luni, 5 decembrie 2011

De ce il iubesc pe Dostoievski

Pentru ca a gandit textul asta in 1880. Acum 131 de ani.

“Din amestecul de glasuri fierbinti si incurajatoare se desprinse plansul amar al mamei indoliate, care, disperata, se prabusi la picioarele Lui. “Daca esti tu Mantuitorul, invie-mi fetita din morti!”, il implora femeia, intinzand rugatoare si aproape sfarsita mainile catre El. Vizibil induiosat, El privi o clipa trupul neinsufletit al fetitei si buzele lui pronuntara incet o formula magica de inviere. Atunci fetita se ridica pe jumatate in sicriu si se uita imprejur, zambind cu ochisorii ei larg deschisi si mirati. 

Multimea se buimacise de-a binelea si din mijlocul ei se auzira strigate de bucurie, dar si plansete si rugaciuni, ovatii si exclamari. Se intampla ca tocmai in momentul acela sa treaca pe langa catedrala, pe neasteptate, insusi cardinalul, care avea si rangul de Mare Inchizitor. Fata batranului se intuneca, isi incrunta sprincenele negre si dese si in privire ii straluci un fulger amenintator. Cardinalul isi intinse atunci degetul catre tamaduitor si porunci pazei ca acesta sa fie prins. Puterea batranului prelat era atat de mare, incat gloata servila, care i se supunea cu docilitate facu loc pe data strajerilor care pusera mana pe El si-l ridicara indata. In aceeasi clipa si fara sa carteasca, multimea de oameni se inchina pana  la pamant in fata batranului inchizitor, iar acesta o binecuvanta si pleca mai departe. Straja conduse prizonierul intr-o temnita stramta si intunecata care se afla in vechea cladire boltita a Sfintei Judecatorii si il incuie acolo. […]

In bezna profunda a noptii, usa de fier a inchisorii se deschise dintr-odata si marele inchizitor intra inauntru purtand in mana un felinar.

- Esti chiar Tu? Chiar Tu in persoana?, intreba, dar, neprimind niciun raspuns adauga: Taci, nu-mi raspunde. Si, la urma urmei, ce ai putea oare sa-mi spui? Stiu prea bine ce mi-ai putea raspunde. De fapt, nici nu cred ca ai mai putea sa adaugi ceva in plus la cele deja spuse de Tine odinioara. De ce ai venit ca sa ne mai tulburi pe aici? Fiindca Tu nu ai venit decat ca sa ne tulburi si stii acest lucru la fel de bine ca mine. Dar oare stii ce se va intampla maine cu Tine? Maine va trebui sa te judec si te voi arde pe rug, ca pe unul dintre cei mai inraiti eretici, iar poporul care astazi ti-a sarutat si picioarele, maine, la un singur gest al mainii mele, se va grabi sa-ti impinga mai aproape jaraticul pe rugul pe care vei arde si ma intreb daca stii acest lucru!? Dar, poate ca stii, adauga el ganditor, neluandu-si privirea de la prizonierul sau nici macar pentru o singura clipa. […]

Efortul Tau si scopul suprem al misiunii Tale, a fost acela de a arata omului calea spre libertate. Tu le-ai promis sa le aduci painea din cer, insa te intreb daca aceasta paine promisa se poate compara, in ochii celui slab la minte si la trup, a celui ce ramane o victima permanenta a viciilor si ticalosiilor fara numar si care se dovedeste vesnic nemultumit si revoltat impotriva celorlalti semeni ai sai, cu painea cea de toate zilele, painea data de noi fara de care niciunul nu va putea sa existe!? Si chiar daca in numele painii din ceruri, vei fi urmat de mii si zeci de mii de adepti credinciosi, ce se va intampla atunci cu milioanele si zecile de milioane de fiinite ce nu vor avea puterea sa renunte la painea pamanteasca in schimbul painii ceresti promise de Tine? Sau poate ca iti sunt scumpe doar cele cateva zeci de mii de adepti puternici si autoritari, in vreme ce restul omenirii, milioanele de firisoare de nisip construite dupa chipul si asemanarea Ta, cei care Te iubesc in toata faptura  si gloria Ta si care iti slujesc devotati, reprezinta pentru Tine doar un mijloc prin care sa se produca rodul menit sa indestuleze hambarele si sa sustina huzurul castei celor bogati si neinduplecati care se folosesc de marinimia Ta? Nu, noi ii pretuim si pe cei slabi. Chiar daca la inceput se arata viciosi si vesnic incaierati intre ei, pana la urma vor deveni cei mai credinciosi invataturilor noastre. Vor invata sa ne admire si sa gaseasca in noi tot un fel de dumnezei, pentru faptul ca am stiut sa-i dominam fara sa le suprimam libertatea, care cu timpul va deveni totusi de nesuportat pentru ei! […]

Necesitatea de inchinaciune unanima reprezinta framantarea launtrica cea mai cumplita a fiecarui om in parte si a omenirii in general de la inceputul veacurilor si pana acum. Ca sa obtina dreptul de a se inchina cu toata suflarea la un singur idol, propus de un grup sau altul de oameni, ei s-au secerat unul pe altul cu palosul, de-a lungul istoriei, in razboaie dintre cele mai crancene. Si asa se va intampla pana la sfarsitul lumii, chiar si atunci cand vor disparea idolii de pe lume; chiar si atunci se va mai ingenunchia inca, din obisnuinta, si din instinct. Tu stiai, Tu nu puteai sa nu cunosti aceasta taina esentiala a naturii umane, insa Tu ai renuntat la singurul drapel absolut, pe care Ti s-a propus sa-l inalti, ai renuntat din egoism, ca sa-i faci pe toti sa se inchine doar Tie si numai Tie; drapelul acesta suprem, absolut, se cheama paine pamanteasca si Tu l-ai refuzat spre a-l inlocui cu simbolul libertatii si cu painea ta adusa din cer. Priveste urmarea alegerii Tale, facuta in numele libertatii!... Iti mai amintesc si acum ca grija suprema a omului, cea mai chinuitoare si cea mai persistenta, este aceea de a gasi pe cineva caruia sa-i incredinteze cat mai repede propria libertate, mostenita inca de la nastere de aceasta fiinta in esenta ei puternic nefericita. […]

Tu ai refuzat sa cobori de pe cruce atunci cand multimea te intarata si iti striga in bataie de joc: “Coboara de pe cruce si atunci vom crede ca Tu esti Acela”. Tu nu ai coborat pentru ca nu ai vrut sa subjugi omul, folosindu-te de miracole. Ti-ai insusit cu ardoare o credinta liber consmintita si nu influentata de miracole. Ti-ai dorit o dragoste libera si nicidecum un entuziasm supus, al celui inrobit pentru totdeauna de o putere straina, care sa-i subjuge prin infricosare. Din pacate judecata ta s-a adresat mai mult celor aflati pe treapta de sus a societatii si nicidecum celor mici, obiditi, care nu au nicio sansa sa fie liberi vreodata, in adevaratul sens al cuvantului, cu toate ca s-au nascut cu pornirea spre razvratire in suflet. Trezeste-te si analizeaza ce s-a mai intamplat in cele cinci-sprezece veacuri de la plecarea Ta dintre noi. Du-te si priveste pe cine ai ridicat Tu la inaltimea ta. Iti declar sub juramant ca omul a fost creat sa fie mai putin evoluat decat ai crezut Tu initial despre el! Ar putea el oare sa faca pentru Tine ceea ce Tu incerci sa faci pentru el? Respectandu-l peste masura, ai procedat ca si cand ai fi incetat sa-l compatimesti pentru greutatile pe care tot Tu i le-ai asezat in carca in tot acest timp. Respectandu-l mai putin i-ai fi cerut sa faca mai putin iar aceasta atitudine ar fi fost mai apropiata de dragoste, pentru ca si povara lui ar fi fost mai usoara.

Se tot vorbeste si se proroceste ca Te vei intoarce si vei invinge din nou aici, pe pamant, ca iti vei aduce alesii cu Tine, ca vei fi insotit si de sfetnicii Tai infumurati si puternici, dar nu uita ca si noi vom fi pregatiti atunci sa spunem intregului norod ca voi v-ati salvat doar pe voi insiva, iar noi i-am salvat pe cei multi si fara putere, pe cei neajutorati si sarmani. Vom veni atunci cu totii in fata Ta, noi, cei vinovati de a fi preluat asupra noasrta pacatele lor, intru fericirea lor, si Iti vom cuvanta: “Acum judeca-ne daca poti si daca indraznesti”. Sa stii ca si eu am fost in pustiu, ca si eu m-am hranit cu radacini, ca si eu am adoptat libertatea cu care i-ai binecuvantat Tu pe oameni, ba chiar m-am si pregatit sa fiu printre alesii Tai. Insa eu m-am trezit la timp si nu am mai vrut sa slujesc in beneficiul unei tampenii. Am plecat de la cei orgoliosi si am revenit la cei smeriti, intru fericirea acestor smeriti. Aici pe pamant se va infaptui doar ceea ce Iti spun eu in momentul de fata, caci daca cunosc pe cineva care sa merite mai mult decat oricare altul sa arda pe rugul acesta, al nostru, acela nu este nimeni altul in afara de Tine” – Feodor Dostoievski (Fratii Karamazov – 1880)

2 comments:

iosif dragu spunea...

Fantastic Dostoievschi, textul este genial!
Tot ceea ce spune Marele Inchizitor este pe jumatate adevarat. Cealalta jumatate este interpretarea celui care se multumeste cu jumatati de masura hranindu-se din ele...
Mi-a atras atentia ideea inchizitorului despre grija suprema a omului, aceea de a-si incredinta altuia propria libertate.
Aceasta este de fapt esenta libertatii! Ce ar fi libertatea in lipsa implicarii, in lipsa participarii care il vor face pe Om, ne-liber!Cat si ce ar mai valora libertatea noastra daca nu am folosi-o pentru a ne dedica, pentru a iubi, pentru a construi... Toate aceste acte fiind "mari consumatoare de libertate"...
Multumesc pentru postare, iti doresc o seara buna!

Monica spunea...

Exact aceeasi idee m-a impresionat si pe mine, mai ales, avand in vedere perioada in care a fost gandita. Alt cuvant decat "genial" nu-mi vine in minte.
Multumesc pentru feedback. O seara frumoasa si tie.

Trimiteți un comentariu