miercuri, 24 noiembrie 2010

Can we play pretend?

Dacă n-aş fost ocupată ieri cu nişte indivizi denumiţi, pentru cunoscători, 5-0 (pentru necunoscători click aici) aş fi scris despre „Dragoste pierdută”. Nu săriţi, că n-am pierdut nimic şi nici nu m-am prostit într-atât încât să abordez clişee de genul. E doar titlul unei piese geniale.
Jivago (VeritaSaga) e autorul versurilor de mai jos, în care, mă regăsesc şi la care revin, de câte ori am nevoie să-mi vindec sufletul. Am avut ocazia să-i ascult vocea, înconfundabilă, live şi aş striga prezent la orice eveniment ce îi include numele.
Mi-e dor de atmosfera de la acel concert, de oamenii care strigau la unison versurile, de emoţia transmisă de chipurile lor surprinse, că gălăţenii nu doar auziseră de ei, dar ştiau pe de rost piese vechi de ani buni.

“Am pornit la drum, pur precum lumina,
un copil cu scântei în ochi care nu ştia ce-nseamnă vina,
căutând iubirea şi stima,
şi cum nu ştiam să lovesc, viaţa m-a lovit prima,
şi am aflat că nu-i prea rău să nu fii om, să fii prea om e crima,
şi uite-aşa a picurat un pic de negru în esenţa mea,
pentru că, ceilalţi nu dădeau doi bani pe decenţa mea,
şi-atunci mi-am spus "nu mai e loc de nimic sfânt în lume",
ne pierdem printre ace, fumuri şi glume
făcute pe seama celor slabi,
ne naştem sănătoşi şi, încercând să ne vindecăm, devenim bolnavi,
vezi tu, viaţa-i o stradă slab luminată, plină de gropi,
plină de blocuri gata să cadă, ghici peste cine,
plină de focuri, gata să ardă pe oricine,
cât despre mine, nimic din tot ce mişcă nu mă mai mişcă,
doar ura mă pişcă, din când în când, făcându-mă să strig "ura"
şi azi o să m-avant, în rest, acelaşi praf, doar în alt vânt,
şi nici eu nu mai sunt acelaşi şi nici nu mai ştiu cine sunt...

veritasaga- dragoste pierduta
   
P.S.:
Distinşii de la 5-0 au reuşit, de data asta, să găsească singuri şi fără niciun fel de ajutor, toaleta din sediul firmei la care lucrez. Eu propun o avansare în grad măcar...

2 comments:

Lorelei spunea...

"Superb", cum zice Badea. Absolut superb. Dar eu nu sunt ironica, precum el.
Versurile imi plac si mie foarte mult. Si le inteleg foarte bine. Chiar azi ma gandeam ca sunt plina de frustrari, ura si venin, capatate intr-o viata de om, intr-o lume care m-a invatat asta. Ce fac cu ele, asta-i problema. Daca le las acolo, ma macina. Dar am senzatia ca imi place genul asta de macinare. Altfel, le-as transforma, prin alchimie, in iubire. Dar mai zabovesc asupra lor. E nevoie de timp de decantare, fermentare. Cred.

Monica spunea...

Eu nu prea mai stiu ce sa cred :)

Trimiteți un comentariu