sâmbătă, 29 octombrie 2011

Busy is my best friend

"When you try to see your vision to the fullest extent  
Busy is your best friend
When you're hoping whatever you're going through would just end
Busy is your best friend
When you don't wanna think no more, when you're hurting so bad that's in your core
But it would hurt even more if you stop even for a second
Busy is your best friend
And busy is my best friend"

Am crescut de mica in ritm si rima de hip hop, datorita fratelui meu. El mi-a deschis mintea si sufletul pentru acest gen. Chiar si tata incepuse sa asculte cu pasiune si interes melodiile pe care i le aratam, sau pe care le auzea, in treacat, la noi.
Acum ani buni, weekend-urile erau zile de vizita la bunici. Tata ne trezea dimineata cu animalute de plus cu care ne gadila si, in jurul carora crea povesti, care ne faceau sa radem cu gura pana la urechi. Apoi ne imbracam si ne pregateam de plecare intotdeauna pe muzica lui Luci (fratele meu). Mi se pareau magice acele momente, cand muzica inducea visuri cu ochii deschisi, cand gandurile mele erau atat de departe incat ma speriam de ai mei prin casa, sau ma impiedicam in blugi, cand incercam sa fiu prezenta in doua locuri. Castiga mereu lumea mea interioara, alimentata de exterior.
Tata mereu fredona cate o piesa recent auzita, iar mie mereu in statea pe limba titlul ei. II rugam sa-mi spuna, dar el zambea si continua sa cante fortandu-ma sa-mi amintesc. Stiu ca nimeni n-a avut un tata atat de “de varsta noastra” cum am avut noi. Daca n-a fost singurul parinte cu mintea deschisa, care a cultivat o relatie de prietenie, intr-un mod unic care, pe langa apropiere, impunea si un respect tacut, dar recunoscut, cu siguranta a fost singurul care impartasea sincer si profund toate pasiunile si interesele copiilor lui. Atat de profund, incat, cand descopeream o noua melodie, primul meu gand era sa ajunga tata acasa sa i-o arat.
Acum ca lucrurile nu mai pot fi niciodata la fel, incerc sa nu-mi ies din ritm si sa tin pasul cu melodiile lui Luci. Pe unele le vad pe facebook, altele mi le arata personal. Iar unele sunt adevarate explozii de adevaruri exprimate in mod genial. Unele ma descriu, altele imi depasesc chiar puterea de imaginatie, dar toate impun respect si injosesc ideea de muzica, asa cum e ea perceputa in zilele noastre.
Iar acum, aceasta e melodia care m-a facut sa scriu randurile de mai sus. Artistul ar trebui sa spuna multe pentru cunoscatori, pentru majoritatea va ramane inca unul din multime, la fel cum ii consider si eu pe ei.  Pentru mine a fost o bucurie sa-l regasesc si reascult. Pentru cine e pe aceeasi lungime de unda cu mine, enjoy.
P.S.: Melodia e inspirata ca negativ din James Blake – Limit to your love, melodie foarte isteata ca versuri, dar antipatica din restul punctelor de vedere Feist - The limit to your love si a transformat-o, genial, asa:



P.S.: Rectificarea se datoreaza mustrarii primite de la Luci ;)) fapt ce consolideaza si mai mult parerea mea despre nenea James, si anume ca e un lalait trist si atat de antipatic, incat fata lui cere pumni. Am zis-o.

marți, 25 octombrie 2011

Incarcat de munca la birou? Exista solutii!

Asa zice un articol primit pe e-mail. Il redau in continuare.
 
“Cu siguranta si dumneavoastra ati observat sau ati simtit pe propria piele, in ultima vreme, tendinta generala din firmele in care lucram: cat mai multe de facut pentru cat mai putini oameni care se pricep la acele lucruri. Altfel spus: te pricepi, mai ia inca una sau doua indatoriri (bonus) din partea companiei! Nu conteaza ca timpul de lucru ramane acelasi si ca, de obicei, rezultatele nu mai sunt atat de bune atunci cand teancul de acte se aduna gramada pe birou. Important este ca "managerul" sa se simta bine stiind ca a delegat acea activitate unui om competent. Sau (deja) ex competent.

Zilele trecute am avut ocazia sa discut cu unul dintre "head hunterii" cunoscuti de la noi din tara, fin analist al fortei de munca si a performantelor angajatilor, pe care l-am intrebat de ce se intampla astfel de situatii si, mai ales, ce e de facut. Iata care au fost sfaturile sale, interesante si cu siguranta utile pentru fiecare dintre noi:
  
Daca sunteti angajatul care primeste astfel de sarcini extra: "nu refuzati din start, da prost in fata sefului. Spuneti doar ca "spre binele firmei o facem, cum sa nu". Nici nu cereti bani in plus din start, intrebati doar daca "se plateste in plus fata de celelalte activitati". Apoi, apucati-va de treaba cu spor 1-2 zile, dupa care incepeti sa dati mailuri in care intrebati daca "sarcina x este mai importanta decat sarcina y, pentru ca astazi ar trebui terminata prima etc samd". Tineti-o asa cam o saptamana apoi abordati-l pe "sefu" si intrebati-l cum i se pare ca merg lucrurile si daca nu  mai e nevoie de ceva "ajustari". Teoretic ar trebui deja sa fie stresat suficient cat sa va propuna sa va mai dea un om sa va ajute. Daca nu, recurgeti la cazul extrem: luati-va concediu o saptamana si intrebati cine va inlocuieste in aceasta perioada. La intoarcere, cu siguranta veti gasi un haos general din care va rezulta o "reorganizare" a sarcinilor"”.

Cum?! E a doua oara cand citesc textul si tot mai rad. Nenea asta e “head hunter” si fin analist al fortei de munca ?! :))))) Intr-adevat, trebuie sa fii foarte subtire (fin) sa emiti asemenea ineptii ambalate pretentios sub forma de solutii magice. Deci, dragi angajati din tara asta, luati aminte la vanatoru’ asta de capete ca va spune el ce trebuie sa faceti. Pe voi nu v-a dus capatana, asa ca fiti atenti la cineva care se pricepe. Mai intai o lalaiti o saptamana, in incercarea de a va stresa seful, timp in care el sigur va va plange de mila ca aveti mult de treaba si nu va descurcati. Mai mult, se va oferi singur sa va dea un ajutor, in persoana unui coleg. In niciun caz nu va tipa la voi de dimineata pana seara, etichetandu-va cu fel de fel de apelative, amenintand ca, daca nu terminati la timp va concediaza. Varianta asta nu intra in calcul. Dar, in cazul in care, totusi, nu se simte sa va dea un ajutor, veniti voi cu geniala idee de a va lua un concediu. :))))))))))) Da, da, nu radeti ca mine. Luati in serios specialistul. Se pare, totusi ca nea’ priceputu’ asta nu a aflat ca, pentru a-ti lua concediu nu e suficienta dorinta angajatului, ci si acordul angajatorului pentru perioada respectiva. Ei, las’ asa, ca la prima citire merge. Vorba lui Badea: toate-s la prima mana in tara asta, iar prostimea inghite nemestecat ce i se serveste.
Iata, deci, care au fost sfaturile interesante si cu siguranta utile, pentru fiecare dintre noi. Si voua v-au folosit?




O pasiune n-are nevoie de motivari

                                                                    toxel.ro

La scurt timp dupa postarea anterioara, am gasit pe facebook acest mic text apartinandu-i lui Octavian Paler:

"O pasiune n-are nevoie de motivări.
Ea nu cere neapărat să fie
înţeleasă şi explicabilă.
Dimpotrivă,
începe acolo unde nu mai e nimic de explicat,
sfârşind abia când simte din nou
nevoia de lămuriri".

 

luni, 24 octombrie 2011

Mici obsesii

De cand ma stiu am avut o pasiune vecina cu obsesia pentru Tom Cruise. Pana de curand, cand, in mod complet surprinzator, locul i-a fost “suflat”. Spun surprinzator pentru ca, pe mine, barbatii care arata bine si apar pe copertile revistelor sau in diverse topuri, ma lasa rece. Nu mi-au placut niciodata Brad Pit, David Beckham sau altii ce au facut obiectul isteriei feminine in masa. Dimpotriva, un corp bine lucrat si un chip de o frumusete comuna, banala, imi sunt indiferente. Extrem de rar se intampla sa intorc capul pe strada dupa cineva, sau sa admir vreun actor/cantaret, etc., altfel decat din punct de vedere profesional.
Ca sa ma topesc dupa cineva, trebuie sa fie deosebit, la un nivel dificil de explicat in cuvinte. Atat de complicat, incat nici n-o sa incerc o explicatie. Ca sa nu mai lungesc vorba, recenta pasiune se numeste Hugh Jackman. Mi-a placut inca de acum cativa ani, cand visam cu ochii deschisi, urmarind Kate & Leopold. Doar ca, pe atunci nu m-am obosit nici macar sa-I aflu numele. Mi-a placut filmul si atat. M-am multumit sa-l incadrez superficial in categoria actorilor “one movie wonder”. Incredibil de tarziu l-am descoperit, la recomandarea lui MB si abia atunci am facut conexiunea cu Kate & Leopold. De atunci i-am cautat toate filmele si am descoperit nu doar un barbat criminal de sexy, ci si un actor ce poate face fata unor roluri extrem de diverse, neincadrandu-se in niciun tipar.
In weekend am fost la Real Steel si, desi trailer-ul nu mi-a atras atentia deloc, am avut parte de o surpriza de zile mari. Filmul a fost mult mai bun decat mi-am imaginat si inca o data mi-am dat seama de capacitatea acestui om de a juca orice. Absolut orice. Iar asta il face si mai sexy.
Apropos de Hugh, mi-am amintit de aceasta poveste amuzanta:

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Idei bune exprimate mediocru


De vreo 3 zile ma chinuiesc sa postez un text primit de la Ana, dar n-am reusit decat sa-l plimb dintr-un comp in altul, in speranta ca voi avea timp sa ma uit pe el acasa. Sau la munca. Sau iar acasa. Sau tot asa.
M-am identificat atat de mult cu ideea textului incat entuziasmul m-a impiedicat sa fac o analiza obiectiva la prima vedere. Textul ii apartine lui Mircea Cartarescu, personaj pe care nu l-am admirat niciodata si nu l-am creditat cu vreo inteligenta deasupra mediei. Aceasta este a 2 a vedere:

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
            In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
            Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase.
Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
            Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel  de incapabili de a distinge binele de rau ca  si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata”.

Observatiile mele: 
 Daca traiesti in Romania si nu-ti dai seama ca e ceva in neregula, fie si in conditiile in care nu ai iesit niciodata din tara, inseamna ca esti complet retardat sau autist. Nu-ti trebuie experienta unei alte civilizatii, pentru a sesiza ca e ceva in neregula cu a noastra. Tine doar de bunul simt instinctual, care daca iti lipseste, nu ai nicio scuza.
Sa nu victimizam totusi badaranii. E adevarat ca, unora, agresivitatea le este oarecum justificata din prisma sechelelor lasate de interactiunea zilnica cu marlanismul, prostia, tupeul si nesimtirea. Insa, atunci cand cineva calca pe cadavre pentru a ajunge sus, cumva, nu prea pot sa-l mai compatimesc. E una sa tipi la ghiseu varsandu-ti nervii pe cineva care ar putea fi nevinovat si o cu totul alta poveste e sa calci “peste cei blanzi” pentru a avansa in viata. In primul caz, as putea invoca sechelele drept scuza, insa, al doilea nu are nicio scuza valabila.  
  “Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai”. Nu inteleg cum ar fi posibil, in cazul unui om care, la baza a fost “bland”. Ne inraim, asta e adevarat, dar nu ne transformam in bestii, decat daca am fost intotdeauna bestii.
      “Ascensiunea” si “supravietuirea”, castigate cu pretul mitocaniei, nu isi au locul in aceeasi propozitie. Oamenii care doar vor sa supravietuiasca nu au nimic in comun cu aceia care vizeaza ascensiunea cu orice pret. Primii nu vor jubila niciodata la gandul ca sunt rai, dimpotriva, isi vor constintiza situatia si o vor regreta. Cei care nu se dau inlaturi de la nimic pentru a obtine ce isi doresc sunt o alta categorie, pentru care, eu, cel putin, nu am nicio consideratie. Iar psihanaliza in aceste conditii, nu e doar inutila si fara finalitate, ci complet rizibila.


luni, 17 octombrie 2011

Feels like winter

Inca disimulez sentimentul unei toamne tarzii, desi iarna si-a intrat complet in drepturi. Am auzit ca se va incalzi zilele urmatoare. Nu ma incalzeste cu nimic. Oricum, toamna nu e vremea bilanturilor pentru mine. Nu trag linie, nu adun, nu socotesc nimic. Las bilanturile in seama contabililor. In schimb, fac curatenie. Pentru ca, trebuia demult, dar am tot amanat si, pentru ca, psihicul meu nu mai suporta multe lucruri. Da, e timpul pentru o curatenie generala in blogroll. Urmaresc bloguri pe care nu le mai urmaresc demult, ba chiar ma scot din sarite. Primele care vor disparea, apartin celor care insista sa scrie zilnic fara sa aiba nimic de zis. Am avut rabdare o zi, doua, noua, dar cand ajung sa citesc postari despre lipsa de inspiratie zilnic, rabdarea mea cedeaza. In primul rand, ma deranjeaza lipsa de respect si consideratie pentru mine ca si cititor si, nu in ultimul rand, am senzatia ca sunt luata de proasta. Prin urmare refuz sa fac trafic oricarui blog pe care sunt afisate postari de genul: pentru ca azi n-am inspiratie, o sa va povestesc ce au mai scris pe blog A, B, C […] X, Y si Z. Nu merci. Daca ma interesa ce face X nu intram pe blogul tau.
O alta categorie de bloguri care vor iesi sunt cele care in ultima vreme s-au umplut de clisee. Copy-paste stiu sa dau si eu, iar de vorbe spuse fara cap, repetate automat, fara a fi puse sub semnul intrebarii, sunt satula. Mai ales daca sunt emise sub forma unor descoperiri majore. Bine zicea George Carlin: I don't support causes like "let's teach children to read"; kids who want to read are gonna learn how to read. Let's teach children to question what they read. That's more important.
Un exemplu de blog al carui autor posteaza zilnic, dar care nu va disparea prea curand din aria mea de interes este acesta. Sau acesta.
P.S.: Nu ma astept de la cei vizati sa le pese de blogroll-ul meu, pentru ca followers exista din belsug. Ca de obicei, tot ce fac si spun e in primul rand pentru mine.

joi, 13 octombrie 2011

Drepturi cunoscute = Drepturi recunoscute

Azi am primit prin posta rezolutia sesizarii mele la BCR, despre care vorbeam in postarea anterioara. Ceva clar a fost putred in Danemarca, din moment ce raspunsul suna cam asa:

Urmare a cererii dvs inregistrata la BCR contact center sub nr. x, va facem cunoscut ca s-a procedat la inchiderea contului y si a cardului atasat si au fost anulate comisioanele restante aferente acestui cont.
Va multumim pentru intelegerea acordata, asigurandu-va ca de fiecare data de consideratia noastra.

Sa-i fi impresionat cazul meu atat de mult, incat sa fi facut o exceptie?! Mi s-a acordat vreo favoare?! Daca stiam ca e atat de simplu, ceream mai multe. 
Evident ca nu. Raspunsul lor sec denota un singur lucru: vina. Vina ascunsa ca mizeria sub pres si nerecunoscuta. Abia atunci cand mi-am stiut drepturile, mi le-au recunoscut si ei. Pentru cine nu si le cunoaste, BCR e un fel de camatar care joaca alba-neagra.

vineri, 7 octombrie 2011

In loc de cuvinte

Uneori, o fotografie chiar transmite mai mult decat toate cuvintele...


joi, 6 octombrie 2011

Eu, in ultima vreme

- Desi stau la etajul 3, mi se intampla sa urc pana la 4. Sau sa cobor la subsol, in loc sa ma opresc la parter. Realizez destul de tarziu ce fac. Suficient de tarziu, cat sa amuz pe toata lumea care e cu mine.
- Pregatesc mese copioase la care uit sa pun sare. Sau aduc furculite pentru ciorba. 
- Torn lapte in termosul nou cumparat, fara sa scot din interior carticica de instructiuni.
- Spal rufe la masina ore intregi, fara sa-mi amintesc sa adaug detergent. 
- Trec pe lista de cumparaturi lucruri pe care tocmai le-am achizitionat.
- Povestesc cu entuziasm lucruri amuzante, fix oamenilor de la care le-am aflat. Cei care ma cunosc foarte bine au si rabdarea sa-mi puna intrebari suplimentare pe parcurs, ca, in final, sentimentul de jena sa fie maxim.
- Cand ma concentrez prea mult pe detaliile unei povesti, uit complet si pentru totdeauna unde voiam sa ajung.
Ar mai fi si altele, daca mi le-as putea aminti...  

Vorba lui George Carlin: "a few words cross my mind: alzheimer's disease".