luni, 29 noiembrie 2010

Perfect night

După ce am urmărit „The bucket list” am rămas fascinată de vocea lui Morgan Freeman. Până atunci nu observasem în mod deosebit acest detaliu, ştiam doar că numele lui în distribuţie este o garanţie a calităţii filmului. De la „The bucket list”, însă, am început să-mi doresc mai multe filme, în care el să fie vocea povestitorului. Ştiam că, probabil voi aştepta mult şi bine, dar n-a fost cazul.
Am descoperit pe... Discovey :)  „Through The Worm Whole”, un documentar aproape la fel de fascinant ca vocea lui, iar duminica i-am dedicat câteva ore bune. Azi am intrat şi pe site şi intenţionez să-l explorez până la epuizare.
Cred că am găsit un nou medicament pentru liniştea mea psihică. În afară de aerobic, către care mă îndrept chiar acum şi care dă rezultate mulţumitoare.
Acasă mă aşteaptă Red, în compania lui Alin, plus o porţie de floricele de porumb. Perfect night.


duminică, 28 noiembrie 2010

Work survival kit


pic from here

Self esteem-ul meu poate fi descrescator, unori. Insa, intr-o privinta nu scade niciodata. Oricat de mult imi displac unele aspecte ale personalitatii mele care tin de felul meu de-a fi si, pe care, nu le pot schimba - pot doar sa fac eforturi de a le tine sub control – echilibrez balanta prin modul in care reusesc sa-mi recompensez neajunsurile si greselile. Fata de mine sau fata de ceilalti.
De exemplu, nu e in firea mea sa reactionez calm la nedreptati, rautati gratuite si ipocrizii. Dar, ii admir pe cei care au replici istete, nascocite tocmai datorita dozei necesare de calm, vitala pentru a ticlui vorbele.
Am un coleg care utilizeaza cuvintele atat de bine, incat ar putea scrie o carte despre asta. Nimeni, niciodata n-ar putea sa-l ia peste picior, fara ca el sa aiba o replica pe masura. Ceea ce el obtine natural, printr-o simpla accesare a partii creative a mintii, eu ating cu greu, dupa eforturi pe care nu intotdeauna sunt in stare sa le fac.
Recent am reusit, partial, sa nu explodez. Cel putin, nu atat de vizibil, pentru ca, in interior eram ca Vezuviu peste Pompei. Dar, in exterior am zambit ironic, in loc sa atac, am ras de prostie, in loc sa ma enervez, am dat replici care m-au surprins si pe mine, am ramas ferma si indiferenta amenintarilor si, in concluzie, am “facut” un bou. Totusi, daca in exterior am reusit sa ma tin in frau mai bine ca de obicei, in interior am adunat toata frustrarea muncii depuse, asa incat explozia a devenit implozie. Departe, insa, de autodistrugere.
Dupa ceva timp in care am incercat sa-mi linistesc furtuna interioara, am inceput sa ma gandesc la amenintarile individului, amuzante si complet nefondate. Dar, pentru ca, insul este genul de lingusitor care, se baga pe sub pielea doritorilor de pupaturi in dos, a trebuit sa-l iau in serios.
Felul meu de a fi, concis si la obiect, cu mult prea mult bun simt, nu se impaca prea bine cu mediul in care muncesc. Din cauza ca nu fac ce face el, am de pierdut, uneori. Dar stiu cand sunt pe cale de a pierde teren si stiu si ce trebuie sa fac pentru a castiga. El doar crede ca stie.
Nu detin eu cuvintele potrivite pe loc, pentru ca, spontaneitatea nu e punctul meu forte, dar, la istetimea  premeditarii unor actiuni sau planuri infailibile, nu prea ma intrece nimeni.
Dupa cateva ore de intors problema pe toate partile, am gasit si solutia. Un simplu gest, foarte bine gandit si la timp facut, mi-a asigurat spatele momentan. Cuvintele imbecilului vor ramane la stadiul de vorbe aruncate in vant, iar surpriza lui va fi pe masura, cand va afla ca nu prezinta incredere, sau credibilitate in fata celor pe care ii pupa in dos.
Jobul meu nu prea implica situatii tensionate, sau cine stie ce probleme dificil de rezolvat. Mult mai solicitant mi se pare, insa, munca din spatele muncii. Cineva ar trebui sa scrie un ghid de supravietuire la locul de munca. Cum sa inoti printre rechini si sa ramai in viata. Detin suficiente cunostinte cat sa contribui macar cu un capitol…

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Purple

This word speaks sudden emotion, unexpected but highly desired love. Purple equals butterflies in my stomach, childhood obsession for a color, a ball that my father bought me and me lately.
The color seems to haunt me everywhere I go. Last year I went shopping for a dress and the only one I loved at first sight was a purple one. Same year I received a sand glass from brother and you can surely guess the sand’s color.
The next month I had a wedding to attend and I could only find a black skirt that I really liked, no top to match. This is where my best friend came to help and borrowed me a gorgeous sparkling purple top with one shoulder off. I bought Alin a tie to match my blouse and when we got to the wedding, we were surprised to discover that we blend perfectly into the theme. They had everything purple from the curtains to balloons and napkins.
This year Alin got me the sexiest underwear that exists and I purchased some autumn boots, all in the above color. I also have a purple eye pencil and an eye shadow, one bought, one received. Not to mention a few casual blouses, hair clips, a vest jacket and so on.
Thing is, I had my purple obsession in childhood, but lately there has been just one coincidence after another. I didn’t do it on purpose, I think that purple and I, we go way back and seem to have a great chemistry :)


This is for you Kev, I know I haven’t been openly bilingual :)) in a while now, so enjoy reading without using a crapy translator this time :)


And something funny for the weekend:


joi, 25 noiembrie 2010

Bilingual

Eram în maxi-taxi în drum spre muncă, pe jumătate adormită şi pe deplin fără chef. De obicei ignor fondul sonor, pentru că majoritatea ascultă kiss fm. De data asta, însă, şoferul era setat pe Zu. Îl privesc din curiozitate. Aspect plăcut, nemanelistic şi vocabular isteţ, lipsit de mârlănisme. Mda, de parcă nu ştiam care e diferenţa...
N-am prins ideea de la început, dar se pare că sunase un băieţel de 19 ani să le ceară sfaturi cu privire la prima lui noapte de dragoste ce urma să aiba loc curând. Adevărul e că, unde altundeva să suni pentru o problemă atât de intimă? În fine, răspunsul lui Buzdugan a fost melodia de mai jos. Am ascultat-o mirată de ora la care era difuzată şi amuzată de babele şi moşii care populau maşina, rămânând blissfully unaware la ce auzeau.

Reacţia lui Kevin a fost: too bad you are already bilingual :))

miercuri, 24 noiembrie 2010

Can we play pretend?

Dacă n-aş fost ocupată ieri cu nişte indivizi denumiţi, pentru cunoscători, 5-0 (pentru necunoscători click aici) aş fi scris despre „Dragoste pierdută”. Nu săriţi, că n-am pierdut nimic şi nici nu m-am prostit într-atât încât să abordez clişee de genul. E doar titlul unei piese geniale.
Jivago (VeritaSaga) e autorul versurilor de mai jos, în care, mă regăsesc şi la care revin, de câte ori am nevoie să-mi vindec sufletul. Am avut ocazia să-i ascult vocea, înconfundabilă, live şi aş striga prezent la orice eveniment ce îi include numele.
Mi-e dor de atmosfera de la acel concert, de oamenii care strigau la unison versurile, de emoţia transmisă de chipurile lor surprinse, că gălăţenii nu doar auziseră de ei, dar ştiau pe de rost piese vechi de ani buni.

“Am pornit la drum, pur precum lumina,
un copil cu scântei în ochi care nu ştia ce-nseamnă vina,
căutând iubirea şi stima,
şi cum nu ştiam să lovesc, viaţa m-a lovit prima,
şi am aflat că nu-i prea rău să nu fii om, să fii prea om e crima,
şi uite-aşa a picurat un pic de negru în esenţa mea,
pentru că, ceilalţi nu dădeau doi bani pe decenţa mea,
şi-atunci mi-am spus "nu mai e loc de nimic sfânt în lume",
ne pierdem printre ace, fumuri şi glume
făcute pe seama celor slabi,
ne naştem sănătoşi şi, încercând să ne vindecăm, devenim bolnavi,
vezi tu, viaţa-i o stradă slab luminată, plină de gropi,
plină de blocuri gata să cadă, ghici peste cine,
plină de focuri, gata să ardă pe oricine,
cât despre mine, nimic din tot ce mişcă nu mă mai mişcă,
doar ura mă pişcă, din când în când, făcându-mă să strig "ura"
şi azi o să m-avant, în rest, acelaşi praf, doar în alt vânt,
şi nici eu nu mai sunt acelaşi şi nici nu mai ştiu cine sunt...

veritasaga- dragoste pierduta
   
P.S.:
Distinşii de la 5-0 au reuşit, de data asta, să găsească singuri şi fără niciun fel de ajutor, toaleta din sediul firmei la care lucrez. Eu propun o avansare în grad măcar...

joi, 18 noiembrie 2010

Beyond reality

                                                                            in love

Poza asta e divină, superbă, ideală, magică. O privesc şi nu mai pot percepe nimic din realitatea urâtă. Am impresia că totul în jur e armonie, iubire, linişte, fericire şi îmi dă o senzaţie de sărbătoare, de Crăciun. 
Ori fotografia are puteri supranaturale, ori eu am început să-mi găsesc "the inner peace". Whatever it is, I like it :)

An "I'm sorry" in lyrics

marți, 16 noiembrie 2010

Wrong

I have been doing it wrong. Recunosc, aşa nu se mai poate. Nu mai pot eu cu mine. Am avut un wake up call de la Ciprian - singurul “copil” de la care accept sugestii cu privire la viaţa mea - apoi, confirmări şi încurajări de la Oana – singura care mi-a demonstrat că, prietenia între două fete există şi că poate rezista şi celor mai grele încercări.
Trebuie să schimb unghiul din care privesc lucrurile, să modific perspectiva şi să-mi pliez aşteptările pe realitate. Voi încerca să revin la rădăcini şi să-mi concentrez atenţia pe lucrurile şi mai ales oamenii importanţi din viaţa mea. Să mai las de la mine, să fiu mai puţin irascibilă şi mai puţin în pragul unui atac cerebral.
Azi mi-am păstrat calmul într-o situaţie menită să mă scoată din sărite. Am zâmbit şi m-am bucurat pentru reuşită. Şi tot azi am ajutat un nene să se angajeze. Nu era chiar un necunoscut şi nici lui nu-i era necunoscută ironia mea. Cu el am folosit-o gratuit, pentru că nu e un om rău. De fiecare dată când îl văd, îmi dau seama că am greşit şi că, nu-mi merita răutatea. Iar faptul că îmi vorbeşte frumos, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, mă face să mă simt şi mai vinovată. Azi am aflat cu surprindere că are 3 copii şi e cu 10 ani mai mare ca mine. Îmi vorbeşte cu dvs, ceea ce face să sune ciudat “tu”-ul meu. Abia dacă-l pot privi în ochi când vorbim… El sigur a uitat tot, pentru că au trecut vreo 2 ani de când l-am repezit. Eu nu. Fac tot posibilul să-i fiu de ajutor şi să las atitudinea deoparte.
Am considerat reîntâlnirea cu el, o lecţie, cuvintele lui Ciprian, un îndemn, iar veselia şi susţinerea Oanei, un exemplu.


luni, 15 noiembrie 2010

Cand sa ma prefac fericita si de ce?


It’s not the place, nor the condition, but the mind alone that can make anyone happy or miserable”, zice o minte demnă de a fi citată. Nu îmi dau cu părerea în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală a emitentului, pentru că am şters e-mail-ul ce conţinea numele autorului. Prin urmare, renunţ la cârcoteală (neinspirat cuvânt) şi consider valoroasă afirmaţia.  
Înţeleg aşa: fericirea mea depinde strict de puterea minţii mele. Nu contează unde sunt, cu cine, ce fac, ce mi se întâmplă, ci, strict, ce gândesc. Astfel, o zi proastă poate fi salvată, doar prin puterea minţii. Un fel de Matrix: there is no spoon. Tind, totuşi, să cred că, toate vorbele astea de duh, scoase din context îşi pierd valoarea. Ele fac sens într-un anume cadru, în anumite condiţii, dar nu pot fi spuse ca şi când ar fi universal valabile.  În teorie e adevărat, ne putem controla gândurile şi emoţiile, orientându-le în direcţii mai optimiste. Bun. Şi când ar trebui să facem acest lucru? Când picăm un examen, când suntem concediaţi, când ne moare pisica, sau mai rău, o rudă, când nu mai găsim sensul şi rostul lucrurilor şi a vieţii? Asta să fie calea? Păcălirea psihicului? Privarea lui de trăiri reale şi inducerea unor simţiri artificiale?  Înţeleg şi rostul gândirii pozitive, deşi n-o deţin în mod gratuit. Recunosc, e utilă, unora mai mult decât altora. Însă, nu pricep un lucru: când trebuie să mă prefac fericită? Şi mai presus, de ce? 


În seara asta mă duc la sală. După mult timp în care am lenevit, mă reapuc (sper) de aerobic, împreună cu soţia unui coleg, pe post de motivator.  Am auzit că mişcarea ajută la îmbunătăţirea stării psihice. În mod real...  

vineri, 12 noiembrie 2010

You're doing it wrong

Întrebările mele din finalul postării anterioare mi-au amintit de glumele You’re doing it wrong, pe care fratele meu mi le-a arătat în cantităţi industriale.
Cele de mai jos sunt găsite de mine, la muncă. Din păcate am fost nevoită să mă distrez de una singură, pentru că, believe it or not, engleza e un fel de OZN pe aici...











joi, 11 noiembrie 2010

Frustrări

Îmbătrânesc. Da, ştiu, cu toţii o facem. Dar, acum e rândul meu să o realizez şi să mă deprim. Dacă exista criza bărbatului de 40 de ani, cu siguranţă este şi o criză a femeii ce se apropie vertiginos de 30. 30???!!! Când s-a întâmplat asta? Unde s-au dus toţi anii ăştia şi de ce nu mă simt ca şi când i-aş fi trăit? De ce mă simt de cel mult 20?
Facebook e cel mai deprimant site ever. N-am fost niciodată o fană, dar în ultima vreme am ajuns să-l detest. Mi-am regăsit foştii colegi de facultate, liceu, generală, iar dacă aş fi fost la grădiniţă, pun pariu că i-aş fi găsit şi pe ei. Aproape toţi căsătoriţi, mulţi au şi copii, iar majoritatea sunt pe meleaguri străine.
Ce poate fi mai roz bombon decât să-ţi vezi foşti colegi care, abia se târâiau să treacă clasa şi care nu aveau niciodată nimic interesant de zis, în poze glam, shiny, glowy, cu o aparentă viaţă de vis? Ce poate fi mai superb decât să citeşti comentariile lor sau ale prietenilor lor, complet agramate şi să realizezi, once again, că pentru a fi fericit în viaţă trebuie să fii prost. Prost şi cu tupeu. Combinaţia nu lasă loc pentru „eşece”.
La naiba, dacă eu nu mă încadrez... Na că stau să mă uit la ei pe facebook, cum postează imagini cu locuri pe care habar n-au să le simtă şi, cum trăiesc visuri furate şi nemeritate.
Dacă ceea ce mi-a spus Angela odată şi anume că „viaţa îţi dă atât cât meriti şi cât ai curajul să-i ceri” e adevărat, vina e a mea. Nu m-am priceput niciodată să cer nimic şi nici n-am prea crezut că merit. Greşeală majoră în lumea celor care fură ceea ce nu merită să aibă.
Peste tot văd numai rochii de mirese, copii şi poze din luna de miere. Nu ştiu ce e cu mine, pentru că nu mi-am dorit niciodată aşa ceva. Dar, cred că aş vrea măcar să ştiu că, dacă mi-aş dori, aş putea să le am şi eu. Şi nu pot. Iar timpul trece şi nu-mi permit nici să mă gândesc cum ar fi, dacă le-aş vrea.
A dracului bătrâneţea asta! Am început să mă machiez mai des şi să-mi aranjez părul, pentru că mi se pare că nu mai arăt la fel de proaspăt, în mod natural, ca până acum.
Îmi permit tot mai puţine bucurii cumpărate şi nu întrezăresc nicio portiţă de ieşire către vreo luminiţă de la capăt de tunel. Am certitudinea că ţara asta se duce de râpă în mod ireversibil şi că nimeni nu mai dă doi bani pe competenţe şi valori. Nu mă regăsesc în nimic şi mai nimeni, iar cei mai frumoşi ani se presupune că sunt aceştia. Îi pierd printre degete, parcă mai repede ca niciodată.
Ieri am văzut un drac ce abia trecuse de 18 ani într-un BMW seria 7 şi diverse „dive” care au impresia că e suficient să-ţi găseşti un nene cu bani ca să trăieşti bine. Şi au dreptate, e suficient. Apparently I’m the one that’s doing it wrong.
Am I doing it wrong? And if so, what exactly am I doing wrong?

Melodia e superbă, îmi aminteşte de Everybody's someone a lui LeAnn Rimes şi Brian McFadden. Are cam acelaşi mesaj încurajator.




miercuri, 10 noiembrie 2010

Two minds consensual, entwined to perfection.


Vie mă simt şi eu de fiecare dată când vin în contact vizual sau auditiv cu tot ce înseamnă Mircea Badea. Mie îmi e de ajuns el. Minţile luminate, însă, (recte MB) au nevoie de mai mult.
Mă bucur enorm pentru cuvintele astea ale lui, dincolo de care l-am văzut şi simţit, aşa cum puţini reuşesc şi mi-e scârbă de proştii care, nu vor vedea niciodată mai departe de portocaliul nociv, sau de propria limitare şi ignoranţă.
Pe desktop mi-am setat una din fotografiile lui preferate de la protest. Să-mi amintească cum arată un om viu, printre hienele de la muncă.


UPDATE: Şi vineri! Încă un motiv de a zâmbi :)

No Fucking postcards

Se întâmplă, uneori, ca o discuţie banală să ia o cu totul altă turnură, în doar câteva secunde. Conversaţiile mele cu Kevin sunt orice, numai banale şi previzibile, nu. Chiar şi o simplă discuţie despre vreme degenerează şi ajungem să vorbim despre lucruri care, nici nu ne-ar fi trecut prin cap că ar putea face subiectul unui schimb de replici.
Ieri ne-am amuzat citind o listă de localităţi cu denumiri ciudate din UK şi nu numai.
Exemplific. Pe alocuri şi cu imagini.

Bastard e chiar la 15 km de Kev. N-am ratat ocazia să mă distrez pe seama localnicilor, sugestiv intitulaţi “bastards”. Restul localităţilor sunt chiar comune:

Climax (Colorado, USA)
Cockland (Ohio, USA)
Cocktown (Wexford, Ireland)
Cockup (Lake District, Cumbria, UK)
Condom (Sth. West France)
Cumming (GA, USA)
Cunt (Spain)
Great Cockup & Little Cockup (2 hills in The Lake District, UK)
Dumb Hope (Northumberland, UK)
Faggot (Northumberland, UK)
French Lick (Orange County, Indiana)
Gay Town (Co Donegal, Ireland)
Hell (Cayman Islands)

Dildo is a small seaside town in Newfoundland, Canada


Middle Intercourse Island (Australia)
No Place (Co Durham UK)
No Name Street (Rohnert Park, California)
Pity Me is a place near Durham, north of England, UK


Shag Point (South of Moeraki, New Zealand)
Stripeside (Banffshire, UK)
Sucker River (Saskatchewan)
Sugar Tit (Kentucky, USA)
Three cocks
The village of Lover is close to Sandy Balls in the New Forest, UK.



Şi preferatul meu, “Fucking”, undeva în Germania.





marți, 9 noiembrie 2010

Scurt moment de înţelepciune

“În Germania, au venit mai întâi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit dupa membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în niciun sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine”
Martin Nimoeller

Superb citatul ăsta via Ciutacu. Dar cine să aibă ochi, urechi şi minte pentru el, în ţara găleţilor portocalii? Dacă prostia ar fi letală, cred ca România ar ajunge să fie ştearsă de pe hartă. Vorba reclamei la L'Oreal: because you're worth it. Cu vârf şi îndesat.

Aştept cu nerăbdare imagini şi cuvinte de la protestul lui Badea şi Ciutacu de la C.N.A.

luni, 8 noiembrie 2010

Shuffled and at random

Cel mai frumos ne sărbătorim aniversarile când uitam de ele şi ne amuzăm, la câteva zile după. Am realizat, totuşi, că le sărbătorim, numai că nu ne dăm seama. Poate că subconştientul nostru ştie că e ziua noastră şi se comportă ca atare. Sau poate am văzut eu prea recent Inception :)
Cosmote-ul îţi sună cu My chick bad, iar Orange-ul cu Te amo. Mi-ai dedicat Te amo, deşi aş fi preferat My chick bad. Degeaba am de la tata hanorac Bad Girl?
Mi se pare fascinant să te privesc cum dormi - chiar dacă asta înseamnă să întârzii la muncă - cum râzi - chiar dacă de cele mai multe ori pierd sursa amuzamentului, cum te concentrezi să parchezi – în dreapta, oricum n-am altceva de făcut.
Îmi place să te provoc, pentru că lucrurile îndrăzneţe pe care ţi le spun te fac să zâmbeşti timid, puţin încurcat, accentuându-ţi gropiţele din obraji.
Trăiesc pentru zâmbetul şi râsul tău şi mă simt împlinită când le obţin.
Orice s-ar întâmpla, mă liniştesc când mă îmbrăţişezi. Mi-ai învăţat trupul să te recunoască dintr-o mie şi să respingă orice alt miros sau textură a pielii.
Rebela din mine, care a fost mereu cu un picior în afara uşii, oricând gata de a-şi face o ieşire furtunoasă, acum îţi spune că, cel mai rău lucru care i se poate intâmpla e să fie privată de timpul petrecut cu tine.
Orgoliul, egoismul, încăpăţânarea, intoleranţa, se topesc sub vorbele tale, pentru că îţi dau eu puterea să mă modelezi. O meriţi, pentru că nu ţi-ar trece niciodată prin minte să abuzezi de ea.
Mi-am înfruntat trecutul cu tine de mână şi am zâmbit. N-am tremurat, n-am regretat, n-am mai aruncat nicio ultimă privire în urmă. N-am ce compara.
Ne împletim unul cu altul şi ne amestecăm omogen. Nu-mi mai e teamă s-o spun şi nici s-o trăiesc.

Inception


Aseară am bifat Inception la filme văzute. În sfârşit. Nu m-aş fi aşteptat ca Leonardo Di Caprio şi Kate Winslet să mai joace vreun film demn de luat în seamă, după Titanic. Rar îmi sunt date astfel de surprize plăcute. 
The Reader, Revolutionary Road şi Inception sunt dovezile grăitoare ale uimirii mele în ceea ce-i priveşte pe cei doi.
Inception îmi dă ocazia să o revăd pe Marion Cotillard interpretând încă un rol pe care nu-l imaginez niciunei alte actriţe. Mă fascinează tot mai mult femeia asta.
Surprinsă am fost să-l văd şi pe Joseph Gordon Levitt într-un rol complet opus celui din 500 Days of Summer.
N-am decât cuvinte la superlativ despre film, actori şi coloana sonoră care susţine grandoarea filmului. 

duminică, 7 noiembrie 2010

O zi - doua visuri

"Unu' are de toate, unu' nu mai poate / C-atunci cand el pleaca la munca inca-i noapte", am ascultat, la radio, in drum spre Brasov si la intoarcere in Galati.  Era noapte. Iar eu eram fericita, pentru ca orice calatorie are efectul asta asupra mea.
Ieri am avut liniste, chiar mai multa decat speram si un sentiment placut de… siguranta, de familie. Ieri, eu am fost cel care a avut de toate, din povestea lui Guess Who. 
Today it's hard to breathe...



vineri, 5 noiembrie 2010

Alive

M-am linistit. Medicamentul si-a facut efectul. La fel si imbratisarile lui Alin.
Maine ne trezim la 4.00 si plecam la Brasov pentru o intalnire de o zi. Brasovul inca inseamna Ciprian, maini impreunate si lacrimi de fericire deplina. Acum va fi un vis implinit. Cu putin noroc, chiar doua.
Maine voi pleca de acasa "cu noaptea in cap" si voi vedea soarele rasarind. Ultima data cand am vazut un rasarit eram cu tata, pe malul unei ape.
Maine vreau doar liniste. 

Fericirea – o floare de colţ.


Ziua de azi a început sumbru. Toate ştirile de dimineaţă au fost despre acelaşi inevitabil subiect care mi-a devenit obsesie. Fie că e vorba de sinucideri din lipsă de bani (tot mai dese în ultima vreme), fie că familii se destramă, nevoia împingând oamenii la umilinţe şi suferinţe inimaginabile, fie că oameni de valoare ne lasă în urmă, numitorul comun e mereu acelaşi. Devine tot mai greu să ai clipe de fericire în ţara asta, dacă nu eşti nesimţit, nebun, sau rupt de realitate.
Prea multe lucruri sfâşie în carne vie, prea multă durere nedreaptă întipărită în suflete curate şi mulţi, prea mulţi zâmbesc, păşind orbi peste cadavre!
Am o puternică senzaţie de iminenţă, de apocalipsă. Lumea, aşa cum e ea acum trebuie să se sfârşească. Sau ar trebui, dar, probabil, încă n-am suferit îndeajuns. Mi-e teamă că suntem abia la început şi o sa ajungem să ne rugăm să ardem în flăcările purificării pentru a plăti astfel preţul renaşterii. O să ajung şi eu să-mi pierd minţile, căutând în zadar diversiuni salvatoare.
Câte lacrimi să mai am, pentru tot ce văd în jur, zi de zi? Pentru oameni ce se sting în mizerie după ce au muncit o viaţă, pentru cei care le supravieţuiesc neputincioşi, pentru puţinele valori, din urma cărora nu mai vine nimeni... Şi când mai rămâne timp şi pentru fericire? Când să se mai nască acest sentiment atât de rar şi din ce?

Da, nu sunt o persoană răbdătoare, cu gândire roz bombon şi toleranţă infinită. De fapt, toate cele enumerate mai sus tind către zero şi n-am de gând să-mi cer scuze pentru asta. Cine înţelege, e binevenit. Cine nu, e liber să caute bloguri flower power, unde va fi aplaudat la scenă deschisă pentru clişeele pe care le debitează.
Mă duc să-mi iau medicamentul, ca să ne mai auzim şi cu „diversiuni”, că azi a fost „sau nu”.

joi, 4 noiembrie 2010

Nu se ascultă, se simte.


Unele lucruri iau naştere fără termen de valabilitate, iar timpul nu le afectează integritatea.
Unii oameni se nasc nemuritori, iar timpul trece neputincios pe lângă ei.
Unele cuvinte transcend timpul, rămânând întipărite pe foi îngălbenite de vreme.

Unele fenomene geniale mai au loc şi în Galaţi, iar uneori se întâmplă să le fiu martoră.
Cum ar fi băieţii de mai jos:

 

miercuri, 3 noiembrie 2010

Closure


Dacă ar exista pastile pentru nepăsare, aş fi în pericol de a lua supradoze. Pentru că, deşi nu-mi stă în fire, uneori prefer the easy way out. Obosesc şi eu, că om sunt.
Am avut trăiri pe care n-am ştiut cum să le suprim, evenimente ce mi se derulau în minte pe replay, fără finalitate şi oameni care se încăpăţânau să rămână în viaţa mea, împotriva voinţei mele.
Nu timpul le rezolvă pe toate, cum le place unora să se ancoreze în clişee. Timpul trece la fel peste problemele nerezolvate. Depinde de noi să le soluţionăm cumva. De preferat, într-un mod care să ne ofere peace of mind. Iar fiecare capitol clasificat e ca o răsuflare de uşurare.

marți, 2 noiembrie 2010

N-a tunat, dar duminica au fost cu totii in acelasi loc.

Duminica am fost in Real. Cumparaturi nu prea am facut, dar cel putin n-am batut drumurile patriei degeaba, intrucat am inteles de ce ii zice “fara egal”. Parcari mai nereusite ca acolo, recunosc, n-am mai vazut. 
Sunt incepatoare, e adevarat, n-am pretentii de expert, desi am urmat cursurile scolii cu acelasi nume :). Insa am convingerea ca nu sunt nici nesimtita, nici chioara, atribute demonstrate de posesorii masinilor de mai jos.
Precizez ca n-am avut timp sa pozez intreaga parcare – desi ar fi fost mai graitor – asa ca l-am rugat pe Alin sa surprinda doar masinile din imediata apropiere. Acum regret. Erau altii mult mai distractiv parcati, din cauza carora ne-am invartit ceva timp pana sa gasim un loc.