vineri, 1 aprilie 2011

Adio, adică rămâi.

Te iubesc. Şi “te iubesc”-ul meu nu e constrâns de definiţii ale iubirii. Uneori e timid, şovăitor şi precaut, alteori exploziv, disperat şi fericit. Nu e încadrat în baremele de acceptare ale celorlalţi şi nici nu mă interesează să fie. Tot ce vreau e să ştii tu, să simţi tu şi să-mi aminteşti şi mie. Sună ciudat, nu? Să ştii că nu uit că te iubesc, doar îmi camuflez sentimentele şi încerc să ţin sub control ceea ce nu mai poate fi ţinut de mult în frâu... Dar eu încerc. Şi mă prefac şi mă mint. De ce? o să întrebi. Mă întreb şi eu, ce simt nevoia să mai apăr la fortăreaţa asta, ale cărei ziduri au căzut deja? E doar o obişnuinţă ce nu ştie să dispară.
Recitesc ce am scris şi am certitudinea că nu asta am vrut să spun. Şi mi se pare o prostie. Îmi amintesc că în Citadela am citit că nu există contradicţii. Iar în poeziile lui Adrian Păunescu citesc:

“Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, asculta-mă bine,
Adio, adică rămâi.”

Şi cred că nu mai am nevoie de nimic. În afară de tine.

0 comments:

Trimiteți un comentariu