duminică, 5 decembrie 2010

Coincidente din vremea mea

Cat de linistitor pentru furtuna sufletului poate fi, sa-ti regasesti gandurile, intrebarile, indoielile, sub forma de raspunsuri certe, pe pagini ingalbenite de vreme, cu miros de vechi...


"Cu toate acestea, la el acasa, domnul d’Aiglemont era modest, simtind in mod instinctiv superioritatea sotiei sale, oricat de tanara era ea; si, din acest respect involuntar, se nascu o putere oculta pe care marchiza se vazu nevoita s-o accepte, in pofida tuturor stradaniilor ei de a respinge o asemenea povara. Sfetnica a sotului sau, ii dirija si faptele si averea. Aceasta influenta, impotriva firii, constitui pentru ea un fel de umilire si izvorul multor chinuri pe care si le ingropa in inima. De la inceput, instinctul ei, atat de gingas feminin, ii spusese ca e cu mult mai frumos sa te supui unui om inzestrat, decat sa conduci un prost, si ca o tanara sotie, nevoita sa cugete si sa actioneze ca un barbat, nu mai e nici femeie, nici barbat, renunta la toate farmecele sexului ei, cufundandu-se in tristeti si neobtinand niciunul dintre privilegiile pe care legile noastre le-au acordat celor mai puternici. Viata sa tainuia o foarte amara deriziune. Nu era ea, oare, obligata sa onoreze un idol gol, sa-si protejeze protectorul, biet neispravit care, drept rasplata pentru un devotement necurmat, ii zvarlea dragostea egoista a sotilor, nevazand in ea decat o nevasta, necatadicsind ori nestiind, jignire tot atat de profunda, nici sa se intereseze de placerile ei, nici de unde-i venea acea tristete si acea deprimare fizica? Asemenea celor mai multi soti care simt jugul unui spirit superior, marchizul isi salva amorul propriu conchizand ca slabiciunea fizica a marchizei se datora slabiciunii ei sufletesti, complacandu-se s-o deplanga, invinovatindu-si soarta ca-i daduse de sotie o fata bolnavicioasa. In sfarsit, se pretindea victima, desi era calau. Marchiza, impovarata de toate nefericirile jalnicei sale existente, trebuia sa-i mai si zambeasca imbecilului ei de stapan, sa impodobeasca cu flori o casa indoliata si sa afiseze fericirea pe o fata vestejita de chinuri nemarturisite nimanui.
[…]
Ochii i se umpleau de lacrimi atunci cand, brusc, cine stie ce amintire ii aducea in minte scena de la defilarea de la Tuileries. Profeticele cuvinte ale tatalui ei ii rasunau din nou in urechi si cugetul o mustra ca nu le pretuise intelepciunea. De la acea nebuneasca neascultare i se trageau toate nenorocirile; si-adeseori nu stia care dintre ele ii este cea mai grea de dus".

Honore de Balzac.

0 comments:

Trimiteți un comentariu