sâmbătă, 22 octombrie 2011

Idei bune exprimate mediocru


De vreo 3 zile ma chinuiesc sa postez un text primit de la Ana, dar n-am reusit decat sa-l plimb dintr-un comp in altul, in speranta ca voi avea timp sa ma uit pe el acasa. Sau la munca. Sau iar acasa. Sau tot asa.
M-am identificat atat de mult cu ideea textului incat entuziasmul m-a impiedicat sa fac o analiza obiectiva la prima vedere. Textul ii apartine lui Mircea Cartarescu, personaj pe care nu l-am admirat niciodata si nu l-am creditat cu vreo inteligenta deasupra mediei. Aceasta este a 2 a vedere:

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
            In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
            Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase.
Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
            Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel  de incapabili de a distinge binele de rau ca  si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata”.

Observatiile mele: 
 Daca traiesti in Romania si nu-ti dai seama ca e ceva in neregula, fie si in conditiile in care nu ai iesit niciodata din tara, inseamna ca esti complet retardat sau autist. Nu-ti trebuie experienta unei alte civilizatii, pentru a sesiza ca e ceva in neregula cu a noastra. Tine doar de bunul simt instinctual, care daca iti lipseste, nu ai nicio scuza.
Sa nu victimizam totusi badaranii. E adevarat ca, unora, agresivitatea le este oarecum justificata din prisma sechelelor lasate de interactiunea zilnica cu marlanismul, prostia, tupeul si nesimtirea. Insa, atunci cand cineva calca pe cadavre pentru a ajunge sus, cumva, nu prea pot sa-l mai compatimesc. E una sa tipi la ghiseu varsandu-ti nervii pe cineva care ar putea fi nevinovat si o cu totul alta poveste e sa calci “peste cei blanzi” pentru a avansa in viata. In primul caz, as putea invoca sechelele drept scuza, insa, al doilea nu are nicio scuza valabila.  
  “Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai”. Nu inteleg cum ar fi posibil, in cazul unui om care, la baza a fost “bland”. Ne inraim, asta e adevarat, dar nu ne transformam in bestii, decat daca am fost intotdeauna bestii.
      “Ascensiunea” si “supravietuirea”, castigate cu pretul mitocaniei, nu isi au locul in aceeasi propozitie. Oamenii care doar vor sa supravietuiasca nu au nimic in comun cu aceia care vizeaza ascensiunea cu orice pret. Primii nu vor jubila niciodata la gandul ca sunt rai, dimpotriva, isi vor constintiza situatia si o vor regreta. Cei care nu se dau inlaturi de la nimic pentru a obtine ce isi doresc sunt o alta categorie, pentru care, eu, cel putin, nu am nicio consideratie. Iar psihanaliza in aceste conditii, nu e doar inutila si fara finalitate, ci complet rizibila.


0 comments:

Trimiteți un comentariu