duminică, 25 septembrie 2011

Sau asa

Zambesc privind o fotografie cu noi, facuta recent si ma gandesc la timp. Timpul in care nu esti cu mine mi  se pare pierdut. Incerc  sa ma obisnuiesc cu noul apartament, dar cum nu avem prea multe amintiri aici, nu imi pare “acasa”, inca. Iar noaptea iti simt lipsa cel mai mult.
Daca pana acum ma consolam cu ideea ca programul tau ne ofera mai mult timp cu noi insine, separat, acum mi se pare o cruzime sa nu pot sa adorm in fiecare noapte cu tine. Poate e de vina si concediul, singurul moment din an cand suntem amadoi liberi sa ne bucuram unul de celalalt. Iar acest concediu a fost exploatat la maximum si, probabil ca m-am obisnuit “rau”.
Era o vreme cand munca era o parte din mine, atat de importanta incat o aduceam acasa. Acum o privesc cu dezgust. Nu atat munca, cat oamenii cu care sunt fortata sa lucrez. Daca as putea, m-as izola complet de ei, ca intr-un glob de sticla antifonat in care sa fiu doar eu cu mine. Poate de acum ar fi mai sanatos sa-mi aduc “casa” la munca.
Oamenii cu doua fete se impiedica intotdeauna in propriile uneltiri. Ii privesc si simt nevoia si mai mult sa ma intorc la tine si la cei o mana de oameni pe care contez mereu. Nici macar nu mai am impulsul de a ma revolta, de a ma enerva, sau de a plati cu aceeasi moneda. Vreau doar sa pun distanta intre mine si cloaca lor.
Noi am putea sa ne uitam la Fringe cu provizii de floricele si suc langa noi. Sau sa atipim dupa amiaza unul in bratele celuilalt, sau sa ne aruncam priviri pe furis in timp ce ne ocupam de lucruri diferite, sau sa ne asteptam sa mancam impreuna, povestind maruntisuri. Sau am putea sa facem ce ne dorim amandoi cel mai mult: sa ne urcam in masina si sa plecam oriunde, fara sa fim conditionati de nimic. If only...

2 comments:

Liz spunea...

As putea sa semnez si eu postarea asta .. asa ce mi se potriveste fiecare cuvant si senzatie, imagine si dorinta! Am oftat zambind!

Monica spunea...

Atunci, sa oftam impreuna :)

Trimiteți un comentariu