sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Ganduri libere sau sublimul increderii in incertitudine

Mi-am luat o saptamana de concediu. Sunt obosita fizic si sper sa recuperez lipsa de somn, dar si psihic, datorita eforturilor mele tot mai neconvingatoare de a socializa fortat. Am nevoie ca de aer de zilele astea departe de oameni care se agita stupid. E rau sa fii singurul care isi da seama cat de penibila e sarada la care esti obligat sa participi si tu. Si e si mai greu sa realizezi ca, sarada asta e singura pe care ai invatat s-o joci, iar piesa de teatru la care visezi, a devenit aproape inaccesibila pentru nivelul la care te afli.
Citesc o carte pe care am castigat-o si pe care n-as fi citit-o in alte conditii. Dupa primele pagini, insa, am realizat ca raspunsurile se pot gasi si in mediocritate. Poate nu chiar “in” dar, macar “provocate de”.
Recent am incercat sa ma explic cuiva si, probabil, n-am facut decat sa indepartez sau sa derutez. N-am reusit niciodata sa ma explic decat celor care nu au avut nevoie de explicatii pentru a intelege. Dar pentru ei, degetele de la o mana sunt multe. Pentru restul, trebuie sa stiu sa-mi traduc in cuvinte trairile, sentimentele, convingerile, nerostite nicicand. Imi pare rau, dar nu reusesc. N-am stiut si, probabil, nu voi sti vreodata sa “desenez” ceea ce, pentru mine e natural, evident. Cu o singura exceptie: daca o face altcineva pentru mine. Atunci, voi cita autorul si voi spune ca m-a descris perfect.
Revenind la carte, raspunsul pe care l-am obtinut sta intr-o idee simpla: “cand oamenii va plac, vad numai calitatile cu care sunteti inzestrati; cand nu va plac, vad numai defectele voastre”. Daca, in ochii cuiva care te place, increderea de sine e considerata un atu, cineva care nu te agreeaza, o poate interpreta ca aroganta.
Ceea ce n-am stiut eu sa explic e ca, atunci cand acord cuiva incredere – lucru care se intampla extrem de rar si, numai dupa experiente graitoare si indelungate – persoana respectiva depaseste pragul de indoieli si semne de intrebare, ajungand exact in zona in care ii pun calitatile in prim-plan. Pentru mine, prietenia inseamna sa ai incredere, dar nu atunci cand e usor sa o spui, ci, mai ales, in lipsa dovezilor care sa te indreptateasca sa investesti incredere. O legatura de suflet trece dincolo de egoism, de ego, de nevoie, sau de matematica. Uneori, 1+1 nu fac 2, desi, toate evidentele indica asta.
Sigur ca, o astfel de abordare poate parea naiva, dar, pentru mine e singurul mod in care stiu sa daruiesc pe masura a ceea ce simt.
Sa constati ca te-ai inselat in privinta cuiva, poate lasa urme greu vindecabile, dar e un pret ce merita platit pentru privirea din ochii prietenului care nu gaseste cuvinte sa-ti multumeasca pentru increderea ta, nemasurata in dovezi.
Cat despre sansele mele de a fi distribuita in piesa la care visez, sunt minime, dar, asta nu ma impiedica sa particip si sa imi imaginez cum ar fi, daca… Pentru ca, asta imi hraneste mintea si sufletul si stiu ca, e mai importanta directia decat destinatia.


joi, 27 ianuarie 2011

Scurt moment umoristic

Două statusuri pe mess aparţinând aceleiaşi persoane:
"Bate şi ţi se va deschide... dosar penal"
"Viaţa e alcătuită din trepte. Unii le urcă, alţii le spală" :))))))

No offence pentru cei care îşi câştigă existenţa din meseria asta. M-a amuzat gluma, la fel de mult cum mă amuz şi la bancurile cu tentă misogină. 
Un banc trebuie să îndeplinească o singură condiţie pentru a-mi fi pe plac: să fie bun. În rest, poate aborda absolut orice temă.

marți, 25 ianuarie 2011

24 ianuarie 2011

Reflexia Soarelui în apă. Totuşi, unde e Soarele? :)

 





duminică, 23 ianuarie 2011

Alb

                                                             pic

Obisnuiam sa am intrebari. Acesta era si motivul pentru care scriam mai des si mai intens. Insa, lucrurile s-au sedimentat. Trairile si-au gasit linistea mult cautata, sentimentele sunt si ele identificate, clasificate si acceptate. Nelamuririle despre dragoste si-au gasit explicatiile filosofice si s-au transformat in pareri bine definite, oricand argumentabile. De catre mine, mie insami, evident. Nu tin sa demonstrez nimic, nimanui.
Acum, formulez intrebari doar cand gasesc raspunsuri, intamplator si ocazional, in carti.
Albul de afara nu-mi displace, spre surprinderea mea. Am citit postari, din diverse colturi ale tarii, despre zapada care e un numitor comun zilele astea.
Ieri, cu o luna mai tarziu, am simtit, spontan si complet neasteptat, acea caldura interioara specifica sarbatorilor copilariei mele. Mi-am luat cartea in brate si am uitat de timp, in vreme ce albul acoperea totul. Seara, am iesit intr-un loc ce avea pe pereti tablouri cu Galatiul surprins intr-o perioada similara cu cea din cartile mele. Privirea mi-a ramas furata, sufletul linistit, iar simturile delectate cu un ceai sugestiv intitulat “Christmas miracle”. Aromele ceaiului imbinau perfect “ingredientele” Craciunului si nu-mi amintesc sa fi gustat o combinatie mai potrivita cu ceea ce simteam.
Conversatia a avut drept subiect principal cartea pe care tocmai am terminat-o si care se incheie asa:
“- Eh, ii zise Ronquerolles lui Montriveau, cand acesta reaparu pe teuga; a fost o femeie, acum nu mai este nimic […] sa nu ne mai gandim la ea decat asa cum ne gandim la o carte citita in copilarie.
- Da, zise Montriveau, pentru ca ea nu mai este acum decat un poem.
- Iata-te intelept. De acum inainte poti sa ai oricate pasiuni vrei; iubirea insa trebuie sa stii s-o plasezi bine, caci numai ultima iubire a unei femei poate sa satisfaca prima iubire a unui barbat.”
Ziua s-a inchieiat cu un sarut de la Alin si cu o urare potrivita care mi-a adus un zambet: Happy Christmas.

marți, 18 ianuarie 2011

We could've had it all

Oare, de ce, uneori, lacrimile îşi găsesc corespondent în calm şi indiferenţă? Zbuciumul interior să fie, oare, echivalent cu nepăsarea?
Oamenii care au cuvintele la ei, de unde le iau? Dacă e vreun loc secret, vă rog, faceţi-l public, să aibă şi restul lumii acces la el şi la ele, cuvintele.
Sunt constrânsă, îngrădită şi închisă, sub lacăte fără chei, în propria neputinţă.
Mi-e ruşine de nesiguranţele, ezitările şi subaprecierile mele. Să fie normal, ca sub privirile altora, ele să devină calităţi, sau trăsături ce conferă unicitate?
Ascund şi cenzurez. Fac corecturi şi ajustări, fără ca eu să mă regăsesc în vreuna din schimbări. Păcălesc simţuri, trişez gânduri, temperez dorinţe şi înşel cu bună ştiinţă. Pe mine.
Orice vulcan erupe? Dacă da, atunci e doar o problemă de timp. Dacă nu, înseamnă că, limitele puterii mele vor fi împinse mai departe decât credeam...


Multumesc pentru melodie, sufletel! :*

luni, 17 ianuarie 2011

Să ne mai şi amuzăm

Azi am gustat o dezamăgire amară şi neprevăzută. Mi-am dat seama că, pasiunea cu care îi detest pe oamenii de nimic, e la fel de intensă şi când vine vorba de oameni pe care îi apreciez. Acestora din urmă, tind să le găsesc scuze, din dorinţa şi nevoia mea uriaşă de a crede în oameni. Şi, uneori, mă înşel. Mi-am luat o zi de suferinţă. Azi. De mâine vom fi doi necunoscuţi.
Şi, pentru că nu exista medicament mai bun decât umorul, vă împărtăşesc un banc ce m-a amuzat copios:

NOTA de la Directorul General catre Directorii Executivi:
“Astazi la ora 11 va fi o eclipsa totala de soare, care va fi observabila timp de doua minute. Avand in vedere ca acesta este un eveniment rar si cu totul deosebit, se permite tuturor angajatilor observarea eclipsei din parcarea firmei intre orele 10:30 si 11:30, unde vom oferi si o scurta explicatie despre dinamica eclipselor. Celor care doresc sa observe eclipsa le vor fi distribuiti ochelari de protectie, la un pret minim.”
NOTA de la Directorii Executivi catre Sefii de Sectii:
“Astazi între orele 10:30 si 11:30 toti salariatii se vor intalni in parcare. Va urma o eclipsa totala de soare, care va dispare timp de doua minute. In schimbul unei sume minime, se poate proteja vederea cumparand o pereche de ochelari speciali pentru eclipsa. Directorul general va tine o scurta cuvantare, prin care ne va da anumite explicatii. Acest lucru nu se petrece in fiecare zi si este un eveniment foarte important.”
NOTA de la unul din Sefii de Sectie catre Seful de Sector:
“Azi Directorul General va tine o cuvantare despre eclipsa, timp in care va face sa dispara soarele timp de doua minute. Acesta este un lucru care nu se poate vedea in fiecare zi, asa ca toata lumea sa mearga in parcare incepind de pe la 10, pina pe la 11. In schimbul unei mici sume de bani, veti avea ochelari de protectie.”
NOTA de la Seful de Sector catre Seful de Echipa:
“Vreo 10 sau 11 persoane sa mearga in parcare, unde Directorul General va tine o eclipsa de soare timp de doua minute. Acest lucru n-o sa se intimple in fiecare zi si cei care iesiti sa aveti niste bani pregatiti, pentru ca o sa va coste. Si sa aveti ochelarii cu voi.”
Seful de Echipa catre angajati:
“Cativa dintre cei care poarta ochelari, sa mearga in parcare, ca sa vada cum dispare Directorul General timp de doua minute. Daca vreti ca asta sa se intample zilnic, trebuie sa strangem niste bani !” (sursa)

 Tot amuzantă e şi ultima postare a lui Ciutacu, deşi ar fi mai mult de plâns decât de râs... Aici.




vineri, 14 ianuarie 2011

Prima dragoste?

La ce se referă, oare, sintagma asta? Să fie Liviu, băiatul de la etajul 4 căruia îi aruncam legume în balcon, când doream să-i atrag atenţia? De la etajul meu, adică 5, aveam o vedere perfectă spre el. Mă îmbrăcam cu un tricou, pe care îl foloseam pe post de rochiţă mulată, ori de câte ori ştiam că e acasă. Era ţinuta mea „de gală” şi aveam chiar mai multe exemplare din acel model, de diferite culori. Pe la 10 ani ma întrebam deja „what should I wear today?” Eram toată un zâmbet când îl vedeam, dar n-a durat decât o vară. M-am supărat pe el pentru că m-a lovit, în glumă, cu o rachetă de tenis peste fund. Nu apucasem să ne împăcăm când el s-a mutat din bloc.
Sau poate prima dragoste a fost Adi, vecinul de la 2, care mă alegea mereu pe mine la v-aţi ascunselea şi împărţea doar cu mine jeleurile lui scumpe care, nu se găseau nicăieri, pe atunci. Număram împreună stele, întinşi pe capota unei Dacii, în fiecare seară cu una mai puţin, sperând că, atunci când o vom fi epuizat pe ultima, fiecare îl va visa pe celălalt.
A durat vreo 2 ani, până am crescut suficient cât să depăşim perioada copilăriei.
Dacă mă gândesc mai bine, cred, totuşi că prima dragoste a fost Gabi, primul şi singurul pentru care, n-am mai ţinut cont de sfaturile tatălui meu. Am vrut să-i dovedesc că se înşală şi abia după 3 ani am găsit puterea să admit că eu eram cea care se înşelase. Pe sine se. Cu el am cunoscut pentru prma dată senzaţia de nisipuri mişcătoare, de cădere în gol, de disperare, când am realizat că, lucrurile în care credeam, de fapt, erau scrum, iar eu trebuia să găsesc a safe ground pe care să încep să construiesc ceva durabil. Pentru mine şi stabilitatea mea psihică.
Dar Bogdan? Cel care mi-a deschis ochii şi mi-a arătat lumea, dincolo de limitele în care singură mă închisesem... în ale cărui gesturi îl vedeam pe tata, în ale cărui cuvinte mă căutam obsesiv, dăruind, la rândul meu cuvinte, pe care, le inventam pentru el. Din cauză că îl urcasem pe un piedestal către care, nici eu nu mă consideram demnă să privesc, n-am avut niciodată curajul să-i spun cât a însemnat pentru mine. Ne-am înstrăinat dintr-o neînţelegere prostească, fără ca el să ştie că, e cel de la care am învăţat, apoi am simţit cu toată fiinţa mea, însemnătatea cuvântului paroxism. Am continuat să mă văd în ochii lui şi în viitorul nostru, aproximativ un an, timp în care paroxismul s-a simţit la el acasă.
Iar Ciprian... cu el n-a fost niciodată vorba de dragoste, pentru că orientările noastre sunt diferite. Şi, totuşi, oricine ne vedea, ne credea cel mai fericit cuplu. Şi eram fericiţi. Pentru că, ne ofeream unul altuia ceea ce niciunul nu mai avusese.
El a fost singurul om care a ştiut să traducă „bliss” în română, nu mot a mot din dex, ci, în cuvintele în care sufletul meu simţea, făcând din “bliss” o realitate, dincolo de puterile mele de a imagina măcar, o fericire deplină. Şi pentru prima dată în viaţă, aveam certitudinea palpabilă a reciprocităţii sentimentelor mele, la aceeaşi intensitate.
Cu el am învăţat că, sentimentele nu pot fi limitate în graniţele noţiunii de relaţie, iar trăirea aceea frumoasă, pe care, unii oameni reuşesc să o creeze în sufletul nostru, se numeşte dragoste, îndifernt de sex sau natura relaţiei. Simţim diferit, cu fiecare om ce intră în viaţa noastră şi nicio iubire nu e asemănătoare cu alta. Cât despre prima iubire, tot nu ştiu să spun care a fost...

marți, 11 ianuarie 2011

Can you feel me smiling?

                                                       
Mult prea mult zgomot în exterior. Îmi deranjează auzul, dar nu-mi perturbă starea. Oameni mici, cu preocupări pe măsură, se agită stupid. Îi privesc condescendent, forţând un zâmbet. Asist la succese care nu mă privesc şi, pe care nu le invidiez. Pe ale mele le păstrez în tăcere.
Primesc îmbrăţişări de o căldură ireală. Primesc confirmări necerute, de la oameni speciali, care mă simt şi mă au în totalitate. Desenez legături nevăzute de nimeni, încătuşez şi mă las înlănţuită. Am şi mă dăruiesc. Mi se pare o minune că am cui.
Nu am puteri speciale să întreţin legături superficiale. Am mai spus-o, dar nu mă satur să o repet. În general, am aceeaşi părere despre oameni ca şi George Carlin, în clipul postat anterior. Îmi place să fiu în mijlocul lor, doar pentru că, mă pierd mai uşor printre ei, în gândurile mele. Cei care îmi stârnesc suficient interes cât să le acord timp, sunt cazuri izolate, dar binevenite.
Citind-o pe Liz, mi-am amintit că îmi lipsesc câteva repere pe care majoritatea le au. Primul sărut, de care se presupune că oricine îşi aminteşte toată viaţa, la mine e în ceaţă. Stiu că purtam o geacă bleu deschis şi că aveam părul lung. Am detalii amănunţite despre orice, mai puţin despre momentul propriu - zis.
In ordine cronologica, a urmat un sărut pe care mi l-am dorit pana la nebunie certificabila medical, l-am imaginat in mii de ipostaze si l-am visat, până am avut impresia că îl simt, dar in realitate n-a existat. Totuşi, e mai real decât primul. Apoi, a fost unul neaşteptat, care mi-a făcut inima să bată puternic în timp ce roşeam şi încercam inutil să-mi ascund emoţia. Acel sărut a avut o intensitate surprinzatoare, însă, după ce ne-am desprins, buzele noastre au devenit la fel de straine ca si noi. În aceeaşi zi, la un an distanţă, sarutul s-a repetat, cu şi mai multe iluzii şi senzaţii de ment to be. Apoi am incetat sa mai creez, intr-un mod atat de distructiv, certitudini despre o realitate inexistenta.
Ultimul sarut a inceput cu un zambet si prea multa emotie, pentru a privi ochii de culori diferite, ce ma fixau. N-a fost cu artificii si nici macar extrem de potrivit. Il doream, dar cu teama ca e doar un impuls trecator, ce nu urma sa-mi aduca nimic bun. La a doua intalnire am avut impresia ca sarut un alt om; buzele noastre pareau ca se cunosc de multa vreme, nu mai cautau cu stangacie, ci, anticipau miscari si intensitati, se completau si se potriveau, depasind posibilitatile mele de a imagina un sarut perfect.
Daca m-ar intreba cineva despre primul sarut, i-as spune ca primul a fost ultimul, la a doua intalnire :)
Despre prima dragoste, alta data.

P.S. Am inceput textul pe un pc si l-am continuat pe laptop. Asa se explica lipsa diacriticelor de pe la jumatatea textului :)

luni, 10 ianuarie 2011

I still like the taste of my old dried tears

                                                           pic


Cineva mi-a spus, odata, ca, durerea si suferinta ma fac si mai frumoasa. N-am inteles prea bine aceste cuvinte, insa, le-am crezut si m-am simtit frumoasa in fiecare rid, fiecare fir de par alb, sau privire dulce amaruie. O eternitate dupa aceste cuvintele, le-am gasit pe cele de mai jos:


"Frumusetea unei femei indurerate nu este oare cea mai fermecatoare frumusete pentru barbatii ce-si simt inima plina de o comoara inepuizabila de mangaieri si de duiosii, pe care vor sa le reverse asupra unei fiinte plapande in dragalasenia ei, insa puternica in simtire? Frumusetea cruda, senina, simpla, cea care se denumeste prin cuvantul nostima, constituie atractia obisnuita de care se lasa ispitita mediocritatea" - Honore de Balzac. 

marți, 4 ianuarie 2011

Say what?

De câteva săptămâni bune, mă OBSEDEAZĂ două melodii. De câte ori am vrut să le postez, ori nu se asortau deloc cu textul, ori nu m-am priceput eu să le fac loc. Acum, totuşi „mă risc”, deşi nu au, din nou, nici cea mai vagă legătură cu întâmplarea pe care urmează să v-o împărtăşesc.
Azi dimineaţă, la muncă. Unde altundeva, că e locul tutror posibilităţilor. Mai puţin a oportunităţilor...
Vine un nene, în vârstă, din categoria celor care spun oricui îi ascultă, sau nu, că tineretul din ziua de azi... same ol' same ol'; completaţi voi pe linia punctată toate prostiile pe care le-aţi auzit de la aceste adevărate exemple de moralitate şi politeţe, căci sigur nu greşiţi. Aşa. Respectabilul bătrân, în prag de pensionare, de altfel, venise să se intereseze de carnetul lui de muncă. Trecând peste nenumăratele lui dovezi de nesimţire, de la a-mi vorbi la pertu, la a sta cu mâinile în buzunar şi până la privirile pline de superioritate nejustificată pe care mi le arunca, m-am lovit şi de greaţa lui de a vorbi. Iniţial, probabil m-a crezut medium, din moment ce mă privea fără să catadicsească a-mi şi răspunde, dar a devenit mai cooperant când a observat că începusem să-mi văd de treaba mea ignorându-l. După ce şi-a călcat pe mândrie şi mi-a spus numele, i-am zis că va trebui să mai aştepte din motive extrem de obiective, pe care nu le mai enumăr aici. Obiective au fost pentru mine, el a început să ridice tonul şi să-mi vorbească zeflemitor. Şi acum mă întreb ce forţă m-a determinat să reacţionez calm şi să-i spun simplu: vă rog să nu ridicaţi tonul. Răspunsul lui m-a lăsat pentru o secundă perplexă, apoi cu greu m-am abţinut să nu pufnesc în râs. Foarte revoltat, a replicat: da' de ce? Say what? N-am mai putut să îmi înfânez instinctele şi impulsurile fireşti, pe care atitudinea lui le cerea şi i-am spus: pai, în principiu din bun simţ, dacă aveţi aşa ceva... Dacă nu, de unde nu e, nici dumnezeu nu cere, zice o vorbă bătrânească...

http://www.youtube.com/watch?v=ySG7MpRMAbI
http://www.youtube.com/watch?v=SR6iYWJxHqs

luni, 3 ianuarie 2011

I still have a low tolerance level for stupid bullshit

Scriu, şterg, scriu, şterg, încerc neputincios să nu exprim negativism, ci să fiu în ton cu noul început de an, pe care mulţi îl privesc cu optimism.
Dimineaţă am ajuns la muncă şi am salutat lumea cu acelaşi “bună dimineaţa” dintotdeauna. O colegă care fuma afară, îmi răspunde cu “La Mulţi Ani, Monica” pe un ton ce trăda mirarea că mi-am permis să omit să-i adresez banala şi inutila urare.
Şi pentru că n-am ştiut să învăţ din greşeală, un coleg de birou mi-a răspuns ironic: “bună dimineaţa şi La Mulţi Ani!”. I-am răspuns, cu scuzele de rigoare, că n-am simţit venirea noului an - prilej de mare bucurie şi motiv de sărbătoare, vorba cuiva – pentru că am petrecut în casă cu prietenii mei, Fervex şi Trachisept. A dat din cap înţelegător, semn că diplomaţia pe care m-am chinuit s-o storc, a dat roade.
Aceeasi primire o am şi de Paşte, dacă nu salut cu Hristos a înviat. Atunci nu mai am nicio scuză.
Clipul de mai jos e în totală "armonie" cu nevoia la nivel colectiv de clişee şi automatisme. În plus, mă identific, mă regăsesc, respir şi râd cu George Carlin.

duminică, 2 ianuarie 2011

Endless possiblities

Prietena mea mi-a recomandat un film, acum cateva saptamani, pe care l-am lasat in asteptare, pentru momentul potrivit. Mi-am amintit de el zilele astea, pentru ca, atunci cand sunt racita, nu am stare pentru nimic altceva. E momentul perfect pentru a fi inconjurata de servetele folosite, in fata comp-ului, la un film suficient de bun cat sa ma distraga de la starea in care ma aflu.
“Eat, pray, love” exemplifica incredibil de bine my state of mind. O priveam pe Julia si ma gandeam cat de potrivita as fi fost pentru rolul pe care il juca. Nici macar n-as fi avut nevoie de talent pentru interpretare, pentru ca, replicile ar fi venit natural, drawn from real life experience.
Daca, pentru o secunda mi-as permite sa fiu naiva, as spune ca lumea se invarte in jurul meu si a trairilor mele, pentru ca de nenumarate ori am gasit, melodii, filme, oameni, lucruri cu care sa relationez, exact cand aveam mai mare nevoie. Ca si cand viata se modeleaza si se aseaza dupa marunta mea existenta. Insa, I know better ca sa cred ca lucrurile sunt menite sa fie in acest fel. Imi pare un exemplu de egoism venit din neputinta, sau nestiinta de a accepta ceea ce nu convine.
Oamenii fac si spun multe lucruri din dorinta de a se crede importanti. Inventeaza credinte, se agata de superstitii, incercand sa se convinga de contrariul realitatii, pe care, se incapataneaza sa o ignore. Am mai spus-o si o repet: chiar ii invidiez pe cei care reusesc; sunt mult mai fericiti.
Revenind la film, mi-a adus un sentiment de libertate si pace sufleteasca, incat am avut impulsul de a impacheta lejer cateva haine si a pleca oriunde, fara niciun plan sau teama. Apoi am perceput realitatea in toate directiile si cu toate implicatiile ei si mi-am zis: poate vreodata... cine stie...