sâmbătă, 26 februarie 2011

Vise ce refuza sa fie uitate

                                                             pic
Clouds cover up the Dublin sky
I don't know what's left of me
I don't know what's right with me
And I tried to keep my distance
And I've sung amazing grace
I've tarnished all our memories 
But there'll always be a trace of you
Of you.


Am impachetat usor (visele nu cantaresc greu, oricum) si maine plec pentru doua zile in Bucuresti. Pretextul e un examen, motivul adevarat e placerea calatoriei si a revederii unui prieten. Din pacate, din lipsa de timp, numai a unuia singur. 

vineri, 25 februarie 2011

Who made you king of anything?

Keep drinking coffee, stare me down across the table
While I look outside
So many things I’d say if only I were able
But I just keep quiet and count the cars that pass by

You’ve got opinions, man
We’re all entitled to ‘em, but I never asked
So let me thank you for your time, and try not to waste anymore of mine
And get out of here fast

I hate to break it to you babe, but I’m not drowning
There’s no one here to save

Who cares if you disagree?
You are not me
Who made you king of anything?
So you dare tell me who to be?
Who died and made you king of anything?

You sound so innocent, all full of good intent
Swear you know best
But you expect me to jump up on board with you
And ride off into your delusional sunset

I’m not the one who’s lost with no direction
But you’ll never see
You’re so busy making maps with my name on them in all caps
You got the talking down, just not the listening

And who cares if you disagree?
You are not me
Who made you king of anything?
So you dare tell me who to be?
Who died and made you king of anything?

All my life I’ve tried to make everybody happy
While I just hurt and hide
Waiting for someone to tell me it’s my turn to decide

Who cares if you disagree?
You are not me
Who made you king of anything?
So you dare tell me who to be?
Who died and made you king of anything?

Let me hold your crown, babe.

joi, 24 februarie 2011

Incredibil, dar adevarat.

Fotografia asta, postată anterior, mi-a stârnit curiozitatea, aşa că am făcut săpături. Mi s-a părut interesantă şi uimitoare viaţa Helenei Keller (foto stânga), iar pentru cei care nu sunt la curent cu ea, încerc să o rezum în continuare.
Helen Keller s-a născut în 1880 în Alabama. La vârsta de 1 an şi 7 luni contractează o boală (scarlatină sau meningită) în urma căreia rămâne fără vedere şi auz. Semnele prin care comunica erau înţelese într-o mică măsură, doar de fetiţa de 6 ani a bucătăresei. Pănă la vârsta de 7 ani dezvoltă peste 60 de semne prin care reuşeşte să comunice cu familia.
În 1880, mama ei află de un caz similar şi dorind ca fiica ei să aibă şansa unei educaţii, apelează la un medic specialist care o pune în legătură cu Alexander Graham Bell, care la acea vreme lucra cu copii lipsiţi de auz. Prin intermediului lui, familia o angajează pe Anne Sullivan (foto dreapta) ca şi instructor pentru Helen. Anne, care avea 20 de ani la acea vreme, îi devine ulterior guvernantă şi îi rămâne alături timp de 49 de ani.
Primele încercări de comunicare au avut ca rezultat frustrarea Helenei, care nu înţelegea că literele pe care Anne i le scria în palmă aveau drept corespondent diverse obiecte. Primul cuvânt a fost „doll”, pentru păpuşa pe care Anne i-a făcut-o cadou. În timp ce încerca s-o înveţe cuvântul „cană”, Hellen a atins apogeul frustrării şi a distrus păpuşa.
O lună mai tărziu, Anne a obţinut prima reuşită, când Helen a înţeles legătura dintre apa care i se turna pe mână şi cuvântul scris în palmă.
După acest progres, Helen a urmat cursurile unor şcoli pentru persoane cu deficienţe de auz, iar prin intermediul lui Mark Twain, descoperă un sponsor care îi plăteşte în continuare studiile şi la vârsta de 24 de ani devene prima persoană lipsită de văz şi auz care a absolvit o facultate. După absolvire, menţine legătura cu profesorul şi filosoful Wilhelm Jerusalem, prima persoană care îi descoperă talentul literar.
În 1905 Anne se căsătoreşte, dar continuă să-i fie alături lui Helen. Cei 3 se mută în Forest Hills, Queens unde Helen pune bazele unei fundaţii pentru orbi. O angajează pe Polly Thompson ca menajeră, ulterior aceasta devenind secretara.
În 1936 Anne moare, iar Helen si Polly călătoresc în lumea întreagă strângând fonduri pentru persoanele fără vedere.
În 1960 Polly moare în urma unui atac cerebral, iar asistenta care a îngrijit-o pe Polly îi rămâne alături lui Helen până la sfârşitul vieţii.
Helen Keller a călătorit în peste 39 de ţări şi e cunoscută pentru susţinerea acordată persoanelor cu dizabilităţi, pentru opiniile politice considerate radicale, similare cu cele ale prietenului ei vechi, Mark Twain, pentru susţinerea clasei muncitoare sau a dreptului femeilor la avort.
O rudă din partea tatălui ei a fost primul profesor pentru copii surzi din Zurich, iar Helen, reflectând la această coincidenţă a scris în prima ei autobiografie: „there is no king who has not had a slave among his ancestors, and no slave who has not had a king among his”
De-a lungul vieţii, Helen Keller a publicat 12 cărţi şi numeroase articole, a apărut într-un film mut şi în câteva documentare despre viaţa ei. În prezent o serie de scoli, străzi şi spitale, îi poartă numele, onorându-i memoria.

miercuri, 23 februarie 2011

Primele fotografii

Nu sunt atrasa in mod deosebit de arta fotografica, insa ma fascineaza ideea de a pastra franturi din trecut, iar fotografiile de mai jos au reusit sa opreasca timpul, pentru a da ocazia si altor generatii sa simta atmosfera acelor vremuri.
                                                                    
                                                                                                                                                           
    
             Prima fotografie a unui om

"Boulevard du Temple", realizata de Louis Daguerre in 1838, a fost prima fotografie a unei persoane realizate vreodata. Datorita expunerii indelungate, poza nu surprinde masinile in miscare pe bulevard, insa reuseste sa mentina imaginea persoanei care isi lustruia pantofii in coltul strazii.

Prima caravana fotografica

Roger Fenton, a fost un pionier al fotografiei in Marea Britanie. In 1855 acesta a mers la razboiul Crimeei, fiind astfel primul fotograf de razboi.

Fotografia primului studio foto - 1893.


San Francisco - Strada Sacramento
Imaginea prezinta urmarile cutremurului din 18 aprilie 1906 ce a avut loc in statul american, California.

Helen Keller si Anne Sullivan – 1888
    Sursa.



marți, 22 februarie 2011

Mâzgâleli

            via Ciprian (care nu se va supara daca nu afisez si link-ul catre pagina lui :)) )

Cât de plăcut e să fii la muncă, cu mintea într-un weekend prelungit… Beau o ciocolată caldă cu gust de scorţişoară pe care am descoperit-o abia ieri. Probabil sortimentul a apărut de la Crăciun. Dar, e ok, afară ninge şi iarna nu pare să ţină cont de mărţişorul Hello Kitty pe care îl aştept. Iar gustul ăsta de scorţişoară parcă prelungeşte şi mai mult iarna. Gata cu ciocolata, mă reprofilez pe migdale.
“I have a hard time deciphering the fine line between boredom and hunger” comes to mind :)
Ascult Grafh în timp ce am flashbacks cu unghii zgâriind cea mai fierbinte piele pe care am atins-o vreodată. Satisfacţia intelectuală şi cea fizică n-au nicio legătură, dar merg mână-n mână :)
Gata şi munca. Ziua se încheie cu cel mai superb „K”, via BlackBerry, pe care l-am primit în viaţa mea. După confirmarea asta, I think I need a drink to celebrate. 

duminică, 20 februarie 2011

Sweet love


Obisnuiam sa cred ca, dragostea moare daca e innabusita in certuri. Si frica mea de neintelegeri omora intr-adevar sentimentul, dar, doar pentru ca era intretinut de aparente si iluzii. O traire reala nu se sfarseste niciodata asa.
Cel care e vrednic sa-ti primeasca si pastreze emotiile revarsate in cascade, va sti sa le provoace oricand. Nesiguranta, atunci cand exista, nu e una asupra sentimentelor ci, asupra depozitarului sentimentelor.

miercuri, 16 februarie 2011

Unwell

Somehow
I've lost my mind
But I'm not crazy, I'm just a little unwell
I know, right now you can't tell
But stay a while and maybe then you'll see
A different side of me 


I'm not crazy, I'm just a little impaired 
I know, right now you don't care...



Bucket list în imagini

Bianca, după cum am mai scris, e una din sursele mele de inspiraţie şi o femeie care mi s-a lipit de suflet şi pe care o admir sincer de câţiva ani. E practic o minune, având în vedere "simpatia" mea pentru femei. Următoarele fotografii le am de la ea.

























sursa - care nu e Bianca :) - aici.

luni, 14 februarie 2011

Similarities

Când mă regăsesc în cuvintele cuiva atât de fidel, nu rezist să nu îmi împărtăşesc exaltarea. Prin urmare, rezonez absolut perfect cu următoarele afirmaţii:

1. There is great need for a sarcasm front.
2. Nothing sucks more than that moment during an argument when you realize you’re wrong.
3. I hate when I just miss a call by the last ring (Hello? Hello? Dang it!), but when I immediately call back, it rings nine times and goes to voice mail. What did you do after I didn’t answer? Drop the phone and run away?
4. I keep some people’s phone numbers in my phone just so I know not to answer when they call.
5. Even under ideal conditions people have trouble locating their car keys in a pocket, finding their cell phone, and Pinning the Tail on the Donkey - but I’d bet my ass everyone can find and push the snooze button from 3 feet away, in about 1.7 seconds, eyes closed, first time, every time.
6. I can’t remember the last time I wasn’t at least kind of tired.
7. I totally take back all those times I didn’t want to nap when I was younger.
8. Sometimes I’ll look down at my watch 3 consecutive times and still not know what time it is.
9. Sometimes, I’ll watch a movie that I watched when I was younger and suddenly realize I had no idea what the heck was going on when I first saw it.
10. I’m always slightly terrified when I exit out of Word and it asks me if I want to save any changes to my ten-page technical report that I swear I did not make any changes to.
11. I would rather try to carry 10 over-loaded plastic bags in each hand than take 2 trips to bring my groceries in.
12. As a driver I hate pedestrians, and as a pedestrian I hate drivers, but no matter what the mode of transportation, I always hate bicyclists.
13. I have a hard time deciphering the fine line between boredom and hunger.
14. How many times is it appropriate to say “What?” before you just nod and smile because you still didn’t hear or understand a word they said?

Sursa e aici.

Şi acum, geniul care s-a gândit la toate. Pentru cine nu are răbdare, derulaţi direct la minutul 1.30.



vineri, 11 februarie 2011

Malfunction

Funcţionez cu (scuzaţi cacofonia) cuvinte. Ştiu că mulţi pun pe primul loc faptele, dar mie daţi-mi cuvinte. Consolidaţi-le prin fapte, dar lăsaţi-le in prim-plan. Eventual împodobiţi-le cu o fundă roşie şi alăturaţi-le unei cutii de Raffaello albe. Ironia face ca, sloganul din reclamă să fie: „mai presus de cuvinte”. Pe aproape... :) Totuşi, fără cuvinte, ruginesc ca o piesă neunsă, mă usuc ca o floare fără apă, cad ca frunzele uscate şi rătăcesc ca o pană în vânt.
Funcţionez cu toate beculeţele din bord aprinse, în pantă alunec in ralanti, iar în rampă merg doar împinsă de la spate. Poate e timpul să apăs pe avarii. And then what?


marți, 8 februarie 2011

I hope the old me will always be me

Îmi amintesc de o gară în Buşteni în care am rămas singură, brusc şi nepremeditat. Era prima, sau printre primele mele călătorii cu trenul, deşi la vârsta aceea, unii deja văzuseră lumea. Îmi amintesc acel sentiment sfâşietor în timp ce trenul ce-mi purta sufletul se îndepărta uşor. Corpul îmi tremura de teamă, în timp ce lacrimile îmi curgeau neputincioase pe obraji.
„Hai, că nu e greu, te urci în cel pe care scrie Galaţi” îmi răsuna continuu în minte ultimul sfat primit. Inima îmi bătea atât de puternic, iar eu aveam o senzaţie iminentă de leşin. M-am aşezat pe o bancă şi mi-am oprit lacrimile de frică să nu fiu observată. Eram singură. În gară şi în suflet. Mă pustia  sentimentul copleşitor că nu mai aparţin nimănui, deşi secunde în urmă lumea era a mea. Zâmbetul ce se îndepărta odată cu trenul nu făcea decât să adâncească prăpastia şi lipsa de aer. Mă simţeam exact ca atunci când eram copil şi m-am pierdut de părinţi pe faleză. Acum, un altfel de copil trezea în mine acelaşi sentiment.
Oamenii au asupra noastră exact atâta putere cât le oferim. Iar eu oferisem  mai mult decât credeam că am. Mult mai mult decât imaginasem în visurile şi visele mele. Pentru că, şi fericirea primită întrecuse cu mult ideea mea de bliss.
They say „what you have never had, you never miss”. Cât de bine înţelegeam aceste cuvinte...! Aveam suficient cât să nu mai fiu niciodată aceeaşi.
Words fail and fade. They simply melt in this amazing comprehension of… love.


duminică, 6 februarie 2011

Leisuring

Mi-a priit de minune săptămâna asta de concediu. M-am detaşat total de muncă, am petrecut mai mult timp cu Alin, am dormit mai mult, am citit, am urmărit emisiuni pe care, în mod normal, nu reuşesc să le văd, am râs şi am petrecut timp preţios în familie.
N-aş schimba clipele astea cu nimic din ceea ce majoritatea numeşte „distracţie”.
Voi zâmbi amabil la întrebarea previzibilă a colegilor: „şi? cum ai petrecut în concediu?” şi voi spune că a fost grozav, lăsându-i, ca de obicei, fără amănunte pe care nu le pot digera. Şi a fost grozav, pentru că aşa simt şi mă simt. Nu-mi place să socializez cu „mase”, decât foarte rar. Am satisfacţii mai mari când creez legături sufleteşti puternice cu un singur om. Prefer să dedic timp unui prieten, să ascult, să împărtăşesc la rândul meu, să ne amuzam la inside jokes, să dăruiesc şi să primesc în acelaşi timp. Ieşirile în grup au şi ele rostul şi rolul lor şi sunt binevenite din când în când, dar mai mult ca distracţie. Sufletul se hrăneşte individual.
N-am renunţat la sală, dimpotrivă, am dezvoltat dependenţă. Mă simt mult mai bine psihic şi fizic, deşi prezenţa atâtor femei în aceeaşi încăpere nu-mi e chiar pe plac. Din 10-15, îmi intră în graţii doar 2-3; cu restul schimb priviri sceptice.
Am descoperit că sunt f**kin' perfect, iar după ce mi-am aruncat o privire pe un blog ce mi-a fost familiar odată, chiar mi-am consolidat părerea. Unii au o impresie atât de bună despre propria persoană, pe cât de neînsemnaţi îi cred pe ceilalţi, pe care vor să-i prostească. Şi în lipsa tuturor pieselor de puzzle, unii chiar cad în plasă. Din perspectiva imaginii mele complete, mă amuz şi îmi confirm – a câta oară? – că, oamenii care se cred „miezul” sunt, de fapt, gaura din covrig.

marți, 1 februarie 2011

Concluzii neşlefuite

Mi-am satisfăcut curiozitatea şi am citit „Cum să construieşti relaţii de afaceri în 90 de secunde... sau mai putin”. Am lăsat deoparte părerile preconcepute şi am făcut bine. Ideile şi concluziile vin, uneori, din cele mai neaşteptate direcţii.
În realitate, nu sunt foarte deschisă la experimente, dar imaginaţia mea nu-şi refuza nimic. Îmi place să testez cu gandul, ceea ce, nu sunt inspirată să aplic practic.
Subeictul cărţii se învârte în jurul unei lumi, pentru care n-am avut niciodată vreo înclinaţie deosebită şi anume lumea vânzărilor. Să încerci să convingi pe cineva să cumpere un produs sau serviciu mi se pare cea mai ingrată meserie. Aş prefera să spăl treptele din bancul postat anterior.
Inainte să citesc cartea ştiam doar că, nu sunt făcută pentru acest domeniu, însă, apreciam darul vorbelor pe care îl au profesioniştii din vânzări. Era firesc să mă simt atrasă. Persoanele care au un talent deosebit în a potrivi cuvintele mă cuceresc pe loc, indiferent că sunt scriitori, cântăreţi, sau doar prieteni care au cuvintele la ei în situaţii delicate.
Cărţile în genul celei mai sus amintite, concep, detaliază, perfecţionează şi multiplică, ceea ce, autorii numesc „o artă”. Arta conversaţiei, arta diplomaţiei, arta complimentării, cumulate în produsul final: arta vânzării.
Evenimentele sociale sunt privite din perspectiva oportunităţilor de afaceri, chiar şi o simplă ieşire la o cafea, cu un prieten, trebuie explorată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării în acest domeniu. Conversaţiile sunt gândite pentru a atinge ţeluri, cuvintele bine alese şi şlefuite, pentru a transmite mesaje subliminale, mintea este programată să repereze noi oportunităţi, transformând omul într-un robot, programat pentru a îndeplini o singură funcţie.
Munca nu este o parte auxiliară a fiinţei noastre, nu este un accesoriu de care ne putem debarasa la sfârşitul petrecerii; ea îşi lasă amprenta, oricât de puţin, în bine sau rău, pe felul nostru de a fi. Iar persoanele care lucrează în acest domeniu – indiferent de cât de mult le-aş aprecia stăpânirea de sine, încrederea, gândirea optimistă, conversaţia impecabilă, etc. – devin... inumane. Majoritatea pornesc de la început cu un minus de sensibilitate şi se „perfecţionează” pe parcurs, devenind acei roboţi, capabili să îndeplinească foarte bine misiunea pentru care au fost setaţi.
Am cunoscut destui agenţi de vânzări şi din zona produselor şi din cea a serviciilor şi nici aşa-zişii „consultanţi de vânzări” sau „consilieri clienţi” din bănci nu-mi sunt străini. Ultimii sunt din cei mai enervanţi. Bineînţeles că există şi excepţii, dar marea majoritatea nu îşi creează prietenii, ci relaţii. La fel cum se spune despre jurnalişti că nu au prieteni, ci surse. Evident, cu excepţiile de rigoare, însă categoria excepţiilor este destul de restrânsă. Nu ştiu câţi dintre ei sunt interesaţi, sincer, de ce mai face omul căruia i-au adresat această intrebare-automatism. În spatele unui compliment, favor, chiar şi salut, este extrem de probabil să se afle un cu totul alt interes, decât cel exprimat de cuvintele lor. Iar pe mine, genul acesta de comportament mă face să-mi pierd şi bruma de dimplomaţie pe care o deţin, pentru că mă simt luată drept naivă. În afara faptului că, strategiile lor, însoţite de zâmbetul ipocrit, îmi sunt foarte cunoscute, am darul de a recunoaşte falsitatea atunci când o întâlnesc. Şi cum n-am fost înzestrată cu aceeaşi artă a diplomaţiei, obişuiesc să şochez cu sinceritatea mea brutală. Iar cei care se simt ofensaţi de sinceritate... ei, bine, lor nu am motive să le prezint scuze pentru nimic. Cu atât mai mult pentru surpriza pe care o au, când descoperă un om care, nu îi tratează cu aceeaşi falsitate cu care au fost obişnuiţi.