vineri, 14 ianuarie 2011

Prima dragoste?

La ce se referă, oare, sintagma asta? Să fie Liviu, băiatul de la etajul 4 căruia îi aruncam legume în balcon, când doream să-i atrag atenţia? De la etajul meu, adică 5, aveam o vedere perfectă spre el. Mă îmbrăcam cu un tricou, pe care îl foloseam pe post de rochiţă mulată, ori de câte ori ştiam că e acasă. Era ţinuta mea „de gală” şi aveam chiar mai multe exemplare din acel model, de diferite culori. Pe la 10 ani ma întrebam deja „what should I wear today?” Eram toată un zâmbet când îl vedeam, dar n-a durat decât o vară. M-am supărat pe el pentru că m-a lovit, în glumă, cu o rachetă de tenis peste fund. Nu apucasem să ne împăcăm când el s-a mutat din bloc.
Sau poate prima dragoste a fost Adi, vecinul de la 2, care mă alegea mereu pe mine la v-aţi ascunselea şi împărţea doar cu mine jeleurile lui scumpe care, nu se găseau nicăieri, pe atunci. Număram împreună stele, întinşi pe capota unei Dacii, în fiecare seară cu una mai puţin, sperând că, atunci când o vom fi epuizat pe ultima, fiecare îl va visa pe celălalt.
A durat vreo 2 ani, până am crescut suficient cât să depăşim perioada copilăriei.
Dacă mă gândesc mai bine, cred, totuşi că prima dragoste a fost Gabi, primul şi singurul pentru care, n-am mai ţinut cont de sfaturile tatălui meu. Am vrut să-i dovedesc că se înşală şi abia după 3 ani am găsit puterea să admit că eu eram cea care se înşelase. Pe sine se. Cu el am cunoscut pentru prma dată senzaţia de nisipuri mişcătoare, de cădere în gol, de disperare, când am realizat că, lucrurile în care credeam, de fapt, erau scrum, iar eu trebuia să găsesc a safe ground pe care să încep să construiesc ceva durabil. Pentru mine şi stabilitatea mea psihică.
Dar Bogdan? Cel care mi-a deschis ochii şi mi-a arătat lumea, dincolo de limitele în care singură mă închisesem... în ale cărui gesturi îl vedeam pe tata, în ale cărui cuvinte mă căutam obsesiv, dăruind, la rândul meu cuvinte, pe care, le inventam pentru el. Din cauză că îl urcasem pe un piedestal către care, nici eu nu mă consideram demnă să privesc, n-am avut niciodată curajul să-i spun cât a însemnat pentru mine. Ne-am înstrăinat dintr-o neînţelegere prostească, fără ca el să ştie că, e cel de la care am învăţat, apoi am simţit cu toată fiinţa mea, însemnătatea cuvântului paroxism. Am continuat să mă văd în ochii lui şi în viitorul nostru, aproximativ un an, timp în care paroxismul s-a simţit la el acasă.
Iar Ciprian... cu el n-a fost niciodată vorba de dragoste, pentru că orientările noastre sunt diferite. Şi, totuşi, oricine ne vedea, ne credea cel mai fericit cuplu. Şi eram fericiţi. Pentru că, ne ofeream unul altuia ceea ce niciunul nu mai avusese.
El a fost singurul om care a ştiut să traducă „bliss” în română, nu mot a mot din dex, ci, în cuvintele în care sufletul meu simţea, făcând din “bliss” o realitate, dincolo de puterile mele de a imagina măcar, o fericire deplină. Şi pentru prima dată în viaţă, aveam certitudinea palpabilă a reciprocităţii sentimentelor mele, la aceeaşi intensitate.
Cu el am învăţat că, sentimentele nu pot fi limitate în graniţele noţiunii de relaţie, iar trăirea aceea frumoasă, pe care, unii oameni reuşesc să o creeze în sufletul nostru, se numeşte dragoste, îndifernt de sex sau natura relaţiei. Simţim diferit, cu fiecare om ce intră în viaţa noastră şi nicio iubire nu e asemănătoare cu alta. Cât despre prima iubire, tot nu ştiu să spun care a fost...

4 comments:

pheideas spunea...

ce frumos e sa iubesti ! :)

Monica spunea...

E frumos sa stii ca ai cui sa te daruiesti si, ca, exista oameni care pot naste iubirea in sufletul tau, chiar si atunci cand ei nu au nevoie de ea. Sau nu de la tine :)

carpediem spunea...

Nu e OK sa faci ce faci tu aici. Ma teleportezi intr-o perioada in care eram un om diferit, un om mai fericit, mai optimist, mai visator, o perioada in care eram inconjurat de oameni reali - daca mai tii minte celebra sintagma - si apoi la sfarsitul postului ma uit in jur si nu prea mai raman cu nimic. Cat de frumos ai crescut, bliss draga! Thx for that. And for all the notes you used to write in the mornings pe care nu le am intr-un sertaras acasa, dar le am in suflet. Each word of it, each meaning of it!

Monica spunea...

Doamne, Ciprian... Nici eu nu mai stiu sa fiu cine eram atunci, cred ca postarea asta e o reminiscenta... Ma bucur enorm pentru fiecare cuvant al tau si pentru acele biletele pe care le pastrezi in suflet, la fel ca si mine.
Eu mai am si acum acea foaie de agenda rupta pe jumatate in care ma anuntai ca ai plecat fara sa ma trezesti... Era exact dupa ziua la McDonald's :)))

Trimiteți un comentariu