joi, 30 iunie 2011

Going back is the only way I move forward

Semnatura mea nu mai vrea sa semene cu a ta. Nici mana nu pare sa ma mai asculte cand semneaza inconstient zeci de acte zilnic. Nu stiu nici cand, nici de unde a aparut bucla aceea ciudata spre stanga care ma indeparteaza si mai mult de tine. 
Acasa, o hartie ce se ingalbeneste, amintindu-mi crud de trecerea timpului, pastreaza originalul. Il am, in caz ca il uit. E singurul semn pentru care as lasa pe cineva sa ma tatueze. Singurul pe care l-as vrea pe pielea mea si de care sunt sigura ca n-as putea sa ma dezic vreodata. In acelasi timp, inteleg futilitatea gestului. E doar o diversiune menita sa pacaleasca psihicul, amagindu-l cu o insemnatate inventata de o nevoie acuta. 
Ma intorc. Din drum, atunci cand uit ceva, fiind distrasa. Intorc capul dupa cineva drag la despartire. Ma intorc, prevazatoare, ca sa-mi asigur spatele. Nu mi-am mai intors ceasul de cand am renuntat sa-l mai port. O faceai tu pentru mine... Intorc priviri pe strada, complimente, sau o mana de ajutor. Intorc cheia in broasca unei case pe care n-o stii. Ma intorc in trecut cand privesc fotografii. Numai pe tine nu te pot intoarce.

miercuri, 22 iunie 2011

Life, sometimes

vineri, 17 iunie 2011

Let's NOT :))

Cateva cuvinte schimbate in graba cu Bianca imi confirma ca, sentimentul pe care il traiesc nu e doar o impresie. Exista legaturi care se creeaza, cresc si rezista in online. Chiar si in absenta totala a offline-ului. Kev e inca o dovada in acest sens.
Cateva cuvinte, doar, imi intaresc convingerea ca, atunci cand doi oameni sunt pe aceeasi lungime de unda, orice forma de comunicare e de ajuns pentru a simti aproape. La fel de adevarat e ca, atunci cand doi oameni vorbesc impreuna, dar se inteleg separat, o conversatie fata in fata, cu toate beneficiile si implicatiile ei, e inutila.
Pana sa experimentez profunzimea unei legaturi in online, n-as fi crezut ca doua persoane care nu s-au vazut niciodata, pot ajunge sa se cunoasca atat de bine, incat sa-si anticipeze reactiile, sa-si ghiceasca cuvintele, sa perceapa ironii si glume a caror potential maxim se valorifica in offline. Dar, mai ales, n-as fi crezut in profunzimea unei astfel de relatii si ma bucur ca mi se dovedeste contrariul.

Ma uit dezamagita la Nescafe Frappe-ul ce asteapta sa fie baut, in timp ce imi lipseste varianta similara de la Jacobs. Savurez cu intreruperi meniul KFC adus de colegul din Braila si fac pauze de apa plata intre aripioare.
Astept cu nerabdare sfarsitul programului ca sa pot pleca la shopping de rame foto. Doua la numar: una orizontala si una verticala. Am tot asteptat o idee buna pentru a personaliza noua locuinta, pentru ca o prefer goala, decat incarcata cu chestii inutile, comune si adunatoare de praf. Ideea mi-a venit intr-o vizita la bunicii lui Alin, cand am vazut o poza de-a lui de cand era copil. Fotografia are o istorie in spate, pe care n-o voi povesti, dar privind-o cu un zambet pana la urechi, mi-am amintit ca am si eu una, tot in alb-negru si cu povestea ei, care imi e tare draga. Asa ca, vom avea his and hers childhood pics :)
Ascult o piesa pe care am descoperit-o, indirect, printr-un prieten care avea la status un filmulet cu melodia respectiva ca si coloana sonora. De aseara o tot ascult pe ascuns, pentru ca, stiu ca, in urma glumelor din ultima perioada, pe subeictul asta, nu ma va mai crede nimeni cand voi spune adevarul. Parca nici mie nu-mi suna credibil ca o ascult pentru ca e R’n’B si ma innebuneste linia melodica :)) Mai ales ca, cine ma cunoaste stie cat pret pun pe versuri :) Dar cum, nu prea sunt semne ca voi renunta sa o ascult prea curand, imi asum “consecintele” si o postez.


luni, 13 iunie 2011

Bine, pa

                                                               s

Am fost mereu de parere ca inteligentei si talentului li se poate scuza orice. Iar oamenii care le dovedeau pe ambele, imi castigau instantaneu admiratia. Lor le acceptam orice excentricitate, treceam cu vederea lucruri care in mod normal m-ar fi deranjat, le gaseam scuze pentru greselile umane pe care le faceau, pentru ca puneam pe primul loc, fie talentul, fie inteligenta cu care erau inzestrati. Dar pentru a face asta, admiratia mea trebuie sa atinga cote maxime. Sau, cel putin, suficient de inalte, incat sa nu ma lase sa ma cramponez de detalii.
Din sfera celor pe care ii cunosc personal, un singur om mi-a castigat admiratia, dincolo de defectele sau greselile sale. Nu sunt oarba la ele, le observ chiar imediat, dar le pun pe locul doi, dupa lucrurile care imi fac sufletul sa vibreze intr-un mod unic.
Intensitatea sentimentelor mele pentru tot ce reprezinta acest om, ma determina sa actionez asa cum n-o mai fac cu nimeni altcineva. Pentru ca merita si un prim pas si un orgoliu temperat si o a “x” a sansa. Merita timp, intelegere, acceptare. Merita admiratie si dragoste. Poate si pentru ca, mereu e constient de greselile facute, fara sa i se atraga niciodata atentia asupra lor.
In schimb, cineva care isi ascunde identiatea sub un pseudonim oarecare si isi permite o intimitate impusa, dar necastigata, nu ajunge decat in lista de bloguri iesite din blogroll-ul meu. Cine are o impresie extraordinara despre propria persoana si crede ca asta e suficient pentru a-si permite orice, pentru ca, lumea e datoare sa-i accepte ciudateniile, ma misca intr-un singura directie: catre butonul “delete”. Talentatii care isi supraestimeaza talentul, sunt talentati la ei acasa.
Cand dai dovada de indiferenta la un feedback pozitiv, chiar laudativ, imi suna a ingamfare. Sau e doar obisnuinta de a lua totul ca un bun cuvenit de drept. Cand raspunzi obscen si pe langa subiect la comentariile mele, raman dezamagita si cu un gust amar. Cand te anunt ca ai intrecut o limita (limita mea) de acceptare si toleranta si nu raspunzi, ma retrag, ma resemnez si te clasez. Cand persisti in nepasare, ma conving ca am facut o alegere corecta. Dar, cand dupa ceva timp, ma cauti pentru ca ai nevoie si as servi intereselor tale, ma scarbesti. Daca o faci vorbind protocolar si folosind un vocabular ales, cand putin mai devreme erai cel putin nepoliticos, te gasesc ipocrit si nesimtit. Cand ai impresia ca vei obtine ceva, doar aruncand cateva cuvinte care suna bine, esti superficial. Iar cand aflu cine se ascunde in spatele pseudonimului si nu sunt impresionata, nici dezamagita, ci doar indiferenta, ai devenit, oficial, nimeni. Iar talentul si inteligenta pe care le-am vazut la tine, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a compensa neajunsurile pe care singur le-ai provocat.
Hai, pa.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Accesorii

                                                       s de la sursa

In cartierul unde am locuit vreo 28 de ani exista un pet shop. A luat fiinta cu multi ani in urma, pe vremea cand eram adolescenta. Initial vindeau doar mancare pentru animalele de companie, iar ulterior au adus si jucarii, lese, etc. Mandri, probabil de noutatea introdusa pe piata s-au gandit s-o afiseze mare pe usa de la intrare. Au ales un cuvant care sa sintetizeze oferta lor si anume: accesorii. Si in ziua de azi, pe usa lor scrie cu litere mari: ACCCESORII. Da, cu 3 “C”. Cumparam paine de la magazinul de alaturi, cand am vazut minunea de cuvant si am pufnit in ras. Nu stiu cum se face, dar in situatii din astea, eu sunt mereu singura si nu-mi pot infrana reactiile, asa ca, lumea se uita ciudat, cum rad de una singura pe strada. De data asta, insa, eram cu tata. Tin minte si acum cum a pronuntat cuvantul cu toti cei 3 “c” (e imposibil de explicat in scris, trebuie sa va prindeti singuri) si atunci chiar nu m-am mai putut opri din ras o vreme buna. Dupa atatia ani, inca mi se mai pare amuzanta intamplarea si e o ocazie in plus sa-mi amintesc cu drag de tata.
Totusi, despre altceva voiam sa scriu. Despre accesoriile cu 2 “c”. Adica, cercei, bratari, lantisoare, coliere, margele, inele si altele asemenea. Sunt femei care le colectioneaza pentru ca isi permit financiar si au o pasiune pentru ele. Sunt femei pe care nu le vezi niciodata cu aceleasi accesorii ca in ziua precedenta. Sunt femei care isi asorteaza tinutele la accesorii. Am o asemenea colega si o privesc cu placere. E o imagine placuta, dar nu potrivita mie.
Accesoriile mele sunt toate la purtator. Am un inel, pe mana stanga, pe care l-am primit cand am implinit 18 ani de la parintii mei si de atunci nu l-am dat jos decat pentru a-l curata. Pe mana dreapta am un inel de la Alin, cu o poveste tumultoasa, dar cu final fericit. E jumatate din aur alb si jumatate din aur galben. Tot la mana stanga am o bratara din argint, foarte deosebita, primita tot de la Alin, fara vreo ocazie anume. Cerceii sunt amintirea mea de la bunica, pentru ca i-au apartinut de cand era mica. Iar lantisorul cu cruciulita  pe care il port de 8 ani, mi l-a adus de tata din Grecia si nu intentionez sa-l dau jos pentru niciun accesoriu ocazional. De toate ma leaga amintiri deosebite, povesti ce imi aduc zambete si lacrimi de dor, oameni dragi. Cum sa le dau jos pentru a purta un accesoriu impersonal, dar bine asortat? Oricat mi-as admira colega pentru simtul modei pe care il stapaneste, nu ma vad cumparandu-mi accesorii doar pentru ca sunt dragute si ar merge bine cu bluza aia… Si am vazut destule lucruri deosebite, dar le admir si merg mai departe, pentru ca nu le pot purta.
Ah, mi-am amintit ca nu sunt chiar toate la purtator. Mai am acasa un inel cu rubin, de la mama, transmis din generatie in generatie si unul foarte finut de la Kevin, primit de Craciun. Le-am purtat la un moment dat pe toate, dar le-am dat jos pentru ca erau prea multe si ma deranjau.
Imi sunt suficiente cele pe care le am si, doar o noua poveste m-ar putea determina sa mai adaug ceva, dar mi-e teama ca vremea povestilor a cam trecut…

joi, 9 iunie 2011

Ieftin si bun

                                                               s
Deviza Kaufland-ului e, in mod evident si deviza romanului. Numai ca, afirmatia este departe de a fi adevarata, pentru orice mansarda mobilata macar decent.
Dragi, cumparatori, mandri detinatori ai consacratei sacose de rafie, imbibata cu zer scurs de la telemeaua din dotare si pudrata cu pamant - probabil scurs din buletin – “ieftin” nu echivaleaza cu “bun”. Echivaleaza… la dracu’, ce cuvinte folosesc si eu. Reformulez. Ieftin nu egal bun. Cel putin, nu pentru orice. Intr-adevar, unele lucruri se pot cumpara mai ieftin si la o calitate acceptabila. Dar, majoritatea “ieftinatatilor” reflecta intocmai pretul. De cat dai, de atata il ai, zice o vorba mai veche decat Kaufland-ul. Presupun ca, la deviza asta nu s-au gandit… S-au gandit, insa, sa-mi provoace mie un atac cerebral, dand dovada de nesimtire in doze obscene. Probabil ca sunt singura care se revolta la ceea ce urmeaza sa detaliez, dar nu ma mira, pentru ca suntem o natie de oi care nu reactioneaza, nu gandesc, doar rumega ce li se da.
Un hipermarket care se respecta, incearca sa limiteze disconfortul creat clientilor din culpa firmei, astfel incat, acestia sa revina cu placere cat mai curand. Cred ca e o chestie de bun simt, nu tine de vreo complicata strategie de marketing. In aceste conditii, nu stiu ce vina am eu ca Kaufland-ul nu a considerat necesar sa investeasca in cateva bariere antifurt. Probabil, ieftine si bune n-au gasit. Au gasit, in schimb, de cuviinta sa-si trateze clientii, din start, drept hoti. Cel putin eu asa ma simt cand sunt rugata sa aduc caruciorul in exterior (ceea ce oricum faceam, ca altfel nu am cum sa ies), asta in timp ce casiera se apleaca vizibil, enervant, si mai ales, jignitor peste banda, pentru a se asigura ca n-am furat nimic. Cum?! Adica, CUM ???!! Asa ceva??!! Da, asa ceva. De ce nu? ca doar nimeni nu se simte ofensat cand e prezumat din start hot. Pe sistemul “sa se uite dom’le ca oricum nu am luat nimic” oile trec mai departe, numai eu am ochii cat cepele, nervii la maximum si tensiunea 20.
Cata prostie, cat tupeu, cata nesimtire si incompetenta in tara asta ! Dar, mai presus de toate, cata NEPASARE !

vineri, 3 iunie 2011

Can you spell "murder"?

BECAUSE

I


WOULD


KILL


FOR


THIS

joi, 2 iunie 2011

The kiss


How many years it’s been? No, wait… don’t tell me. I don’t wanna know. Let’s leave it like this. I’m a different me in the same place, while you stayed the same in different places. Last night, the old me payed an unintentional visit to the old same you.
We were like two kids in a world that knew no evil. And the feeling lasted and lasted…and lasted... The foreplay got more and more intense, but still so innocent, cause it was only a foreplay to falling in love. With incredibly fast beating hearts, shy, goofy smiles and a world at our feet. But, suddenly, the music we were both listening to, skipped a beat. Or maybe it was just you who sensed a different tone, while I kept listening to the same song. I’ll probably never know.
Anyway, I was telling you about my visit. It made me feel like the illusion of us again. I actually relived it once more and I loved it. The peak was when you leaned to finally kiss me. At first, the moment was beyond perfect, but as I was walking to work today I realized you tricked me. It wasn’t really a kiss… It was you making me crave your kiss, it was you playing games until I couldn’t take it anymore and I just had to lean towards you and it was you with the smug winning smile on your face, who just did me the favor of gently touching my lips.
If you’re wondering why I was smiling today, on my way to work, I’ll tell you it was the wind whispering: maybe tomorrow.