luni, 28 noiembrie 2011

My chick bad



Iti privesc poza de profil, schimbata recent si in afara faptului ca o gasesc genial de amuzanta, o gramada de amintiri mi se imbulzesc in minte si un sentiment dulce amarui imi inunda sufletul. Dar o sa ma concentrez pe “dulce”, pentru ca, am motive sa fiu fericita pentru tine si cu tine. 

In toata perioada asta am avut o senzatie de liniste, pornita din certitudinea ca totul va fi bine si ca, lucrurile se vor aranja pentru tine asa cum iti doresti si cum meriti. Nu imi explic de ce, pentru ca, stii doar ca nu cred in “dupa fapta si rasplata”, ci mai degraba sunt pesimisto-realista. Nici la clisee nu apelez, prefer sa spun exact ce simt si cred. Dar, de data asta, “o sa fie bine” imi suna ca un fapt de necontestat. 

Bucuria a venit in 2 “sarje”, ca imprumutul de la FMI :)), de care probabil n-ai auzit, fiind prea ocupata cu studiul. Oameni ocupati, doctorii astia ;)) Prima veste grozava a fost rezultatul de la rezidentiat, care mi-a insorit o zi intunecata de munca. Am simtit-o ca pe o reusita proprie, de parca as fi invatat cot la cot cu tine si am fi dat examenul impreuna. A doua a fost repartitia propriu-zisa a locurilor, unde cred ca emotiile au fost mai mari decat atunci cand te-au anuntat ca mai ai cateva minute sa colorezi perfect bulinutele alea :)) 

Sa fii pe locul 40 din 500 si reusita sa-ti apartina in totalitate e formidabil, mai ales daca ii punem la socoteala si pe cei mai “norocosi”, care n-au trebuit decat sa invete pe de rost rezultatele. Pot doar sa-mi imaginez tensiunea ce plutea in aer la videoconferinta si mi-ar fi placut sa fiu acolo cand ti-ai ales specializarea pe care ti-ai dorit-o atat de mult. Esti o dovada ca se mai poate reusi si pe cont propriu, prin cunostinte - de specialitate ;)) - talent si dedicare. Iar efortul si sacrificiile facute in toti acesti 6 ani – presiuni sub care eu as fi cedat psihic si fizic, de mult – au fost rasplatite ieri, printr-un sentiment pe care incerc sa mi-l imaginez :) 

Sunt foarte mandra de tine si te astept sa sarbatorim cu filme la Braila, KFC, George Carlin, Darren Hayes si cu acea discutie de(spre) suflet la o plimbare lunga, care a ramas pending. La cat sunt de entuziasmata ai putea chiar sa ma convingi sa si gatesc ceva pentru tine :)) Dar, in secret sper sa te multumesti cu un vin fiert, sau un ceai, ca sa nu mai fie nevoie sa-mi dovedesc abilitatile (vezi operatiunea floricelele :) )

Love you, sis! 
P.S.: In caz ca nu te-ai prins, titlul e de aici:


marți, 22 noiembrie 2011

De multe ori, tristetea este reactia omului prost



“Exista o filozofie mai noua, care este doar o ipocrizie si atat. Ea nu este practica, nu este si aplicata, este doar la nivel de teorie, dar e din ce in ce mai mestecata: eu nu ma uit la televizor, pe mine nu ma intereseaza, citesc 10 pagini din Dostoievski pe zi, am afacerea mea, traiesc cu prietenii mei, cu sotia mea, aici in micul nostru grup autist, deci fara mari legaturi cu exteriorul.  E cumva prezentat acest cretinism ca o reteta a succesului, sau a fericirii. Ei, autismul asta perpetuat cred ca face rau la creier si, din om cu vointa, judecata si reactie ca atare, ca rezultat al gandirii, devii o leguma. 

De multe ori asociez tristetea cu prostia, pentru ca, de multe ori, tristetea este doar reactia omului prost. Fara sa generalizam desigur, nici in cadrul situatiilor, nici in cadrul persoanelor, dar, de multe ori, tristetea este doar urmare imediata si fireasca a prostiei. Altfel, daca mai avem un neuron functional, ne revoltam. Tristetea e o stare contemplativa, reflexiva, inactiva. Prefer o stare vecina cu stresul, prefer stresul tristetii, prefer nervii, prefer reactia, prefer chiar injuratura, ma rog, imprecatia” 

Aseara l-am auzit pe Mircea Badea afirmand cele de mai sus si, deja am pierdut sirul momentelor cand m-am simtit inteleasa, explicata, linistita, ascultandu-l. 

In majoritatea cazurilor, reactiile mele sunt complet neintelese de cei din jur. Felul meu de-a fi e considerat bizar si, de cate ori imi asum o parere care iese din tipare, am parte de sprincene ridicate, priviri suspecte, cuvinte aruncate superior, sau, din partea celor mai “curajosi”, acuze. Intrebari de genul: de ce esti asa recalcitranta? sau: dar, ce motive ai sa fii atat de revoltata? ma scot si mai tare din sarite, spre surpinderea si neintelegerea celorlalti. Oricum, explicatiile sunt inutile. De cate ori am incercat varianta asta, singurul rezultat a constat in si mai multi nervi.
Nici nu stim ce inseamna sa reactionam. Nu stim cand ar trebui s-o facem si nici macar ca avem acest drept. Poate de aici vine si mirarea, cand asistam la un astfel de eveniment rar. 

Sentimentul pe care l-am avut aseara, ascultandu-l pe MB rostind convingerile mele, sustinand aceleasi lucruri in care si eu cred, cu aceeasi pasiune care ma caracterizeaza si pe mine, e imposibil de descris. Poate fi simtit, doar de catre cei care se regasesc in cuvintele lui. 

P.S.: Ce e mai rau: sa fii cel mai inteligent dintr-un grup de prosti, sau cel mai prost intre oameni inteligenti?

Appreciate the living, don’t sanctify the dead


Reflectia imi apartine. Ideea exista de mult intr-un coltisor al mintii mele, insa abia acum am formulat-o in forma aceasta si am considerat necesar sa o vad si scrisa.
Ce urmeaza sa spun, face parte din acele lucruri pe care majoritatea nu si le recunosc nici lor insisi, cu atat mai putin altora. E tot o forma de ipocrizie, “calitate” pentru care suntem deja faimosi. 
Adevarul, pentru cei care sunt dispusi sa-l recunoasca e ca, apreciem ce avem, intr-o mai mare masura, cand pierdem. Sta in natura umana sa exageram, sa ne dorim ce nu avem, sa consideram ca ni se cuvine ce avem si sa intensificam pana la paroxism sentimente, trairi, etc., atunci cand le-am pierdut. O facem si cu oamenii. Chiar si dupa ce am pierdut pe cineva si se presupune ca ar fi trebuit sa ne insusim o lectie. Insusirea e doar temporara, apoi intervine natura umana.
Nu-i asa ca, aceia care nu mai sunt in viata noastra au fost cei mai buni, ne-au inteles cel mai bine, au fost mereu acolo cand am avut nevoie? Cum se face ca, nu prea putem spune asta despre cei pe care ii avem alaturi? Parca ei sunt supusi greselilor si parca tindem sa observam mai mult lucrurile negative, pentru ca, cele pozitive sunt rutina. In schimb, dupa ce pierdem pe cineva, ne amintim numai lucrurile bune si momentele fericite. Cand povestim despre ei, cineva din exterior ar putea avea impresia ca asculda pilde despre dumnezeu coborat pe pamant. Insa, in timpul vietii lor, i-am tratat la fel? Da’ de unde. Erau la fel de supusi greselilor ca oricare dintre noi. 

Problema e ca, dupa disparitia fizica a cuiva, dispar si greselile. Le stergem cu buretele si le uitam de parca nici n-ar fi existat. O facem involuntar, inconstient si nu o recunoastem. Dimpotriva, ii blamam pe cei care indraznesc sa ne spuna adevarul in fata.
Oare n-am putea sa “sanctificam” in timpul vietii? Eu n-am reusit, decat periodic, in urma momentelor de wake up call, dupa care, alunecam usor in aceeasi obisnuinta de a-i considera parte din “decor”. Insa, siguranta decorului nu e decat o iluzie. De fapt, orice sentiment de siguranta pe care rutina ni-l induce e cat se poate de fals si periculos. I should know. 
Propunerea din titlu mi se pare usor nerealista, dar ideala. Ma intreb cati sunt in stare sa recunoasca asta?

miercuri, 16 noiembrie 2011

Aroganta necastigata



Arogance has to be earned, zicea Hugh Laurie in House MD. Apropos, ca o paranteza, am observat ca e la moda sa-ti placa House. Toata lumea l-a adaugat pe facebook la filme urmarite, chiar si persoane despre care stiu sigur ca nu inteleg nimic din el. Poate ca, exprimarea corecta ar fi “mai ales persoane care nu inteleg nimic din el”. Daca toti cei care se vor fani ai filmului l-ar si intelege, asa cum ar trebui perceput, cu siguranta lucrul acesta s-ar reflecta in ceva. Dar e suficient sa iesim pe strada, ca sa ne dam seama cati au priceput vreo idee din filmul asta. Parerea mea e ca, daca excelam in ceva, in ultima vreme, acel ceva e incompetenta, sau, cel mult, mediocritatea. 

Dar, revenind la aroganta, atribut pe care il manifest din plin – uneori nemeritat, ce e drept, dar hei, nimeni nu e perfect, iar eu imi recunosc greselile – doream sa ma refer la un anumit tip de aroganta care ma deranjeaza destul de mult in ultima vreme, pentru ca il observ din ce in ce mai des. E vorba de acele persoane care si-au descoperit drumul, care au atins o stare de echilibru psihic si emotional, care gandesc pozitiv intoteauna si, pentru care, orice e posibil, daca iti doresti suficient de mult. Ma bucur pentru ei, daca au gasit calea spre fericirea deplina, dar, de aici pana la a avea impresia ca, adevarul lor e universal valabil si, prin urmare, trebuie propovaduit cu surle si trambite, cred ca e un pas mult prea mare. A-l face, mi se pare o dovada de aroganta suprema. 

Sa-ti gasesti pacea, linistea, calea ta in viata, e de apreciat si, inca o data o spun: ma bucur sincer pentru fiecare dintre acesti oameni. Insa, atunci cand vreunul din ei incearca sa-mi impuna credintele lui, vorbindu-mi de la un nivel superior, atotstiutor, avand convingerea ca, drumul meu e gresit si ca, acela pe care l-a descoperit el e singurul pe care ar trebui sa pasesc si eu, am o problema. O bruma de inteligenta, sau macar de bun simt, ar trebui sa dicteze o retinere in a transforma o experienta proprie, interpretata cat se poate de subiectiv si personal, in lectie de viata aplicabila tuturor. Numai orgoliul si aroganta, combinate si in cantitati industriale, ar putea crea impresia posesorului ca e un fel de dumnezeu care a adus cele 10 porunci pe pamant. Hai sa fim seriosi, totusi. Din punctul meu de vedere, ce ar avea ei dreptul sa faca e sa-si impartaseasca experientele si convingerile, la modul “eu cred ca…”, “pentru mine a functionat…” etc., complet diferit de “ce ar trebui tu sa faci…”, sau “gresesti atunci cand…”. Eu m-as simti cel putin rusinata sa dictez cuiva un mod de viata care, pentru mine a functionat. E adevarat ca, entuziasmul m-ar putea determina sa-mi impartasesc convingerile circumstantiale, in speranta ca si altii se vor regasi in ele si, astfel, le voi fi de ajutor. Dar, de aici pana la abordarea aroganta si lipsita de inteligenta, e o distanta uriasa, pe care nimeni nu are dreptul sa o parcurga. 



Experiente relevatoare

Nu stiu daca e de vina postarea anterioara, comentariul atat de nimerit al unei persoane care, culmea, nu ma cunoaste prea bine si n-avea de unde sti ce inseamna acel clip, atat de drag mie, nu stiu daca are o contributie conversatia interesanta de azi cu “anonimul”, wake up call-ul discutiei cu unchiul meu, faptul ca e seara si, seara, cand sunt singura, interpretez un alt personaj (vorba Ameliei Nothomb); poate ca si capitolul recitit din Dostoievski a avut o contributie, sau amintirile inceputului de relatie cu Alin si gandul ca trebuie sa ma bucur de ce am, atat timp cat am… Poate si citatul postat de cineva (memoria nu ma ajuta sa identific cine) care spunea: it’s not about what you don’t have, it’s what you do with what you have that counts, a ajutat. Poate ca au fost si alte elemente ce au contribuit la starea pozitiva de acum, dar nu le constientizez. Si, desi, niciuna din problemele expuse anterior nu s-a schimbat, dimpotriva, chiar s-a mai adaugat un motiv de grija, ceva ma face sa fiu linistita. Am o senzatie de liniste ce nu poate fi tulburata prea curand, iar sentimentul e diametral opus tristestii, vecina cu disperarea, de acum cateva zile. 

Vorbele “de duh” nu m-au ajutat niciodata, atunci cand le-am descoperit insirate sec pe vreun site, sau le-am auzit spuse automat de vreo cunostinta. Neinsotite de experientele unor trairi autentice si relevatoare, devin simple clisee nesemnificative. De data aceasta, insa, au existat si trairile. Now, how do I hold on to that?



sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Introspectii in trairi reprimate de subconstient


Melodia asta a declansat o multitudine de lucruri, pe care, pana acum, ori am incercat sa le ignor, inlocuindu-le cu altele mai suportabile, ori subconstientul meu a facut asta, cumva, in lipsa unei decizii luate in cunostinta de cauza. Exact ca acum 5 ani, cand aveam toate piesele puzzle-ului si numele jocului, dar, nu reuseam sa le pun cap la cap. Nici nu cred ca realizam macar ca ar fi trebuit sa le combin. Pur si simplu le priveam fara sa inteleg la ce folosesc. Imaginea de ansamblu era suprimata de subconstient, intr-un mod pe care, nici acum nu-l inteleg prea bine.

Mi-am dat seama de unde provine tristetea pe care o simt de fiecare data cand ma intorc in locul pe care l-am numit “acasa” timp de 28 de ani. Sunt fapte pe care nu le pot schimba, sunt lucruri asupra carora nu pot sa intervin si facts pe care trebuie sa le accept, asistand neputincioasa la “spectacol”. Sunt schimbari trecute sub zambete greu incercate, sunt profunzimi dureroase in priviri odata senine si, multe, multe diversiuni. Cele facute constient lasa urme dureroase, iar cele involuntare sunt percepute si mai dureros, atunci cand ceva le declanseaza, ulterior. 

Asta s-a intamplat si aseara, cand m-am trezit plangand, asa cum obisnuiam odata, fara sa inteleg prea bine ce legatura avea melodia cu motivul pentru care nu mai reuseam sa ma opresc… N-avea. Nu una evidenta, cel putin. Dar, atunci am realizat ca, nu mai tineam minte ultima data cand am plans asa, cand m-am descarcat, dand afara, odata cu lacrimile, tot ce era urat. 

Am gasit intotdeauna cai de a-mi elibera sufletul de povara pe care o ducea, dar negarea prin reprimare nu a fost niciodata una din ele. Probabil, pentru ca, pe atunci cautam solutii si credeam ca ele exista, chiar daca imi era imposibil sa le gasesc vreme indelungata. Sufeream, dar cu speranta ca va trece la un moment dat. E posibil ca, pe parcurs sa-mi fi dat seama ca, unele lucruri nu vor fi niciodata asa cum am crezut, sau cum mi-am dorit, asa cum le-as putea accepta si, atunci, a intervenit subconstientul.

In ultima vreme m-am obisnuit sa vorbesc fara a vorbi, sau sa-i las pe cei care pot si stiu, sa ma exprime. M-am concentrat pe exterior si pe lucruri asupra carora aveam influenta, ignorand complet interiorul, unde continuau sa se adune trairi, emotii, frustrari, probleme not dealt with.

Timpul trece incredibil de repede si nesemnificativ, iar gandul asta e insuportabil. Am tot mai mult senzatia ca I’m in the wrong place, at the wrong time, with the wrong people, doing wrong things. Iar eu sunt legata de maini si de picioare. 

De mai bine de jumatate de an incerc sa ma hotarasc daca sa iau sau nu cu mine o fotografie. Imi pun aceeasi intrebare de fiecare data cand ajung “acasa”, dar nici nu ma decid s-o iau, nici nu-mi explic de ce n-o fac. 

Nu mai stiu sa simt dor. Mi-am reprimat si sentimentul asta. Percep mai mult ideea de lipsa, dezbracata de sentiment. 

M-am obisnuit sa privesc sceptic, sa ma indoiesc, sa pornesc de la premisa vinovatiei pana la proba contrarie, sa ma intorc privind in spate, sa ma feresc, sa ma apar, sa anticipez fapte, cuvinte, reactii, ca sa le pot face fata. Caut subintelesuri si citesc printre randuri, decodez priviri si interpretez gesturi. Cand cele de mai sus releva prea putine, caut motive. Prima vedere nu e decat o imagine in spatele careia se ascunde adevarul. Si mi-ar placea sa pot spune ca sunt paranoica, dar cand intuitia mea se dovedeste corecta, ba chiar, uneori, mai e prinsa si cu garda jos, putine lucruri ar mai fi de zis. Paranoia nu e unul dintre ele. 

Oamenii pe care nu-i pun sub semnul intrebarii, foarte putini de altfel, sunt imprastiati prin tara sau prin lume. (Poate acum vei intelege mai bine, Diana, de ce am fost atat de impresionata, de gesturile tale “fara importanta” si de tot ce ai facut si faci pentru mine)

Cam astea au fost lucrurile pe care, piesa asta scurta si, oarecum banala m-a facut sa le constientizez. Odata exprimate, ramane de vazut daca/la ce vor ajuta.

vineri, 11 noiembrie 2011

Cu dedicatie


Pentru toti imbecilii care m-au calcat pe nervi in online/offline si a caror viata se invarte in jurul copiilor lor. 

"It’s all about the children. Help the children, what about the children, save the children. You know what I say? F**k the children!

There’s a neurotic fixation that somehow, everything has to be revolved around children. First of all, they’re not all cute, some are really unpleasant. Second premise: not all children are smart and clever. Kids are like any other group of people: a few winners, a whole lot of losers. There are lots of losers out there that are simply not going anywhere. And you can’t save them all.
Another bullshit is that every child is special. Boy, they say it over and over, as if to convince themselves: every child is special. Every child is clearly not special. But let’s say it’s true. What about every adult? Isn’t every adult special too? And if not, at what age do you go from being special to not so special?" - G.C.

sau





joi, 10 noiembrie 2011

2

Cifra magica de azi e 2. Am descoperit doi oameni ce merita admirati pentru creatiile lor si doua motive sa zambesc linistit. Primul e Balazs Havasi, pianist si compozitor contemporan. Iar, mie, pianul si oamenii care il stapanesc, mi se par desprinsi din alta lume. Havasi e cunoscut drept cel mai rapid pianist din lume, dar nu neaparat rapiditatea mi se pare importanta, cat talentul deosebit, de a inova clasicul. 

Al doilea e, de fapt, o a doua: Amy Shackleton, o pictorita la fel de contemporana, care picteaza fara pensula. Rezultatele impresionante le puteti admira aici.
Azi, 2 a fost magic, cu atat mai mult cu cat, "contemporan" nu e unul din cuvintele mele preferate si, cu siguranta nu e sinonim cu notiunea de calitate. Dimpotriva.

marți, 8 noiembrie 2011

For every sunset the light has to fade

                                                                       toxel.ro

“I say things that a lot of people feel, but don’t quite know how to say it” – Darren Hayes
Eu intotdeauna l-am perceput asa, dar am fost surprinsa sa-l aud descriindu-se la fel. Cand cineva reuseste sa puna in cuvinte ceea ce tu pastrezi adanc ascuns in suflet, ce ar mai fi de zis?

"You will never get older and you will never feel pain
Or fill the room with laughter like you used to
And I won't hear you speaking or others call your name
In spite of this the world will still continue

And you will always remain in my heart forever young
Sun and wind won't change you and you'll escape the hands of time
And now your beauty won't betray you and your future's paved with gold
But in my mind you are suspended and you will be forever young

I'm a little bit hopeful that we all carry on
But part of me still thinks we're all just stardust 
And from the highest mountain I went to make a sound
I thought that if I called out you would answer
But no one did

And you will always remain in my heart forever young
Sun and wind won't change you and you'll escape the hands of time
And now your beauty won't betray you and your future's paved with gold
But in my mind you are suspended and you will be forever young

I know the rules of the game
For every sunset the light has to fade
But baby a light like yours was so glorious
Glorious"

duminică, 6 noiembrie 2011

I know that secret better than you

It's like... tears of happiness, like rolling in autumn leaves in a park, like enjoying a lollipop at work, like looking your boss in the eyes with a smug face and saying "no!", like the rush of an explosive orgasm... It's that good.
 


joi, 3 noiembrie 2011

Nea ciobanu’


Oile merg pe principiul (presupunand ca oile ar avea principii) “capul plecat, sabia nu-l taie”. Ciobanii, in schimb, fiinte superioare, se ghideaza dupa principiul DM, in traducere libera: daca merge. Si merge. La romani, intotdeauna merge orice.
Ieri, un cioban m-a crezut oaie. Poate si pentru ca, pana la mine, a avut de-a face cu sute, poate chiar mii de oi. M-a subestimat, chiar si dupa micile indicii pe care i le dadeam, ca se inseala. Motivul pentru care nu le-a observat este, evident, pentru ca e cioban. El, insa, se credea Cioban. A continuat sa-si forteze norocul atat de mult, incat am fost constransa sa-i arat ca sunt, de fapt, lup. Ma privea, dar continua sa nu ma creada. Incerca sa ma convinga ca sunt si eu doar o oaie si, inca, una neagra, pentru ca refuzam sa stau in turma. Mi-am aratat coltii pentru a fi mai convingatoare, dar el, privat de experienta intalnirii cu un animal salbatic, continua sa ma mane inapoi in turma.
Enervata de refuzul lui de a privi adevarul in fata si de a-l recunoaste, i-am sarit la gat, pregatita sa-l sfasii in bucati. Probabil ca, in ultima clipa a inteles, totusi, ceva, pentru ca, privirea lui trada parsivitatea planificarii unei razbunarii necinstite. Pana ce va veni, pasind pe nesimtite, cu armele ascunse la spate si gata de un atac miselesc - singura modalitate prin care poate castiga – eu imi savurez victoria obtinuta drept si ma mandresc cu verticalitatea pe care oile n-o vor avea, pentru ca, n-o vor intelege niciodata.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Take time, it's free

Alin mi-a facut o surpriza si m-a dus sa vedem “In time”. Asteptari de la Justin nu am avut, dar nici nu pot spune ca m-a surprins placut. Pur si simplu a jucat decent, suficient cat sa nu se faca de ras, dar nu indeajuns de bine pentru a se face remarcat. Pe Amanda Seyfried am adorat-o in Chloe si mi-a facut placere s-o revad intr-un rol diferit si cu un look contrastant. Bineinteles, Olivia Wild se face remarcata, chiar daca apare destul de putin, dar cireasca de pe tort pentru mine a fost altcineva. Un nume pe care il voi retine cu siguranta de acum inainte e Cillian Murphy. Aparitia lui mi-a taiat respiratia, rolul a fost foarte bine interpretat, iar el are ceva deosebit in fizic si atitudine. Abia dupa ce am ajuns acasa si l-am cautat pe net, am descoperit ca a avut un rol considerabil in Inception. Numai ca, acolo nu mi-a spus mai nimic. In “In time” mi-a spus ca se poate descurca fenomenal in roluri complet diferite. Iar genul asta de actori sunt irezistibili. 

marți, 1 noiembrie 2011

Secret codes and battleships

Mi se intampla uneori, cand nu stiu ce muzica sa ascult, sa tastez, aproape inconstient, Darren. Youtube-ul e destul de ofertant in ceea ce-l priveste. Asa am facut si aseara si, spre surprinderea mea, Darren Hayes era din nou in topul cautarilor, ceea ce nu putea insemna decat un singur lucru: album noooooooou! Nu mi-a luat mult sa aflu ca a fost lansat acum cateva zile. Timpul n-a trecut suficient de repede pana azi, cand fratele meu mi-a facut rost de o varianta a albumului cu piese bonus. Asta o sa ma tina ocupata, intr-un mod fericit, cel putin o saptamana, timp in care cu siguranta voi invata piesele pe de rost.
Ziua de azi mi-a fost senina din acest motiv. Am descoperit un Darren diferit, inovator, dar, in acelasi timp, intors la originile Savage Garden. Ascultandu-l vorbind despre album, dupa ce am parcurs toate piesele, am realizat ca am intuit si simtit exact ce a vrut sa transmita. La fel cum mi se intampla acum mai bine de 10 ani. Numai ca, pe atunci eram un om diferit. Intre timp, personalitatea, gandirea si modul meu de a simti s-au modificat considerabil. Dar, zambesc fericita la gandul ca, datorita lui, revin si eu la origini si imi amintesc cu placere de copilul din mine.
Si daca tot veni vorba de amintiri… colectia de CD-uri cu Darren mi-a completat-o tata, sub forma unui cadou de ziua mea, acum multi ani. Inca mai simt atat de recent momentul, de parca a fost ieri. Si ca o ironie a sortii, am primit albumul acesta tocmai azi, cand tata ar fi implinit 55 de ani…