marți, 22 noiembrie 2011

Appreciate the living, don’t sanctify the dead


Reflectia imi apartine. Ideea exista de mult intr-un coltisor al mintii mele, insa abia acum am formulat-o in forma aceasta si am considerat necesar sa o vad si scrisa.
Ce urmeaza sa spun, face parte din acele lucruri pe care majoritatea nu si le recunosc nici lor insisi, cu atat mai putin altora. E tot o forma de ipocrizie, “calitate” pentru care suntem deja faimosi. 
Adevarul, pentru cei care sunt dispusi sa-l recunoasca e ca, apreciem ce avem, intr-o mai mare masura, cand pierdem. Sta in natura umana sa exageram, sa ne dorim ce nu avem, sa consideram ca ni se cuvine ce avem si sa intensificam pana la paroxism sentimente, trairi, etc., atunci cand le-am pierdut. O facem si cu oamenii. Chiar si dupa ce am pierdut pe cineva si se presupune ca ar fi trebuit sa ne insusim o lectie. Insusirea e doar temporara, apoi intervine natura umana.
Nu-i asa ca, aceia care nu mai sunt in viata noastra au fost cei mai buni, ne-au inteles cel mai bine, au fost mereu acolo cand am avut nevoie? Cum se face ca, nu prea putem spune asta despre cei pe care ii avem alaturi? Parca ei sunt supusi greselilor si parca tindem sa observam mai mult lucrurile negative, pentru ca, cele pozitive sunt rutina. In schimb, dupa ce pierdem pe cineva, ne amintim numai lucrurile bune si momentele fericite. Cand povestim despre ei, cineva din exterior ar putea avea impresia ca asculda pilde despre dumnezeu coborat pe pamant. Insa, in timpul vietii lor, i-am tratat la fel? Da’ de unde. Erau la fel de supusi greselilor ca oricare dintre noi. 

Problema e ca, dupa disparitia fizica a cuiva, dispar si greselile. Le stergem cu buretele si le uitam de parca nici n-ar fi existat. O facem involuntar, inconstient si nu o recunoastem. Dimpotriva, ii blamam pe cei care indraznesc sa ne spuna adevarul in fata.
Oare n-am putea sa “sanctificam” in timpul vietii? Eu n-am reusit, decat periodic, in urma momentelor de wake up call, dupa care, alunecam usor in aceeasi obisnuinta de a-i considera parte din “decor”. Insa, siguranta decorului nu e decat o iluzie. De fapt, orice sentiment de siguranta pe care rutina ni-l induce e cat se poate de fals si periculos. I should know. 
Propunerea din titlu mi se pare usor nerealista, dar ideala. Ma intreb cati sunt in stare sa recunoasca asta?

0 comments:

Trimiteți un comentariu