale de minţile înguste.

vineri, 22 octombrie 2010

Common

 Of course, he's everything but common and this is the proof:

joi, 21 octombrie 2010

Doresc insistent "azi". Ofer la schimb "mâine".

“Tocmai când mă obişnuisem cu ziua de ieri a venit ziua de azi” scria pe un magnet „de frigider” pe care l-am văzut in Kaufland. Mai potrivit de atât, imposibil. Viaţa mea e împărţită în zile care îmi părăsesc memoria imediat ce au trecut. Exact ca în Seven Days sau 50 First Dates. În fiecare „azi” o iau de la capăt, ca şi cum „ieri” n-ar fi existat.
Supărări, stări depresive, bucurii, exaltări, toate dispar peste noapte. A doua zi am doar o amintire vagă a unei imagini, iar trăirile sunt şi ele parte din acea imagine lipsită de sunet si emoţie.
La fel şi iubesc. Dacă într-o zi sentimentele mele ating cote paroxistice, în următoarea ele trebuiesc create din nou. Nu-mi fundamentez iubirile pe amintiri, iar faptul că am iubit ieri nu garantează că o voi face şi azi.
Cei care persistă într-o relaţie distructivă în prezent, doar de dragul trecutului care a fost odată frumos îmi amintesc de mine. A trecut mult timp de atunci şi imaginea e înţepenită într-un colţişor al minţii. Probabil că (şi) existenţa ei a declanşat aceast „next level” al vieţii mele. Nu mi-l impun, îl sesisez doar. Şi mă bucur.
Mi-aş fi cumpărat acel magnet, dacă aş obişnui să-mi fac cadouri. Dar nu simt nevoia să-mi amintesc de mine în acest mod.
Culmea e că, în timp ce scriam, cineva chiar mi-a făcut un cadou. Acel fost coleg de muncă despre care am mai scris a venit la birou - după mult timp în care nu ne-am mai văzut - şi mi-a dat o chestie din aia de agăţat telefonul la gât, verde, cu blăniţă, de la Heineken. Mi-a spus că îmi este mai folositoare mie decât lui, având în vedere că mă ştie uitucă. Mirosul parfumului impregnat în el îmi aminteşte constant că azi sunt fericită.
Alin va veni să mă răpească în curând dintre hâzi, pentru a-mi desăvârşi fericirea. Gata, m-am obişnuit cu „azi”. „Mâine” nu-mi mai trebuie. 

duminică, 17 octombrie 2010

Translate the English alphabet to the omega text: life is now and death is next

Mi-au luat doua zile sa ma decid asupra piesei pentru o postare despre care inca nu stiu nimic.
Toamna asta ce imi pare iarna, e la fel de ploioasa ca tema blogului. Nu simt nimic din ce obisnuiam in aceasta perioada a anului. Citesc, deci. Singurul lucru pe care am chef sa-l fac. Chef si nevoie. Primul volum din “Manastirea din Parma” e aproape sfarsit. Surprinzatoare carte. Daca la inceput am raspuns “citibila” la intrebarea lui Alin: “cum e?”, acum nu ma mai indur s-o las din mana.
Stendhal e singurul autor citit de mine pana in prezent, care nu plictiseste prin trecerea de la un personaj la altul. Majoritatea scriitorilor se folosesc de personaje “de umplutura” pentru a sublinia ceva anume. Si adevarul e ca, multi plicitisesc cu descrieri inutile a orice altceva decat ceea ce tine cititorul pe jar. Am impresia ca “Manastirea din Parma” e conceputa anume pentru cei care au dificultati in a-si aminti ce au facut cu o zi in urma. Adica pentru mine. Naratiunea decurge cursiv, bazand-se aproape exclusiv pe prezent, cu putine incursiuni in trecut.
Continua sa ma fascineze aceasta perioada a anilor 1800-1900 in care mi-as fi dorit sa traiesc, desi neajunsurile acelor vremuri sunt evidente. Observ, totusi, o similitudine ce ne ingenuncheaza asa-zisa evolutie. Pe atunci oamenii mureau din cele mai stupide motive. In prezent, cu tot cu tehnologia si cunostintele noastre avansate, se intampla la fel.
Ma linistesc cand cineva imi vorbeste adresandu-se sufletului. In limbajul si vocabularul lui. Respir cuvintele divin asternute in melodii ce le pastrez, egoist, doar pentru mine si ma delectez cu mirosul si senzatiile cuvintelor istet alaturate de oameni ce au trait in perioada dupa care tanjesc.
Pentru cei care vor sa se aventureze in deslusirea/intelegerea piesei de mai jos, recomand o documentare prealabila cu versurile, wikipedia si dictionarul englez-roman in fata.

vineri, 15 octombrie 2010

Expect nothing


Am fost mereu o persoana stabila. Am crescut cu ideea  – indusa de mine – ca primul prieten va fi cel care imi va ramane alaturi toata viata, ca primul job va fi si singurul (pana acum s-a intamplat sa fie asa) ca il voi avea alaturi pe tata cel putin pana cand voi ajunge la varsta lui. Judecam lucrurile ca si cand totul ar fi depins de deciziile si dorintele mele, ca si cand viata ar fi asa cum o percepusem: corecta cu fiecare, in functie de merite. Traiam intr-un glob de cristal protejata de lumea din exterior prin certitudinile adanc inradacinate pe care mi le formasem. Aveam impresia ca nimic rau nu mi se poate intampla cat timp il am pe tatal meu. El era dovada tuturor credintelor si conceptiilor mele pe care imi construisem existenta.
Apoi am cazut psihic. Rau. Mi-am dat seama ca relatia in care eram implicata nu era nici pe departe ceea ce imi doream. Mi-am simtit lumea, nu zguduita din temelii, ci daramata complet, iar eu habar nu aveam ce ar trebui sa construiesc, cu ce si unde. In acelasi timp, m-am indragostit nebuneste de un coleg pentru care am simtit mereu ceva special, dar pana in acel moment imi tinusem in frau emotiile. Si daca nu era suficient, perioada a coincis cu pierderea tatalui meu.  Peste senzatiile de cadere in gol, confuzie, vina, teama, s-au adaugat si durerea  - care m-a marcat si m-a schimbat profund si definitiv – si singuratatea, sentiment strain pana atunci, care m-a surprins si caruia nu stiam cum sa-i fac fata.
Perioada care a urmat mi-a adus riduri in plus si fire de par albe mai multe. Trairile contradictorii care veneau toate odata peste mine m-au coplesit, sfasiat si ingenunchiat. Viata, asa cum o stiam, cum o credeam, se demonstrase a fi o iluzie. M-am consumat pana dincolo de fiinta mea, iar acum ca privesc in urma nu stiu cum am rezistat asediului. Am facut-o, totusi.
La un an mi-am pierdut si bunica preferata. Nu mai realizez cum am suportat lovitura, pentru ca incepusem sa functionez pe pilot automat. Din inertie le faceam pe toate, asa cum imi dicta sistemul de aparare si instinctul de supravietuire. Nu mai gandeam nimic. Actionam doar. Ba da, mint, ma gandeam la ceva, dezvoltasem o obsesie pentru moarte si pentru lipsa de sens a vietii.
Apoi, undeva intre functionarea automata si treapta intai de viteza din prezent, ceva s-a modificat fundamental. Ma rog, au fost mai multe, dar una din cele mai vizibile si ciudate schimbari a fost, in mod ironic, nevoia nesaturata de schimbare. Am inceput cu tema blogului de atunci de pe 360 si mi s-a parut un pas urias, pentru ca nu era ceva care ma caracteriza. Mergeam pe principiul: odata ce iei o decizie, stick to it. 
Incepusem  sa ma provoc la schimbari in mod deliberat si imi placea. Desigur, insemna ca nu mai paseam pe “safe ground”, dar tocmai asta era si ideea. De la vestimentatie, accesorii, machiaje, pana la oamenii  din jur si atitudinea mea catre ei, am inceput sa experimentez. Cu ei, pe mine. Achizitionam lucruri pe care in mod obisnuit nu mi s-ar fi oprit privirea si imi permiteam sa nu fac niciun compromis in ceea ce priveste persoanele pe care le acceptam (pastram) langa mine.
Care era cel mai rau lucru care s-ar fi putut intampla, ma intrebam. Sa-i indepartez pe toti si sa raman singura? Ha! Mai singura decat m-am simtit cand l-am pierdut pe tata? Sau poate mai singura decat cand am dus-o pe bunica la spital, speriata, cautand macar o privire blanda in jurul meu. Nu stiu sa existe sentiment mai inghetat decat cel pe care l-am experimentat cautand in ochii din jurul meu putina umanitate si lovindu-ma de raceala si indiferenta unui zid.
Asteptand in spital am simtit acut lipsa unei “jumatati masculine” pe post de sprijin la bine si la rau, apoi m-am intrebat daca am facut bine renuntand la prietena mea cea mai buna din acea vreme. Auzeam urletul singuratatii in toti porii fiintei mele. Dar n-am cautat-o pe acea prietena, pentru ca ar fi insemnat sa fiu slaba, lasa si sa uit motivul pentru care am luat acea decizie. In plus am realizat ceva extrem de important: pe oricine as fi avut in acele clipe, durerea si greutatea experientei imi erau adresate direct. Intermediarii n-ar fi facut decat sa inmulteasca randurile celor dupa care as fi putut suferi.
 [Aveam sentimentul ca oricare dintre cei pe care ii iubeam pot muri din secunda in secunda. Daca sunam la usa si cine stiam eu ca e acasa, intarzia sa raspunda, mintea imi era invadata de imagini cu posibile modalitati de a muri. Da, eram fucked up rau. Nu mi-a trecut].
Oricine ti-ar fi alaturi la un moment dat in viata, trairile iti apartin doar tie si tu trebuie sa le faci fata. Ajutorul, daca exista, e o anexa temporara, nicidecum o constanta pe care poti conta. Pentru ca tocmai atunci cand contezi s-ar putea sa dispara si sa te trezesti ca te sprijineai pe ceva ce s-a transformat in scrum. Iar daca nu te ai pe tine si nu-ti esti tie suficient, s-ar putea sa cazi urat.
Acum inteleg si rostul acestui comportament, probabil ciudat, privit din exterior. Toată viaţa mea am căutat (şi o parte inconştientă din mine încă mai caută) compatibilitate. Să fiu cunoscută, inteleasă, simţită, tradusă. Când de fapt, cheia supravieţuirii e să nu ai nimic din toate astea. Să fii cât mai on your own si sa nu astepti nimic de la nimeni.
Un film recomandat de Badea recent avea o replica in genul asta: the key to survival is to never go to war. Especially with yourself.
Evenimentele pe care le experimentezi de-a lungul vietii pot scoate la iveala in tine trasaturi pe care nu stiai ca le ai, sau nici nu le credeai posibile. Pacea sau macar un armistitiu cu tine insuti, in astfel de cazuri sunt fundamentale pentru psihic.
Nu mai pot spera la fericirea deplina catre care tinteam in perioada in care eram blissfully ignorant, pot doar sa ma straduiesc sa creez un echilibru intre liniste si depresie si sa incerc sa nu gandesc.
Expect nothing e pricipiul dupa care ma ghidez. Nu functioneaza mereu, dar faptul ca, macar constientizez ca asteptarile sunt niste fabricatii ale creierului nostru - care de cele mai multe ori sfarsesc in dezamagire sau mai rau, in disperare - ma ajuta. 

Piesa asta e o opera de arta, iar Alanis un geniu. Nu stiu cine poate simti ce zice ea ca simte, dar acel cineva e cu siguranta one in a million.


marți, 12 octombrie 2010

Nebunie curată

Iniţial nu mi-ai trezit interes. Nu pentru că n-ai fi fost tu, ci pentru că eu nu eram eu. Ochii mei nu erau pregătiţi pentru ce urma să văd şi nici sufletul deschis pentru ce aveam să simt. Cine spune că, dacă nu există acea scânteie la început, nu va fi niciodată, se înşală amarnic. De fapt, dacă mă gândesc bine, cele mai spectaculoase „artificii” pe care le-am trăit n-au fost la prima vedere. Tocmai aici e catch-ul: surpriza descoperirii cuiva care a fost tot timpul „la îndemână”.
Aseară am râs isteric în ora ta şi m-am agăţat de fiecare minut. După ce s-a terminat am plâns la fel de isteric. Nu încetează să mă uimească transformarea asta de peste noapte şi mă conving tot mai mult că răspunsul la intrebarea lui Amelie (oare nu distrugem cu toţii, noaptea, personajul pe care îl interpretăm ziua, şi invers?) e afirmativ.
Acum scriu despre artificii, când aseară alunecam în depresie. Poate pentru că primele mă ţin (încă) în deplinătatea facultăţilor mele. [Între noi fie vorba, n-am decât una. Şi aia nefolositoare].
Să revenim, totuşi, la partea plină (cu aer) a paharului. O să mă prefac că musteşte, dă pe afară de preaplin, ca să am ce consuma până deseară. A, da, ştiu. Ceva amuzant e soluţia.
Priveam dimineaţă la ştiri. Cică e a doua zi/noapte când nişte imbecili stau în frig pentru a se săruta între ei. Mă rog, pentru a săruta racla sfintei Parascheva în acelaşi loc, pentru că nu văd cum ar putea toţi acei fanatici să-şi lase saliva în locuri diferite. Ce scârboşenie! Majoritatea zic că se roagă pentru sănătate. Cred şi eu. După câteva nopţi petrecute în frig şi vânt, cam ai nevoie. Dar nu mai bine stăteaţi voi toţi acasă, sănătoşi şi pupaţi icoanele de prin biserici? Alte focare de infecţie. Bleah! Sau vă rugaţi frumos în intimitatea propriei case. Deschideţi pagina de facebook şi faceţi click pe like. Poke sf. Parascheva :)) Mai lăsaţi o spovedanie online şi gata, sunteţi salvaţi. Noroc cu tehnologia asta... Şi noroc cu voi, proştilor, ca îmi faceţi mie ziua.
Dacă ajungeam aici eram blissfully happy:


duminică, 10 octombrie 2010

Ganduri de fimeie racita

Blogspot-ul incepe sa semene cu Y 360 in perioada lui de coma. Unora nu le mai apar comentariile, mie nu-mi mai apar gadget-urile din dreapta.  In general, orice aranjare in pagina as vrea sa aleg, blogspot-ul se face ca nu vede si, ceea ce ar trebui sa fie afisat in dreapta apare in partea de jos a paginii. Bun si asa. Insa limitele tolerabilitatii mele sunt aproape de a fi atinse. Eh, n-o fi bai. Poate o fi timpul unei schimbari. Si asa am epuizat toate optiunile pe aici.

O citesc pe Mihaela care imi traduce gandurile in ultima ei postare. Numai la nivel material, insa. Cine a urmarit cu atentie filmuletele postate anterior a inteles ca problema mea e ca nu-i gasesc vietii a deeper meaning. La fel cum zicea si doctorul ala, considerat de mediocrii, nebun, pentru unii, viata nu merita traita. Si nu doar din motive fizice, palpabile, ci mai ales spirituale.

[Un ajutor insemnat pentru tine, Mihaela, ar fi Antoine de Saint Exupery – Citadela. Are darul de a conferi lcrurilor marunte o insemnatate aparte si de a oferi raspunsuri la intrebari inca neformulate.  Pe mine m-a ajutat enorm acum cativa ani].

Nu mi-am pus gand rau, nu va grabiti sa ma salvati. Stiu sa observ si sa ma bucur (uneori) de ceea ce merita si sa ma pierd in diversiuni. Numai ca nu pot ignora sentimentul ca nimic nu are rost. Daca as spala toalete for a living sau as trai printre carti, calatorind si hranindu-ma spiritual, ar fi la fel. Ma rog, as fi putin mai fericita in al doilea caz, dar gandurile ar ramane aceleasi.
Cand doctorul asta genial a fost intrebat cum vrea sa fie tinut minte, a raspuns scurt: it doesn’t matter; after you die, nothing matters. Exact. La asta se reduce tot.

O citesc pe Rita care scrie mai des decat pot eu sa respir si ma bucur. Isi are locul ei in construirea diversiunii mele, cea de toate zilele. Si ca sa nu para ca-mi astept mura in gura linistea spirituala, o mai caut si eu. Sau dau peste ea intamplator. One can never go wrong with humour.



UPDATE.: Ete, na! S-a speriat blogspotul ca renunt la cont si il tradez pentru altul mai bun. Alta explicatie nu gasesc  pentru revenirea asta la sentimente mai bune. Ptiu, ptiu.
SECOND UPDATE: Setarile functioneaza numai din doi in doi. Sau dupa noroc. Sau la nimereala. E clar.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Altruismul este supremul egoism - MB

La recomandarea Oanei am văzut “YOU DON’T KNOW JACK”. E scris cu majuscule pentru a face sens. Cine ştie o brumă de engleză înţelege jocul de cuvinte, după ce află că Jack e numele personajului principal.
“Surioara” mea va fi medic în curând, deci e direct interesată de subiectul dezbătut de film. Eu sunt doar obsedată şi traumatizată de trecut. Deci, subiectivă.
Ideea prezentată şi într-un episod din “House MD” aduce în prim plan dreptul fiecaruia la ceea ce se numeşte sinucidere asistată medical. Adică în cazul în care suferi de o boală în stadiu terminal, să ai posibilitatea de a alege dacă vrei să mori liniştit şi cu deminitate sau în chinuri groaznice. Scuzaţi brutalitatea exprimării, dar nu mai am puterea să utilizez eufemisme.
Tema este extrem de actuală, din moment ce media de viaţă, precum şi calitatea vieţii s-au redus considerabil.
Filmul urmăreşte povestea reală a lui Jack Kevorkian, un medic ce susţine sinuciderea asistată şi provoacă sistemul injectând el însuşi o doză letală unui pacient care îşi dorea asta. Este condamnat şi petrece 8 ani în închisoare, fiind eliberat la vârsta de 79 de ani. Acum are 82 şi vorbeşte / gândeşte mai coerent ca mine. Nu că aş fi vreun etalon de comparaţie.
Genial e puţin spus. Pentru film, Al Pacino şi Jack Kevorkian. Insa, dincolo de admiratia mea pentru cei mai sus mentionati, raman unele intrebari… De rezolvarea lor depinde partea in care s-ar putea inclina balanta deciziei. Vorbesc in general, pentru ca populatia tarii noastre nu poate fi suspectata pe nedrept de civilizatie sau inteligenta. Noi l-am votat pe Basescu a doua oara pentru faina si galeti portocalii, prin urmare o astfel de decizie nu e pentru noi.
Trebuie sa mentionez de la inceput ca latura religioasa a dezbaterii nu prezinta nici cel mai mic interes pentru mine. Nu ma ocup de superstitii si nu sunt pasionata de mitologie. Argumentele care ar putea face subiectul unei discutii sunt altele. Unii vorbesc despre compromiterea relatiei dintre medic si pacient si de abuzurile pe care le-ar favoriza legalizarea acestei practici. La fel de pertinenta mi se pare si teama ca familia ar putea face presiuni asupra persoanei suferinde sa ia o astfel de decizie pentru a nu mai fi o povara. Deasemenea, legiferarea acestui serviciu medical ar putea conduce la diminuarea interesului pentru cercetarile medicale in domeniul geriatriei. Si nu in ultimul rand este de luat in considerare impactul unei astfel de decizii asupra membrilor familiei.
Cam acestea erau gandurile mele care ar fi putut inclina balanta catre “nu”. Insa, dupa ce l-am urmarit pe doctorul recent iesit din inchisoare contraargumentand temerile generale, mi-am dat seama ca nu mai are rost sa pun nimic in balanta, pentru ca e deja inclinata pana la pamant. Catre "da".
O lege nu poate ingradi “a natural right” asupra propriului corp. Suntem ipocriti si superstitiosi, pardon, religiosi, pana la dumnezeu. Restul dezbaterii, pentru cei interesati e mai jos.
P.S.: Unul din comentarii zice ca moderatorul ar trebui sa moara lent si dureros :)) Se pare ca nu doar eu i-am remarcat partialitatea…


luni, 4 octombrie 2010

2 pe 5 (you're still here)


Mănânc şi zâmbesc.  Nu ca Nicolae Labiş în „Moartea căprioarei”. Am experimentat şi „mănânc şi plâng” dar nu recomand. Vă mai înnecaţi vreunu şi nu vreau să am cunoştinţele pe conştiinţă.
Zâmbesc cu gândul la ziua de mâine, a cărei însemnătate sper să n-o uităm, again... şi să reuşim să facem tot ce ne-am propus.
Doi nu-s nici mulţi, nici puţini. Doar sunt. Şi noi tot doi suntem. Aşa mi-a dat la socoteală ultima dată când am numărat.
Mănânc prânzul pregătit de tine cu o grijă şi dedicare de care eu sunt vitregită şi sper să nu ne împuţinăm, sau (doamne fereşte!) să ne înmulţim.
„Doi” presupune reciprocitate, echitate, egalitate, alăturare şi ascunde un mesaj subliminal de fericire.
Tot la doi stă şi iubirea mea din copilărie, care are acum un BMW X 5, dar ignoră asta.
Eu tot cu tine vreau să mă adun. Nu pentru a forma un întreg. Întregi suntem amândoi. Mai puţin la minte... dar ai prins ideea.
Aproape mi-am terminat prânzul şi tot pe terminate e şi coloana sonoră pe care am setat-o pentru inspiraţie. E pe play a n-şpea oară. Ţi-o dedic, chiar dacă nu-ţi prea place Alanis. O vei gasi potrivită, mai ales confesiunea de la început: “I can be an asshole of the grandest kind”. Mi te şi închipui încuviinţând.
Melodia nu se potriveşte perfect, pentru că nici noi nu suntem perfecţi. Nici separat, darămite împreună. Dar suntem doi :) Happy b-day!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

02.10.2010 sau o pagină din jurnal

Cândva înainte de 2006 – singurul meu reper de orientare în timp e înainte sau după 2006 – am avut un jurnal pe calculator, destul de stufos. L-am pierdut în urma unei reinstalări de Windows şi am avut impresia că nici eu nu mai exist. M-am simţit fără trecut, ca o persoană care îşi pierde subit memoria. N-am mai scris pentru că mi se părea inutil. Începutul meu era acolo, irecuperabil. Cum să reîncep de la mijloc?
Am făcut-o după 2006. S-au adunat până acum de vreo două ori mai multe pagini scrise decât avea cel iniţial, iar aceea parte din viaţa mea nu mai prezintă mare importanţă. Dacă l-aş pierde şi pe acesta...? Intru în el rar, dar îmi este util. E ca o poveste căreia îi cunosc următoarele capitole, însă le uit pe cele anterioare. Am nevoie de trecut pentru a-mi sprijini prezentul. Nu şi pentru a-mi reaminti cât timp a trecut. E o tortură futilă. Oamenii au inventat timpul din plăcere pentru suferinţă şi autovictimizare, pretextând că au nevoie de repere.
Timpul le repară pe toate. Oamenii se schimbă cu timpul. Clişee. Nu e timpul, ci locul, distanţa, experienţa. Distanţa dintre locuri conduce la experienţe distincte şi la drumuri diferite. Timpul nu există.
Ochii care nu se văd se uită. O prietenie reînnodată e ca supa reîncălzită. Alte prostii menite să eticheteze, să încadreze, să stabilască graniţele între care ar trebui să ne trăim viaţa. Consolări pentru psihicul oamenilor slabi, sau leneşi. Orice depinde de noi e posibil. Vorbele înţelepte sunt menite doar să descrie stări de fapt şi să ne asigure că au mai fost şi alţii în situaţia noastră. Nicidecum nu reprezintă predicţii pentru viitor.
Gustul vieţii se schimbă cu fiecare melodie şi fiecare om. Piesele intense şi rezistente sunt rare. La fel ca oamenii. Tocmai de aceea, orice constantă din viaţă e o bucurie şi un motiv de zâmbet.
Azi am ascultat toată ziua hip hop, deşi starea mea e liniştită, ciudată, cam aşa: