joi, 11 noiembrie 2010

Frustrări

Îmbătrânesc. Da, ştiu, cu toţii o facem. Dar, acum e rândul meu să o realizez şi să mă deprim. Dacă exista criza bărbatului de 40 de ani, cu siguranţă este şi o criză a femeii ce se apropie vertiginos de 30. 30???!!! Când s-a întâmplat asta? Unde s-au dus toţi anii ăştia şi de ce nu mă simt ca şi când i-aş fi trăit? De ce mă simt de cel mult 20?
Facebook e cel mai deprimant site ever. N-am fost niciodată o fană, dar în ultima vreme am ajuns să-l detest. Mi-am regăsit foştii colegi de facultate, liceu, generală, iar dacă aş fi fost la grădiniţă, pun pariu că i-aş fi găsit şi pe ei. Aproape toţi căsătoriţi, mulţi au şi copii, iar majoritatea sunt pe meleaguri străine.
Ce poate fi mai roz bombon decât să-ţi vezi foşti colegi care, abia se târâiau să treacă clasa şi care nu aveau niciodată nimic interesant de zis, în poze glam, shiny, glowy, cu o aparentă viaţă de vis? Ce poate fi mai superb decât să citeşti comentariile lor sau ale prietenilor lor, complet agramate şi să realizezi, once again, că pentru a fi fericit în viaţă trebuie să fii prost. Prost şi cu tupeu. Combinaţia nu lasă loc pentru „eşece”.
La naiba, dacă eu nu mă încadrez... Na că stau să mă uit la ei pe facebook, cum postează imagini cu locuri pe care habar n-au să le simtă şi, cum trăiesc visuri furate şi nemeritate.
Dacă ceea ce mi-a spus Angela odată şi anume că „viaţa îţi dă atât cât meriti şi cât ai curajul să-i ceri” e adevărat, vina e a mea. Nu m-am priceput niciodată să cer nimic şi nici n-am prea crezut că merit. Greşeală majoră în lumea celor care fură ceea ce nu merită să aibă.
Peste tot văd numai rochii de mirese, copii şi poze din luna de miere. Nu ştiu ce e cu mine, pentru că nu mi-am dorit niciodată aşa ceva. Dar, cred că aş vrea măcar să ştiu că, dacă mi-aş dori, aş putea să le am şi eu. Şi nu pot. Iar timpul trece şi nu-mi permit nici să mă gândesc cum ar fi, dacă le-aş vrea.
A dracului bătrâneţea asta! Am început să mă machiez mai des şi să-mi aranjez părul, pentru că mi se pare că nu mai arăt la fel de proaspăt, în mod natural, ca până acum.
Îmi permit tot mai puţine bucurii cumpărate şi nu întrezăresc nicio portiţă de ieşire către vreo luminiţă de la capăt de tunel. Am certitudinea că ţara asta se duce de râpă în mod ireversibil şi că nimeni nu mai dă doi bani pe competenţe şi valori. Nu mă regăsesc în nimic şi mai nimeni, iar cei mai frumoşi ani se presupune că sunt aceştia. Îi pierd printre degete, parcă mai repede ca niciodată.
Ieri am văzut un drac ce abia trecuse de 18 ani într-un BMW seria 7 şi diverse „dive” care au impresia că e suficient să-ţi găseşti un nene cu bani ca să trăieşti bine. Şi au dreptate, e suficient. Apparently I’m the one that’s doing it wrong.
Am I doing it wrong? And if so, what exactly am I doing wrong?

Melodia e superbă, îmi aminteşte de Everybody's someone a lui LeAnn Rimes şi Brian McFadden. Are cam acelaşi mesaj încurajator.




12 comments:

Lorelei spunea...

:)
Si eu urasc FB. E o stupizenie. Am o postare despre asta. In care bascaliam reteaua retelelor.
http://adicaeu.blogspot.com/2010_04_01_archive.html. Se numeste "Anti-mainstream", si e in aprilie. Nu ca-mi fac reclama, dar vreau sa vezi ce cred si eu despre asta. Mai jos e despre Mircea Badea. :)

Stai linistita, ca nu faci nimic in neregula. Eu asa cred.

Liz spunea...

... cat de bine stiu senzatia asta... si o spun de pe cealalta parte a baricadei! Esti bine unde esti, faci bine ce faci si simti. Chiar daca vorbele nu-ti sterg senzatia asta sa stii ca nici cu cateva decizii luate altfel nu evitai momentul crizei! Crede-ma, stiu.

Monica spunea...

@ Miha: Daca partea cu Badea a fost ca sa te asiguri ca intru pe postare, ti-a reusit :))

@ Liz: Multumesc mult! Aveam nevoie sa aud exact ce mi-ai spus :) Group hug? ;))

krossfire spunea...

Vad pe la amicele mele o tendinta similara , desi multe mai au pana la 30. Cred ca e mai degraba ''a state of mind'' :)

Monica spunea...

Pai cam orice e "a state of mind". Ideea e sa poti controla astfel de stari. Iar eu tocmai am demonstrat ca, uneori, sunt de necontrolat.

Monica spunea...

@ Adi de pe blogul Mihaelei: E prima data cand nu aprob un comentariu (recte, al tau) si asta din doua motive:
1. Pe blogul meu injur doar eu.
2. Nu avea rost sa accept fix acelasi comentariu pe care i l-ai lasat si Mihaelei, pentru ca ti-a raspuns ea deja, iar eu am subscris.

Lorelei spunea...

Nope. N-am facut-o cu intentia asta. Eu voiam ca tu sa constati ce parere am si eu despre Facebook. Recitind aceasta postare, am observat ca se iteste o alta dedesubt. Mi-am zis ca te-ar interesa si aceasta, cu siguranta, de aceea am pomenit despre ea.

Monica spunea...

Miha, era o gluma :) Am presupus ca hahaiala mea tine loc de "glumesc". Voi specifica data viitoare. Oricum, am intrat si le-am citit pe amandoua.

carpediem spunea...

Of, mai Bliss, da oamenii de care vorbesti - in special cei cu BMW ul - au atat de putine in viata reala. Nici macar nu merita an ounce of frustration. Au trecut anii e adevarat dar nu make up ul te face cine esti, ci zambestul si pasiunea pe care o simti cand esti alaturi de cine trebuie sa fii. Nu bucuriile cumparate te fac fericita si tu stii asta mai bine. Cat despre cei despre care zici tu ca au o viata "glam" in aparenta sau nu nici macar nu conteaza. Traieste-ti viata pentru tine si lasa-i pe altii in prostia lor daca o detin cu mandrie. Lately, nici macar nu ma mai intereseaza sa-i schimb sau sa ma plang de asta. I am just searching for my own and personal zen. :) I suggest you do the same.

Monica spunea...

Vai, Ciprian, tocmai la postarea asta ti-ai gasit sa comentezi? Sa-mi amintesc eu diferenta de varsta dintre noi... :))
Nu mi-a mai zis nimeni, demult Bliss. Am si uitat cum suna :)
Cand am zis bucurii cumparate m-am referit la calatoria la Brasov, pentru ca, desi mi-a umplut sufletul de bucurie, a presupus un efort financiar pe care nu prea mi-l permit.
Sunt pe fuga acum, talk later. Take care.

Ana spunea...

Monica, priveşti lucrurile dintr-un unghi greşit! Parcă stai pitită sub pat şi-i admiri pe cei atârnaţi de lustră!
Înainte să te lepezi de ceea ce eşti trebuie să te întrebi cine ai vrea de fapt să fii. Şi asta, de obicei, în adjective, nu în cifre. Să ştii dacă îţi doreşti să fii nevastă şi mamă. Iar dacă nu ai aceleaşi dorinţe ca majoritatea nu înseamnă că greşeşti undeva.
Fericirea asta este la fel ca CNP-ul: unică! Şi din propria experienţă ştiu că bilanţurile existenţiale nu vor ieşi niciodată cu plus. Aşa că lasă cifrele la o parte şi bucură-te de tot ceea ce te bucură.

Fata asta (http://www.youtube.com/watch?v=PohwS4iEJ14) cântă un refren tare mişto: I'm gona be somebody, I'm gona be myself

Monica spunea...

Ana, ca sa aflu cine as vrea sa fiu, ar trebui sa-mi si permit. Pentru ca, in lipsa cifrelor, optiunile sunt aproape inexistente.
Cunosc o fata din Bucuresti, care a renuntat la locul de munca pentru ca simtea ca nu mai e locul ei acolo. N-a lucrat mai bine de 6 luni, timp in care a citit mult, a calatorit si s-a gandit la ce ar vrea sa faca in viata asta. Intr-un final si-a gasit drumul si acum e multumita. Dar a facut asta pentru ca nu avea grija zilei de maine.
Eu nu imi permit luxul asta, iar limitele in care sunt constransa sa traiesc ma sufoca. Cred ca e normal sa ma simt asa in conditiile date.
Faptul ca n-am aceleasi dorinte ca majoritatea nu e chiar o certitudine. Nici macar nu-mi dau seama daca mi-as dori sau nu sa fiu sotie sau mama. Poate ca as vrea, daca instinctul meu de supravietuire n-ar fi setat sa blocheze din start lucrurile imposibile. N-am de gand sa aduc pe lume un copil pe care sa-l chinuiesc cu lipsuri pe principiul "unde mananca doua guri e loc si pentru a treia". Iar, daca stiu ca nu se poate, nici nu ma las sa-mi doresc.
Ceea ce vreau sa spun, de fapt, e ca sentimentul de frustrare nu mi se pare unul gresit, ci pur si simplu uman. Sa vezi cum unii care au posibilitati nu fac nimic pentru sufletul lor, in timp ce altii ar vrea, dar nu pot, e macar putin deranjant, daca nu frustrant de-a binelea. Iar cand "unii" devin majoritatea, situatia se agraveaza si mai explodez si eu, ca nu pot tine chiar tot in mine sau sub control.
Fata canta bine ce canta, teoria o stiu si eu, insa, in practica mi-e greu sa ma adaptez lumii in care sunt fortata sa traiesc.

Trimiteți un comentariu