joi, 29 septembrie 2011

Noapte de cosmar / Kevin Costner

Noapte de cosmar am avut aseara, iar acum incerc sa stau treaza, la munca. M-am trezit cu ochii fix in ceasul electronic de pe masuta televizorului si, cred ca l-am privit minute in sir, pana am realizat ca era chiar 4 si ceva. Nu visam. Dar, ceva visasem si era ceva oribil, suficient de grotesc cat sa ma trezeasca. Imagini cu pisici moarte, sange si caini torturati imi reveneau in minte in timp ce imi dadeam seama ca nici fizic nu ma simteam prea bine. Durerea abdominala nu putea nici ea fi asociata cu visul, pentru ca o resimteam din ce in ce mai tare. Dupa ce am incercat sa dreg busuiocul cu o pastila, sa ma distrag privind stirile de la ora 4 (slava domnului ca nu erau tot sangeroase) am revenit la somn. Teoretic numai, pentru ca, practic, ma trezeam prea des ca sa pot spune ca am adormit, cu alte imagini in minte. Visasem ca am lasa usa apartamentului deschisa si doi indivizi inarmati cu arme albe au deschis frumos usa si s-au apropiat de mine. In tot acest timp eu ne putandu-ma misca deloc. Cosmarul s-a repetata pana dimineata si il revedeam, parca, cu incetinitorul, simtind din plin si vreme indelungata un sentiment de frica amestecat cu groaza.

Dimineata, inca nu-mi trecuse nici raul fizic, nici senzatia oribila, de real, a prostiilor visate, dar ma gandeam ca odata ajunsa la munca, imi voi reveni. Cu acest gand in minte, rasucesc cheia in usa, apoi ma aplec dupa poseta. In acest scurt interval, cineva din exterior pune ferm mana pe clanta si o deschide. Era Alin, dar n-am apucat sa constientizez ca era normal sa vina acasa la acea ora, ca, sperietura a fost maxima. Eu oricum ma sperii intens si din orice, iar de data asta am avut nevoie de ceva timp sa-mi revin.

Dar, sa termin povestirea intr-o nota mai vesela. La stirile de la ora 4 (cele nesangeroase) am aflat ca a venit in tara Kevin Costner. Zona in care s-a cazat se numeste Dragoslavele si se afla in judetul Arges. Bineinteles ca, reporterii i-au intrebat pe sateni daca se bucura de venirea lui Kevin. Amuzamentul e asigurat de fiecare data cand oameni simpli de la tara sunt intrebati de lucruri de care n-a auzit neam de neamul lor. Dupa “operatiunea” Deveselul – alt show de comedie – era timpul pentru Kevin Costner. Ce credeti ca au raspuns mamaile? “Ne bucuram, daca ne mareste pensiile Chevin asta” :)) Pur romanesc.

miercuri, 28 septembrie 2011

Manifest impotriva BCR

Exista si oameni care prefera sa evite orice fel de contact cu bancile, oameni care nu sunt prostiti de reclamele “atractive”, pe care le vad la TV, in pauza de meci. Eu sunt unul dintre acei putini oameni. N-am facut niciodata un credit nicaieri, nici macar la o institutie financiara nebancara, C.A.R., sau alte asemenea. Nici nu am de gand sa fac asa ceva pe parcursul vietii mele. Planific sa ma intind fix cat ma tine plapuma, niciun leu mai mult. Nu de alta, dar, copiii nu prea apar in planurile mele de viitor ca sa-mi preia ratele.
Lasand deoparte ironia, am avut, totusi, mai mult fara voia mea, tangenta cu o banca. BCR mai exact, care, in parteneriat cu facultatea pe care am absolvit-o acum 5 ani, mi-a emis un card de debit, ca na, m-a dus si pe mine capul, suficient cat sa iau bursa pe parcursul celor 5 ani de studiu.
Alegerea bancii nu mi-a apartinut, pentru ca, avand in vedere conventia dintre facultate si BCR, toti cei care beneficiau de bursa, aveau musai card BCR.
Din cat ma mai ajuta memoria - cardul fiind emis acum 10 ani - nu-mi amintesc sa fi semnat vreun contract cu banca.
Dupa absolvire, mi-am retras ultima bursa si, apoi, nu mai retin ce s-a intamplat cu cardul. Cert e ca, la un moment dat nu-l mai aveam. Cum in 2006 aveam alte probleme care mi-au marcat viata, cardul BCR nu era chiar o prioritate. Oricum exipira in foarte scurt timp si, am presupus ca, ne mai prezentandu-ma sa revendic un altul se va inchide. Ei bine, nu numai ca nu s-a inchis, dar BCR-ul a continuat sa emita card dupa card, pana in acest an si, evident, sa perceapa comisioane de administrare si de dracu’ mai stie ce altceva.
Acum ceva timp primesc mesaj sa ma prezint sa ridic cardul de debit. Atasat era un numar de fix de Bucuresti. Initial am crezut ca e vorba de o greseala, pentru ca uitasem complet ca am avut cardul de bursa. Am sunat la numarul de contact si dupa ce m-am lamurit ca era intr-adevar vorba de el, am solicitat inchiderea lui. Dupa o conversatie de vreo 15 min cu o tanti, primesc asigurari ca totul s-a rezolvat, cardul e inchis, totul in regula, dar sa merg la cel mai apropiat sediu BCR pentru confirmare.
Dupa mai multe luni, am mers. Mai mult din paranoia, ca sa fiu eu sigura, pentru ca, daca ma bazam pe acea convorbire, puteam sa dorm linistita ca BCR veghea pentru mine.
La ghiseu, surpriza. Un baiat de varsta mea imi spune, senin, ca e cat se poate de activ si chiar am de plata 100 si ceva de lei, daca vreau sa depun cerere de inchidere. Say what?!
Sub influenta socului zic scurt ca nu platesc. Baiatul imi zambeste cu subinteles si ma anunta ca si fostii lui colegi de facultate sunt in aceeasi situatie. Il intreb ce sa fac. Raspuns: sa uitati de BCR, pentru ca orice ati dori sa faceti, veti fi nevoita intai sa achitati aceasta suma. Suma la care se adauga penalitati si, eventual, alte comisioane.
Ies zapacita de cap si la cateva zile uit de problema, pentru ca mi-am zis ca nu va fi oricum cazul sa mai am nevoie de BCR in viata asta. Insa, recent, cineva mi-a spus ca ar fi bine sa platesc pentru ca s-ar putea ca aceasta “datorie” sa ma trimita pe diverse liste in diverse institutii si sa nu mai pot face nicio miscare fara sa-i achit. Gen, sa nu-mi pot trece nimic pe numele meu, sa nu pot plati impozite, etc, etc. De auzit am auzit multe. Nu le-am luat de bune, dar nici n-am mai ramas linistita.
Avocata firmei la care lucrez mi-a sugerat sa fac o sesizare prin care sa le cer sa-mi puna la dispozitie actele ce stau la baza acumularii acelei sume. Adica acele acte pe care eu nu-mi amintesc sa le fi semnat si prin care luam la cunostinta care sunt drepturile si obligatiile mele, dar si ale bancii. Pentru ca, eu n-am stiut nicio clipa in ce conditii a fost emis acel card, in ce conditii se inchide, ce comisioane se percep, etc.
Mai mult, in toti acesti 5 ani de cand eu nu am mai folosit cardul, BCR-ul nu s-a obosit sa-mi trimita vreun mesaj, sau vreo notificare scrisa in acest sens, desi am auzit ca trimit notificari si pentru 0.10 lei in cazul neplatii ratelor.
In fine, am facut sesizarea, mi-au dat numar de inregistrare si acum astept raspuns acasa in termen de 30 de zile.
Totusi, au fost intrebari la care n-au avut raspuns. Cand le-am cerut actele sugerate de avocata, au schimbat vorba; cand i-am intrebat de ce n-au trimis nicio instiintare, fie ea si prin SMS, din nou tacere, lucruri care ma fac sa cred ca, e ceva putred si in Danemarca.
Apoi, au trecut 5 ani, timp in care BCR n-a facut nimic sa-si recupereze asa-zisa datorie. Creantele astea nu se prescriu si ele dupa 3 ani?
Oricum, astept cu nerabdare raspunsul lor.
Daca a mai trecut cineva printr-o situatie similara, as fi curioasa sa aflu ce finalitate a avut problema lui/ei.


marți, 27 septembrie 2011

Regretless

Cand sunt mai calma, imi adun mai bine ideile si spun exact ce ar trebui sa spun. Cand ma revolt, imi fac rau, spunand ce gandesc cu adevarat. In ultima vreme sunt mai calma. Nu e o stare impusa. De cate ori am incercat sa-mi infranez impulsurile, am esuat in rabufniri de adevaruri, nedorite de nimeni. Acum stiu unde greseam. Imi păsa. Incă imi păsa si, cumva, credeam ca pot schimba ceva. Insa, am ajuns la trista concluzie ca, in lupta cu prostia, castiga intotdeauna cei ce o detin cu diploma. Rezistenta e futila. Asa ca, am inceput sa ma calmez in mod natural. Ma protejez psihic prin izolare de realitatea imediata. Bineinteles ca sunt fortata sa-i fac fata zilnic, dar incep sa invat sa ma amuz. Lucrurile care ma scoteau din sarite sunt chiar foarte amuzante, daca sunt privite de la un nivel superior. Totul e sa nu ma afecteze pe mine direct, caz in care nu mai gust gluma.
Am un coleg pe care l-am admirat mereu din acest punct de vedere. Nu stiu cum face, dar reuseste sa incheie si cele mai tensionate conversatii cu un zambet pe chipul interlocutorului. Tocmai datorita abilitatii lui de a glumi pe orice tema, oricat de serioasa. Nu sta in firea mea sa-l egalez, dar si pasul acesta micut pe care tocmai il fac, e binevenit pentru psihicul meu avariat.
In cazuri de forta majora ma tratez cu initale. M.B. si G.C. Si multa, multa, multa muzica. Cum ar fi exemplul de mai jos, o piesa descoperita recent, ce impune o stare de calm si meditatie. 


duminică, 25 septembrie 2011

Sau asa

Zambesc privind o fotografie cu noi, facuta recent si ma gandesc la timp. Timpul in care nu esti cu mine mi  se pare pierdut. Incerc  sa ma obisnuiesc cu noul apartament, dar cum nu avem prea multe amintiri aici, nu imi pare “acasa”, inca. Iar noaptea iti simt lipsa cel mai mult.
Daca pana acum ma consolam cu ideea ca programul tau ne ofera mai mult timp cu noi insine, separat, acum mi se pare o cruzime sa nu pot sa adorm in fiecare noapte cu tine. Poate e de vina si concediul, singurul moment din an cand suntem amadoi liberi sa ne bucuram unul de celalalt. Iar acest concediu a fost exploatat la maximum si, probabil ca m-am obisnuit “rau”.
Era o vreme cand munca era o parte din mine, atat de importanta incat o aduceam acasa. Acum o privesc cu dezgust. Nu atat munca, cat oamenii cu care sunt fortata sa lucrez. Daca as putea, m-as izola complet de ei, ca intr-un glob de sticla antifonat in care sa fiu doar eu cu mine. Poate de acum ar fi mai sanatos sa-mi aduc “casa” la munca.
Oamenii cu doua fete se impiedica intotdeauna in propriile uneltiri. Ii privesc si simt nevoia si mai mult sa ma intorc la tine si la cei o mana de oameni pe care contez mereu. Nici macar nu mai am impulsul de a ma revolta, de a ma enerva, sau de a plati cu aceeasi moneda. Vreau doar sa pun distanta intre mine si cloaca lor.
Noi am putea sa ne uitam la Fringe cu provizii de floricele si suc langa noi. Sau sa atipim dupa amiaza unul in bratele celuilalt, sau sa ne aruncam priviri pe furis in timp ce ne ocupam de lucruri diferite, sau sa ne asteptam sa mancam impreuna, povestind maruntisuri. Sau am putea sa facem ce ne dorim amandoi cel mai mult: sa ne urcam in masina si sa plecam oriunde, fara sa fim conditionati de nimic. If only...

vineri, 23 septembrie 2011

Zen

Inainte de vacanta de anul asta, refugiul meu care nu dadea niciodata gres era un film la cinematograful din Braila. Imi placea sentimentul de a fi intr-un oras strain de problemele si stresul pe care le asociam orasului in care locuiesc. In plus, e suficient de aproape pentru a da o fuga oricand, iar indicatorul de la intrarea in oras reprezinta garantia ca, gandurile mele sunt la un oras distanta.
Acum ca am revenit, ma intrebam daca, dupa locurile, atmosfera, oamenii si mai presus de toate, civilizatia de care am avut parte in vacanta, un film in Braila va mai avea acelasi efect. Am aflat aseara, cand am fost la “Johnny English Reborn” si am ras din tot sufletul. Cu siguranta asta a fost singurul lucru care mi-a lipsit in Italia: un film in engleza subtitrat. Sa dublezi un documentar, un film, o emisiune, sau, orice altceva in limba ta mi se pare o prostie fara margini. Cum poate cineva sa-l interpreteze pe Jim Carrey?! Sau pe Al Pacino. Daca, in primul caz dublarea ar fi un esec asigurat, in al doilea e o mica crima. De cat tupeu si ingamfare trebuie sa dai dovada, sa-ti permiti sa te compari cu Al Pacino! Acum inteleg de ce italienii nu stiu engleza. Si nu numai ei. Mie nu mi se pare o dovada de patriotism sa-ti vorbesti doar limba materna. Consider ca e chiar un semn de ignoranta.
Dar, sa revin la ideea initiala. Abia astept sa vad “Contagion”, pentru Marion Cotillard pe care am adorat-o in “Nine”, “La Mome”, “Inception”. Si pentru Kate Winslet care imi aminteste de “Revolutionary Road” si “The reader”. Si pentru Laurence Fishburne care e, simplu, Laurence Fishburne. Si pentru Jude Law care imi aminteste de “Closer”. Si pentru Matt Damon in “The Adjustment Bureau”… Dar, mai am de asteptat pana la premiera, mai ales ca nu e deloc indicat sa ma duc din prima zi, odata cu hoardele. Iar, daca la film mai adaug o vizita la KFC si macar o ora la patinoar, relaxarea e totala.
P.S.: La melodia de mai jos ma intorc de multe ori si de fiecare data o gasesc la fel de fascinanta.



marți, 20 septembrie 2011

"Home" is about people

M-am intors. Imbogatita sufleteste, cu un zambet larg si calm pe chip, cu o liniste ce inca nu s-a risipit in atmosfera apasatoare de la munca. Fac un slalom usor si, momentan, nepasator printre prosti, tupeisti si oameni de nimic. Privesc a mia oara fotografiile facute in vacanta, inchid ochii si respir aerul locurilor vazute. Resping tot ce e urat si rau si ma fortez sa nu revin la starea psihica de dinainte de plecare. Acum stiu exact pe seama a ce s-o pun.
M-am intors. Cu mai multa veselie si pasiune. Acum stiu cum as putea fi, cum mi-ar placea sa fiu. Daca.
Am descoperit ca o tara sub standardele minime de civilizatie, ce da pe afara de nesimtire, prostie, tupeu si grandomanie, e totusi o tara frumoasa, daca in ea traiesc oamenii ce imi dau sentimentul de “acasa”. Iar cand sange din sangele tau e intr-o alta tara, sa disimulezi dorul nu ajuta decat pana in clipa revederii, cand toate sentimentele inabusite explodeaza in imensa fericire a revederii.
Mi-au lipsit oameni. Locuri nu. Nici n-ar fi fost posibil, avand in vedere peisajele de vis la care am fost martora.
Nu mi-au lipsit absolut deloc blogul, facebook-ul, mess-ul si nici macar internetul, desi inainte sa plec, dezvoltasem o adevarata dependenta. M-am detasat complet de tot ce inseamna viata mea in Romania si pentru doua saptamani am trait o alta viata. De fapt, pentru doua saptamani, am trait.
Am descoperit un prieten extraordinar intr-un cunoscut pe care, conjunctura facea sa-l vad doar o data pe an. Dar am trait si reversul. O persoana pe care o consideram extraordinara a decazut brusc si definitiv in ochii mei. Dar experientele acestea m-au apropiat si mai mult de cine merita, asa ca nu regret reversul.
Sunt acasa. In noua casa, pentru ca, m-am mutat imediat ce m-am intors, intr-un spatiu mult mai cald, luminos si vesel. Acasa e intodeauna unde sunt cei dragi. Locul e relativ.