vineri, 15 octombrie 2010

Expect nothing


Am fost mereu o persoana stabila. Am crescut cu ideea  – indusa de mine – ca primul prieten va fi cel care imi va ramane alaturi toata viata, ca primul job va fi si singurul (pana acum s-a intamplat sa fie asa) ca il voi avea alaturi pe tata cel putin pana cand voi ajunge la varsta lui. Judecam lucrurile ca si cand totul ar fi depins de deciziile si dorintele mele, ca si cand viata ar fi asa cum o percepusem: corecta cu fiecare, in functie de merite. Traiam intr-un glob de cristal protejata de lumea din exterior prin certitudinile adanc inradacinate pe care mi le formasem. Aveam impresia ca nimic rau nu mi se poate intampla cat timp il am pe tatal meu. El era dovada tuturor credintelor si conceptiilor mele pe care imi construisem existenta.
Apoi am cazut psihic. Rau. Mi-am dat seama ca relatia in care eram implicata nu era nici pe departe ceea ce imi doream. Mi-am simtit lumea, nu zguduita din temelii, ci daramata complet, iar eu habar nu aveam ce ar trebui sa construiesc, cu ce si unde. In acelasi timp, m-am indragostit nebuneste de un coleg pentru care am simtit mereu ceva special, dar pana in acel moment imi tinusem in frau emotiile. Si daca nu era suficient, perioada a coincis cu pierderea tatalui meu.  Peste senzatiile de cadere in gol, confuzie, vina, teama, s-au adaugat si durerea  - care m-a marcat si m-a schimbat profund si definitiv – si singuratatea, sentiment strain pana atunci, care m-a surprins si caruia nu stiam cum sa-i fac fata.
Perioada care a urmat mi-a adus riduri in plus si fire de par albe mai multe. Trairile contradictorii care veneau toate odata peste mine m-au coplesit, sfasiat si ingenunchiat. Viata, asa cum o stiam, cum o credeam, se demonstrase a fi o iluzie. M-am consumat pana dincolo de fiinta mea, iar acum ca privesc in urma nu stiu cum am rezistat asediului. Am facut-o, totusi.
La un an mi-am pierdut si bunica preferata. Nu mai realizez cum am suportat lovitura, pentru ca incepusem sa functionez pe pilot automat. Din inertie le faceam pe toate, asa cum imi dicta sistemul de aparare si instinctul de supravietuire. Nu mai gandeam nimic. Actionam doar. Ba da, mint, ma gandeam la ceva, dezvoltasem o obsesie pentru moarte si pentru lipsa de sens a vietii.
Apoi, undeva intre functionarea automata si treapta intai de viteza din prezent, ceva s-a modificat fundamental. Ma rog, au fost mai multe, dar una din cele mai vizibile si ciudate schimbari a fost, in mod ironic, nevoia nesaturata de schimbare. Am inceput cu tema blogului de atunci de pe 360 si mi s-a parut un pas urias, pentru ca nu era ceva care ma caracteriza. Mergeam pe principiul: odata ce iei o decizie, stick to it. 
Incepusem  sa ma provoc la schimbari in mod deliberat si imi placea. Desigur, insemna ca nu mai paseam pe “safe ground”, dar tocmai asta era si ideea. De la vestimentatie, accesorii, machiaje, pana la oamenii  din jur si atitudinea mea catre ei, am inceput sa experimentez. Cu ei, pe mine. Achizitionam lucruri pe care in mod obisnuit nu mi s-ar fi oprit privirea si imi permiteam sa nu fac niciun compromis in ceea ce priveste persoanele pe care le acceptam (pastram) langa mine.
Care era cel mai rau lucru care s-ar fi putut intampla, ma intrebam. Sa-i indepartez pe toti si sa raman singura? Ha! Mai singura decat m-am simtit cand l-am pierdut pe tata? Sau poate mai singura decat cand am dus-o pe bunica la spital, speriata, cautand macar o privire blanda in jurul meu. Nu stiu sa existe sentiment mai inghetat decat cel pe care l-am experimentat cautand in ochii din jurul meu putina umanitate si lovindu-ma de raceala si indiferenta unui zid.
Asteptand in spital am simtit acut lipsa unei “jumatati masculine” pe post de sprijin la bine si la rau, apoi m-am intrebat daca am facut bine renuntand la prietena mea cea mai buna din acea vreme. Auzeam urletul singuratatii in toti porii fiintei mele. Dar n-am cautat-o pe acea prietena, pentru ca ar fi insemnat sa fiu slaba, lasa si sa uit motivul pentru care am luat acea decizie. In plus am realizat ceva extrem de important: pe oricine as fi avut in acele clipe, durerea si greutatea experientei imi erau adresate direct. Intermediarii n-ar fi facut decat sa inmulteasca randurile celor dupa care as fi putut suferi.
 [Aveam sentimentul ca oricare dintre cei pe care ii iubeam pot muri din secunda in secunda. Daca sunam la usa si cine stiam eu ca e acasa, intarzia sa raspunda, mintea imi era invadata de imagini cu posibile modalitati de a muri. Da, eram fucked up rau. Nu mi-a trecut].
Oricine ti-ar fi alaturi la un moment dat in viata, trairile iti apartin doar tie si tu trebuie sa le faci fata. Ajutorul, daca exista, e o anexa temporara, nicidecum o constanta pe care poti conta. Pentru ca tocmai atunci cand contezi s-ar putea sa dispara si sa te trezesti ca te sprijineai pe ceva ce s-a transformat in scrum. Iar daca nu te ai pe tine si nu-ti esti tie suficient, s-ar putea sa cazi urat.
Acum inteleg si rostul acestui comportament, probabil ciudat, privit din exterior. Toată viaţa mea am căutat (şi o parte inconştientă din mine încă mai caută) compatibilitate. Să fiu cunoscută, inteleasă, simţită, tradusă. Când de fapt, cheia supravieţuirii e să nu ai nimic din toate astea. Să fii cât mai on your own si sa nu astepti nimic de la nimeni.
Un film recomandat de Badea recent avea o replica in genul asta: the key to survival is to never go to war. Especially with yourself.
Evenimentele pe care le experimentezi de-a lungul vietii pot scoate la iveala in tine trasaturi pe care nu stiai ca le ai, sau nici nu le credeai posibile. Pacea sau macar un armistitiu cu tine insuti, in astfel de cazuri sunt fundamentale pentru psihic.
Nu mai pot spera la fericirea deplina catre care tinteam in perioada in care eram blissfully ignorant, pot doar sa ma straduiesc sa creez un echilibru intre liniste si depresie si sa incerc sa nu gandesc.
Expect nothing e pricipiul dupa care ma ghidez. Nu functioneaza mereu, dar faptul ca, macar constientizez ca asteptarile sunt niste fabricatii ale creierului nostru - care de cele mai multe ori sfarsesc in dezamagire sau mai rau, in disperare - ma ajuta. 

Piesa asta e o opera de arta, iar Alanis un geniu. Nu stiu cine poate simti ce zice ea ca simte, dar acel cineva e cu siguranta one in a million.


3 comments:

Between two lungs spunea...

Mi-a placut...:) Ai dreptate cand spui ca "durerea si greutatea experientei" ne sunt adresate direct si ca trairile ne apartin si noi tre' sa le facem fata. :) Ai grija de gandurile tale. :*

Lorelei spunea...

Prea intim, ca sa comentez.

Totusi.... o anumita pace, care ar putea veni in urma constientizarii, ar putea fi chiar mai importanta decat cea din perioada "blissfully ignorant". Toate intamplarile astea ar putea fi pasul catre o pace si o fericire si mai adanci. Nascute din constientizare, asa cum spuneam, si nu din ignoranta, cum ca nu stii ce e rau in lume.

Monica spunea...

@ Sis: Mi-ar fi placut sa nu am atata dreptate.
Eu am grija, sa ai si tu ;)

@ Mihaela: Da, m-ai facut sa-mi aduc aminte de un lucru bun pe care l-am capatat in ultimii ani :)
Am dezvoltat un simt al umorului pe care nu-l aveam inainte si de care sunt mandra acum si o capacitate de a ma ridica din greutati fantastica. Sa nu ma recunosc cand am realizat schimbarea :)
Si da, inteleg ce spui... dar cred ca mai am pana acolo.

Trimiteți un comentariu