luni, 24 decembrie 2012

E mult

Nu mi se intampla des sa intalnesc oameni. Se intampla sa ma intalneasca ei pe mine, in timp ce eu sunt absenta. Nu retin aproape niciodata nimic despre oamenii care imi sunt prezentati, nici macar numele. Dar mai exista si exceptii si, pentru acel sentiment, viata merita traita. Pentru acel moment cand ridic brusc privirea din hartiile de care sunt inconjurata la munca, pentru ca zgomotul de fond pe care de obicei il ignor cu succes devine o afirmatie interesanta. Pentru acel moment cand fiinta din prezenta mea devine omul care imi trezeste interesul. Pentru zambetul si lumina de pe fata mea in momentul descoperirii. Pentru fericirea recunoasterii reciproce dintre doua suflete similare. Pentru ca in doua zile am intalnit doi astfel de oameni. Singurii din anul asta. E mult.


duminică, 16 decembrie 2012

Gifts for strangers

A inceput anul trecut, datorita lui Bogdan Grigore si a fost cam asa:






Mi-a placut atat de mult ideea si a fost atat de mare regretul ca n-am putut fi anul trecut cu ei, incat anul asta a trebuit sa fac ceva. Si am facut. Am pus Galatiul pe harta in eventul "Gifts for strangers".



Am inceput timid, poate putin neincrezatoare ca voi reusi, dar am avut parte de cele mai frumoase incurajari, chiar din partea lui Bogdan Grigore si de cel mai de baza ajutor din partea Andrei, fara de care evenimentul n-ar fi iesit atat de frumos.
Cu Andra am pus la cale toate detaliile, de la idei de cadouri pana la etichete, loc de intalnire, etc. 
Si ieri ne-am intalnit. Cadouri au fost multe, mai ales ca unii n-au putut sa vina, dar ne-au lasat noua cadourile din partea lor. Iar noi, cei prezenti, am fost 13. Am descoperit, cu surprindere, in cei care au venit, niste oameni cu suflete mai mari decat orgoliile, niste oameni a caror bunatate li se citea pe chip, oameni care nu participa la un eveniment doar pentru ca de sarbatori trebuie sa fim mai buni, intr-un cuvant, Oameni! Fara rautati gratuite, fara lideri de grup, fara specimene care se vor in centrul atentiei si vorbesc cat pentru 2 zile, fara comparatii de genul: cine, ce, cat a adus si de ce; fara priviri strambe sau apropouri, fara ipocrizie si fara barfa. De ce au lipsit cele enumerate mai sus? Simplu, pentru ca oamenii care au raspuns pozitiv initiativei au o alta structura sufleteasca. 
Nu mi se intampla sa vad des astfel de oameni, deci atunci cand am ocazia, ii apreciez si apreciez clipele petrecute cu ei.
Cu totii am fost rasplatiti pentru gestul nostru, iar rasplata a constat, bineinteles, in reactia celor carora le-am impartit cadourile. Cu exceptia a vreo 2 cazuri in care am fost intrebati ce partid reprezentam sau am fost pur si simplu refuzati nepoliticos, restul au avut reactii foarte frumoase. In ceea ce ma priveste, ultimul cadou pe care l-am oferit a fost cel mai incarcat de emotie pentru ca era vorba de o batrana care si-a sters lacrimile si mi-a spus ca acela va fi singurul cadou pe care il va primi anul acesta. Cam atat. Las imaginile sa vorbeasca de la sine si multumesc din suflet celor care au participat si au facut posibil acest eveniment si zambetul larg de pe chipul meu.

































marți, 27 noiembrie 2012

Amintiri nepretuite

Ceva mi-a reamintit azi de Savage Garden si melodiile lor vechi. Memoria nu ma ajuta sa-mi amintesc ce cautam sau la ce ma uitam cand am facut legatura cu Savage Garden, dar nici nu conteaza. Am alte amintiri mult mai importante si mai puternic imprimate, pentru a putea fi sterse vreodata. 
Imi amintesc cum ascultam Savage Garden la casetofon, cu niste casti uriase pe urechi care isi indeplineau cu succes rolul de a izola complet lumea exterioara. Pentru un efect maxim, inchideam ochii si lasam frau liber imaginatiei. Si, doamne, cate lucruri imi mai treceau prin minte... 
Apoi au urmat CD-urile, originale, bineinteles. Cand aveam unul nou, imi lua cateva ore sa citesc coperta, versurile, multumirile, numele casei de discuri :)) sa privesc imaginile si abia apoi sa ascult si continutul. Eram intr-o lume a mea, pe care tatal meu a inteles-o cel mai bine. El era cel care imi cumpara CD-urile, casetele, revistele, din Grecia, uitand de lucrurile care ii erau absolut necesare si care ar fi trebuit sa fie prioritare. Tin minte ca a preferat cu drag sa ne cumpere CD-uri de sute de euro (mie si fratelui meu), decat sa-si ia o geaca atunci cand s-a racit vremea. Ne-a luat noua CD-urile intai si luna urmatoare geaca.
Imi amintesc cum asteptam ca pe ace sa apara "Spin", cel mai recent album, pe atunci, al lui Darren Hayes. In Romania nu aveam nicio sansa sa-l gasesc si il trecusem cap de lista in wish list-ul pe care i l-am dat lui tata inainte de plecare. Intr-o zi ma suna tata si foarte linistit imi spune: am gasit un CD in camera mea de hotel, nu stiu ce e cu el, dar pe coperta e un nene blond si un singur cuvant: spin. Iti trebuie la ceva? Sa ti-l aduc? Imi amintesc ca am tipat de bucurie ca nebuna si deja nu mai aveam coerenta in exprimare. Evident, nu l-am vrut prin posta, am preferat sa-l primesc personal, iar pentru asta am avut de asteptat luni bune. 
Stiam pe de rost, nu fiecare vers, ci fiecare inflexiune a vocii, fiecare nota a fiecarei piese lansate sau nelansate, b-side sau bonus track. Daca exista, o stiam, o visam. 
Azi am reascultat cateva piese foarte vechi, pe care nu le-am mai auzit de ani buni si am descoperit cu o bucurie imensa ca, inca le mai stiu la fel de bine. Se pare ca, in ciuda memoriei mele deficitare, unele lucruri raman neatinse de vreme.

luni, 12 noiembrie 2012

What we do

Filmul e Matrix. Cartea e “Procesul” de Franz Kafka. Ideea e una singura: oamenii accepta cu usurinta situatia in care se afla. Oamenii se complac, nu-si pun intrebari, se obisnuiesc. Traiesc viata pe care o au si pe care o considera data. De la dumnezeu sau ceva.

Suntem ca niste sobolani ce alearga pe loc in cusca lor. Nu stim de ce alergam, de ce suntem in cusca sau ce e dincolo de ea si nici cine ne-a limitat existenta intre acele gratii. Suntem prea ocupati pentru a ne mai pune probleme filosofice care, oricum, ne depasesc.

We take the easy way out, the coward way out.

Tacem cand ar trebui sa luam atitudine, lasand loc abuzurilor. Suntem indiferenti la problemele celorlalti, iar pe ale noastre le tratam cu resemnare. E mai simplu sa ne retragem in postura de victima neajutorata, decat sa ne revoltam si sa luptam pentru lucrurile in care credem.

Preferam sa privim partea pozitiva a lucrurilor, sa fim optimisti, increzatori in… soarta sau ceva. Speranta moare ultima, nu-i asa? E mai comod sa speri, decat sa actionezi concret.

Acceptam, ne resemnam, tacem si plecam capul. Ne iese atat de bine, incat ar fi pacat sa spargem tiparul. 

marți, 30 octombrie 2012

E o vreme pentru toate


Acum e timpul placintelor cu bostan si scortisoara. E timpul ceaiurilor aromate si fierbinti, la aburul carora imi incalzesc mainile. E vremea crizantemelor si al lor parfum specific. Acum e momentul ultimei inghetate, urmata negresit de predictibila durere in gat. E timpul cizmelor inalte, asortate cu fuste elegante sau jucause, a culorilor vii si a experimentelor. Ar merge de minune o iesire din tipar, o tunsoare diferita, un rasfat la cosmetica sau masaj, un nou abonament la sala, o alergare usoara pe faleza...
E timpul conservelor, al gogosarilor in otet si castravetilor murati. Le-am bifat, apoi am realizat ca atunci cand e vorba de gatit nu ma pricep nici sa urmez indicatii precise. Exista, totodata, o vreme cand mai trebuie sa te dai si batut. Bifat. 
Am impachetat ultimele ramasite vestimentare ale sezonului recent incheiat si m-am pregatit pentru ce urmeaza. O toamna lunga si calda. Nu? Poate ar fi mai bine sa pregatesc esarfele si fularele. Si geaca groasa. Si puloverele. Manusile? 
E vremea pentru o noua toamna. Cica.

miercuri, 24 octombrie 2012

Sa nu...


Sa nu ne tulburam singuri sufletul. Sa nu ne intoarcem langa gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufis parfumul, sa nu ne ratacim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… sa nu cercetam colturile de vai si coastele de dealuri pe unde am lasat vreun suspin sa cada… sa nu alergam infrigurati pe cararile unde am auzit vreun cantec cum n-a fost altul… Sa nu rascolim, cu maini ce profaneaza, pamantul unde am ingropat vreo amintire.
E o durere zadarnica. Nu mai gasim – nu se mai intoarce – acelasi palpit, aceeasi izbitura de sange in piept si obraz, asa cum a fost nu mai reinvie. Trebuie sa ti-o spui cu putere, numai tie singur, ca sa nu te trezesti nebun, cautand, pe campiile pustii, florile odinioara cazute din mila drumului… Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa coboare ca jocurile marii!
Ce obositor cantec! Adesea ma doare trupul de truda lui… Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poata scurge! Ce e omul de vina de el singur? Din picatura din care s-a creat, de ceea ce a fost in ea de lantul nesfarsit al ereditatilor? De ce poarta el pedeapsa atator dorinti de care nu are vina?

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu


duminică, 30 septembrie 2012

Don't cook, just eat



Weekend-ul ce tocmai a trecut mi-a fost marcat de reclama de mai jos. Nici eu n-o puteam spune mai bine. 

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Self QED



 
Simtim uneori nevoia de a ne explica, uitand de faptul ca prietenii nu au nevoie de explicatii, iar necunoscutii nu le merita. Un om ingradit de propriile conceptii si lipsit de istetimea necesara interpretarii unei imagini de ansamblu, nu va intelege niciodata o explicatie, desi logica faptelor vorbeste de la sine. 

Invidiosul pateaza imaginea de ansamblu cu sentimentele lui josnice, singurele de care e capabil si se retrage in postura de victima, postura mult mai bine acceptata de psihicul lui autoprotector. 

Prostul se va crede cel mai destept, dar si cel mai nedreptatit, aratand cu degetul spre altii care au avut un cuvant de spus si nici nu le-a lipsit curajul s-o faca.

Mediocrul va comenta lucrurile cele mai banele si mai nesemnificative, cu aerul cuiva care tocmai a facut o descoperire revolutionara. 

Nevertebratul se va indoi, supus, dupa cum bate vantul, plecandu-se in fata oricui trebuie, fara a avea macar inteligenta de a obtine pentru el insusi altceva decat toleranta. 

Oare, ce fel de explicatii ar ajunge la intelectul celor mai sus amintiti?


duminică, 9 septembrie 2012

No tears

Am inceput azi o multime de lucruri si le-am lasat asa. Am vrut sa fac ordine prin casa, dar am sfarsit doar prin a spala vasele. Un episod din Boston Legal s-a incarcat pe vplay de vreo ora, insa ascult pe repeat "No tears" de la James Blunt. M-am intins pe canapea obosita cu gandul la un pui de somn, dar cu "Procesul" de Franz Kafka in mana. N-am dormit si nici n-am citit. Pisicii i-am acordat suficient timp; ochii ei mari si verzi sunt de vina.
Habar n-am ce sa port maine la munca, pentru ca nu mi-am calcat nimic. Mancarea am facut-o pe jumatate si mi-e lene sa-mi pun un pahar cu apa, desi aproape ca ma deshidratez aici. Numai gandul la cat dureaza sa fac baie, sa-mi usuc parul si sa-mi fac unghiile ma deprima. In plus sunt prea obosita ca sa raman treaza pana la emisiunea lui Badea, prima lui emisiune de dupa vacanta.
Lipsa concediului de anul asta isi spune cuvantul si, cred ca si varsta implinita anul asta are ceva de zis. As prefera sa n-o aud, sa n-o vad, sa n-o stiu. Wishful thinking. 
Nici postarea asta n-o pot termina pentru ca Bianca mea are necazuri pe care vreau sa i le usurez macar ascultand-o. 
As asculta "Turbofin" in loc de "No tears" pentru a schimba starea de spirit. Oare oi reusi?



sâmbătă, 18 august 2012

M-am regasit


Te-am regasit si m-am reintregit. Mirosul pielii tale imi invadeaza din nou simturile, iar linistea are din nou un loc in trairile mele. Linistea aceea tipica unei dupa-amiezi tarzii cand nu facem altceva decat sa lenevim, incercand sa ne impulsionam reciproc ca e cazul sa ne ridicam din pat.
Linistea unei dupa-amiezi in care ma surprinzi intinzandu-mi cheile de la masina si incurajandu-ma sa conduc din nou. Linistea unei zile de shopping din care ne alegem cu rasate proband cele mai penibile si amuzante chestii posibile. Linistea unui pahar de vin impartit. Linistea dezbaterii pe tema "cine face patul in seara asta". Linistea din mijlocul agitatiei, tensiunii, nebuniei generale din care incercam sa ne sustragem. Linistea noastra.
Munca, oricat de placuta si plina de satisfactii ar fi, doesn't even come close to us and what we can do and be together.

miercuri, 1 august 2012

Cu gandul la weekend

Saptamanile astea au zburat. S-au grabit atat de tare sa treaca, incat nici nu mai stiu cate au fost, de cand am lasat in urma un trecut uzat. Cert e ca, atunci cand nu stii cand trece timpul, inseamna ca il petreci frumos. Clipele urate sau banale intotdeauna se dau trecute greu. 
Munca mi-a ocupat aproape in totalitate gandurile, preocuparile, timpul, desi programul meu e acelasi. O sa revin, incet - incet la restul vietii mele, dupa ce-mi mai trece din euforie.

Trec in fiecare zi, in drumul spre noul loc de munca, pe langa fostul. Nu sunt nostalgica si ma surprinde asta. Nu pentru ca as avea la ce sa privesc in urma, ci pentru ca nu fac fata cu usurinta schimbarilor din viata mea, desi le doresc. M-am obisnuit si m-am adaptat nesperat de bine de data asta, ocazie cu care mi-am dovedit ca pot. Mai am multe de invatat, dar stiu ca nu am de ce sa-mi fac griji. Si da, tot cu baietii ma simt mai in largul meu.

Regrete n-am. N-am cum sa am. Mi-e dor doar de un concediu. Concediul a fost compromisul ce se cerea facut, dar planuiesc un weekend relaxant pe undeva. Poate la mare. Toata lumea pleaca in vacanta in perioada asta, dar nu-i invidiez. Doar ma gandesc mai des la concediul de anul trecut din Venetia, in timp ce caut modalitati de a retrai senzatiile acelea. Pana atunci imi astept cuminte weekend-ul.

joi, 19 iulie 2012

Prima saptamana la munca

De cand n-am mai scris s-a schimbat la fata si blogger-ul. Sunt multumita, mi-e frica sa spun fericita, de teama sa nu mi-o ia gura pe dinainte. Insa sunt. Maine se implineste o saptamana de cand mi-am schimbat jobul si, spre marea mea mirare, nu simt nimic referitor la trecut. Nici cea mai mica urma de nostalgie, nimic. 

Inca nu-mi (re)cunosc toti colegii, dar ma simt in largul meu cu ei. De fostul loc de munca imi aminteste doar cadoul lui Ciprian, pe care l-am lasat la vedere. Pe punga de cadou scrie "ceva de vis". Asa si e. Iar indemnul de pe felicitare il pastrez in gand ca pe o incurajare atunci cand voi avea nevoie de ea. 

Am mai putin timp, desi programul meu e acelasi. Sunt mai vioaie, mai binedispusa, cu moralul mai ridicat. Nu prea mai am motive sa fiu ironica la munca, pentru ca nu mai privesc pe nimeni de sus. In sfarsit lucrez cu oameni de la care am ce invata. Fetele nu ma enerveaza, dimpotriva, sunt chiar simpatice. Iar baietii sunt baieti. Intotdeauna m-am apropiat mai usor de ei decat de fete. Glumetii de aici nu fac exceptie. 

E o provocare binevenita, intr-un moment cat se poate de nimerit. Sper sa am ce(-mi) dovedi.

miercuri, 11 iulie 2012

Ultima saptamana la munca

Vineri e ultima zi la actualul loc de munca. Dupa 6 ani de stabilitate, in care am vazut lume venind si plecand, dupa 6 ani in care singura constanta am fost eu, e timpul sa variez pe tema.
Ieri am semnat contractul de munca, mi-am vazut biroul si mi-am cunoscut, partial, colegii. Impresia a fost foarte placuta, dar prefer sa nu ma pronunt pana nu observ mai multe. Oricum ar fi, e cu totul altceva si la alt nivel decat am cunoscut pana acum. 
No regrets, just promises.

P.S.: Un prieten bun mi-a spus ca eu sunt "Lady luck" a lui Jamie Woon. Exact asa ma si simt :)

vineri, 6 iulie 2012

Profesionista

Tanti asta doreste sa vina pe postul meu, in firma din care plec. Eu zic ca "se merita". De ambele parti.


joi, 5 iulie 2012

Lady luck

A dream no one can dream to undermine
This time I'm gonna get it right

marți, 3 iulie 2012

Cronica unui interviu reusit

Dupa nenumarate experiente negative, dezamagitoare, chiar menite sa impinga catre resemnare am avut si una fericita. Era intr-o joi, acum doua saptamani, cand am primit un telefon de la o firma la care aplicasem pentru un post similar cu al meu. Adica Inspector Resurse Umane. Cine e informat stie ca in Galati astfel de posturi nu sunt scoase la concurs, deci practic nu exista. Ma rog, ele exista, dar pentru cine trebuie, nu neaparat pentru cine merita. Cine merita, poate la fel de bine sa cumuleze responsabilitatile a macar 3 functii pe un salariu de cacao. 

Asadar, am fost surprinsa cand am vazut anuntul si, desi am aplicat, nu mi-am facut niciun fel de sperante. Prima surpriza a fost sa fiu sunata si chemata la interviu. A doua a fost sediul si modul cum am fost primita, apoi discutia care a durat o ora si jumatate. Am discutat cu o doua doamne dragute, una era Administrator, cealalta Manager Resurse Umane si am raspuns curiozitatilor ce veneau din ambele directii. A urmat un test de engleza si unul din legislatia specifica domeniului meu, apoi discutia inevitabila despre salariu. Mi s-a cerut sa pun pret pe mine, fara sa ma sfiesc sa ma apreciez, pentru ca eu sunt cea mai in masura sa-mi apreciez munca. Neobisnuit pentru un angajator, mai ales in Galati. Am pastrat o nota de bun simt si modestie in aprecierea mea si culmea, acest lucru a contat intr-un sens pozitiv. Mi-au spus ca aprecierea mea oricum era orientativa, pentru ca ei au deja un buget alocat pentru acest post. Suma era considerabil mai mare decat ce estimasem eu. 

La sfarsitul discutiei am ramas cu impresia ca am fost placuta si, oricat incercam sa imi ponderez gandurile, invariabil imi imaginam cum ar fi sa reusesc. A ramas ca voi fi anuntata, indiferent de raspuns (lucru rar in Galati) in cateva zile.

A trecut fix o saptamana de la interviu, timp in care nu ma dezlipeam de telefon deloc. Vineri, cam pe la sfarsitul programului primesc in sfarsit telefon. Nu pentru a-mi oferi un deznodamant, ci pentru a ma invita la un al doilea interviu. 
Cu inima in gat am ajuns la fata locului, unde ma astepta o a treia persoana. S-a prezentat, mi-a spus ca e Expert Contabil si totodata asociat in firma si am luat-o de la capat cu intrebarile. Dupa 45 de minute simteam ca imi explodeaza capul, dar eram extrem de multumita de mine, de raspunsurile mele, de calmul pe care reuseam sa-l mimez. 

Inca o data am simtit ca sunt pe placul lor, iar intrebarile amanuntite referitoare la data la care as putea incepe, tradau preferinta lor pentru mine. Totusi, mi-au spus ca vor lua o decizie in maximum 2 zile. Azi dimineata am primit telefonul decisiv si am fost anuntata ca s-au decis la mine. Dupa felicitari, incurajari si sfaturi, am pus la punct unele detalii si... here I am. De azi sunt in preaviz.
It's a new day, cum zice si piesa asta venita la momentul potrivit :)

P.S.: Patronii firmei nu sunt romani, ceea ce explica multe...


luni, 2 iulie 2012

Spre disperarea Biancai

... deznodamantul s-a prelungit. Maine sau cel tarziu poimaine voi sti sigur. Si nu va (ma) voi mai tine in suspans.

vineri, 29 iunie 2012

On the verge of something wonderful

Da, titlul e "plagiat" de la Darren Hayes.

Iar eu asa ma simt. Sunt pe cea mai inalta culme, la granita dintre tot si nimic. Si am sperante. Aceleasi sperante din postarea asta. Cred ca luni dupa-amiaza voi sti ceva sigur. Momentan stiu doar ca am mai bifat o reusita, un motiv in plus sa fiu multumita de mine si sa am in continuare incredere in potentialul meu, in fortele mele, in mine. 
Gata, destul cu lauda. Tot ce pot sa fac in weekend-ul asta e sa sper si sa astept cuminte ziua de luni. Si sa ascult piesa asta ce imi da o energie fantastica:



miercuri, 27 iunie 2012

Dragostea incepe sa-mi provoace sila


Nu sentimentul in sine, ci propovaduirea lui de catre diversi, care mai de care mai atotstiutori si mai detinatori ai dragostei absolute. Oameni cu prea multe experiente esuate la activ (in raport cu varsta), pentru a-mi servi de model, oameni care se indragostesc de sentiment, de idee, nu de persoana; oameni superficiali, care nu-si pot tine superficialitatea pentru ei. E atat de mare, incat trebuie strigata in 4 zari. Who gives a fuck? Probabil multi. Eu insa nu. 

Mai sunt si cei care au definitii proprii pentru sentimentul fara de care pamantul nu se invarte. Proprii, dar, la fel, universal valabile. Cat de enervanta e ingamfarea omului prost! Si cat de multi, si mai prosti, se invart ca mustele in jurul propovaduitorului dragostei pe Terra. Treaba lor, n-am nimic cu nimeni, constientizez doar cat de putini Oameni au mai ramas si, dintre ei, cat de putini sunt cu adevarat speciali. Ma ingrozeste gandul. 

Nu cred in dragostea nascuta din vulnerabilitate, nu cred in dragostea fundamentata pe ideea “cui pe cui se scoate”, nu confund o traire entuziasta cu dragostea si cu siguranta nu cred ca e dragoste nevoia de a nu fi singur. Totusi, cati disting intre cele de mai sus? Daca privesc in jur, raspunsul e: putini. Paradoxal, experti sunt multi, dar un expert care nu invata nici macar din propriile greseli, e un expert la el acasa. 

Mie nu-mi spune nimeni ce e dragostea, daca o am, daca o simt si la cine/ce sa ma raportez ca sa-mi dau seama daca am o relatie sanatoasa. Si, daca se poate, as vrea tare mult sa fiu ocolita de astfel de specimene. Multumesc anticipat. 


sâmbătă, 23 iunie 2012

Sperante si optimism

Acesta este unul din acele rare momente, cand as vrea sa vorbesc fara sa vorbesc. Sau in acest caz, sa scriu fara sa scriu.
Am avut azi o experienta atat de neasteptata, atat de placut surprinzatoare, incat mi-e si teama sa vorbesc despre ea. Mi-e teama sa nu fie asa cum am perceput-o si sub un ambalaj frumos sa se ascunda gunoialele cu care sunt deja familiarizata. Mi-e teama ca a venit prea la momentul potrivit pentru a fi reala. Mi-e teama ca, tot ce am experimentat azi a fost doar un vis din care ma voi trezi brusc si dur. Mi-e teama de sperantele pe care mi le fac deja si mi-e teama ca as putea lua o decizie gresita. In acelasi timp, imi doresc foarte mult sa fiu pusa in postura de a lua o decizie. 
Intreaga poveste, dupa ce spiritele se vor calma.

joi, 21 iunie 2012

Ceva ce nici n-a fost vreodata

O amintire ce se incapataneaza sa ramana, sa se faca remarcata; o amintire in imagini si sunet, de o exactitate fascinanta a unor sentimente neintelese si neconsumate; o amintire dintr-o copilarie maturizata fortat. Un sentiment inexplicabil si persistent; un sentiment ignorat si bagatelizat, caruia ii place sa-si ia revansa, uneori. Un sentiment ce mai exista in prezent, sub forma unei extensii a unui trecut ce ar fi putut fi. Cum poate fi atat de viu, ceva ce nici n-a fost vreodata? Hmm, poate tocmai de asta. Sau poate am uitat ce am inteles atunci din "Dragostea in vremea holerei". Cred ca doar ma prefac ca simt, de dragul povestii. Sau ma prefac ca ma prefac...

joi, 14 iunie 2012

Suflete regasite


Zilele astea am adunat langa mine cateva suflete ratacite. Ele de mine si eu de ele. Ne-am regasit, resimtit si reinventat. Am descoperit oamenii de alta data, asa cum sunt ei in prezent. Bucuria a fost imensa, emotia pe masura. 

Reintalnirea unui prieten de suflet iti da un sentiment coplesitor, atunci cand realizezi ca, desi anii au trecut, desi drumurile voastre au fost diferite, inca mai puteti pasi pe acelasi drum, mergand la pas. Dupa atata timp, sincronizarea e o minune ce trebuie pretuita. Ma simt norocoasa. Tare.

miercuri, 13 iunie 2012

Interviul de angajare - mai mult o experienta, decat o sansa

Am fost sunata de la Arabesque si invitata sa ma prezint la un interviu, ca urmare a aplicatiei mele. Sincer, nu  imi amintesc sa fi aplicat recent la ei - se pare ca am facut-o - insa imi amintesc perfect ca in ultimii doi ani, a fost scos la concurs acest post de nenumarate ori si mi-am trimis CV-ul de fiecare data, pentru ca intruneam toate cerintele lor. Foarte curioasa sa aflu de ce m-au chemat tocmai acum si, si mai curioasa sa vad cat de fondate sunt avalansele de opinii negative postate pe forumuri, bloguri, retele de socializare, etc., in ceea ce priveste profesionalismul firmei, mi-am confirmat prezenta la interviu.
Din scurta discutie pe care am avut-o cu persoana care urma sa sustina interviul, mi-am facut o impresie "la cald". Modul de abordare mi s-a parut putin prea casual si usor neprofesionist pentru o companie de talia lor, complet diferit de experienta recenta cu Lugera. Tot din aceasta discutie am dedus ca interviurile erau programate din 15 in 15 minute, lucru care, iar mi s-a parut putin superficial, avand in vedere ca in acest scurt timp, ambele parti trebuie sa se lamureasca asupra compatibilitatii cu postul respectiv. Insa, nu obisnuiesc sa trag concluzii definitorii dupa prima impresie, mai ales daca ea este una la telefon.
In drum spre sediul firmei am fost sunata de aceeasi persoana. Era 17.33. Am subinteles ca programarea de la 17.30 ori nu s-a prezentat, ori n-a fost suficient de interesanta pentru o discutie de 15 minute. Si, de asemenea, mi-am dat seama ca sunt ultima candidata programata si ca doamna de la HR se grabeste.
In mod normal, ideea unei examinari "pe fuga" nu ma incanta deloc si chiar creeaza o presiune in plus, sub care, nu intotdeauna dau randamentul asteptat. De data asta, insa, eram aproape nepasatoare - efectul a doua Sedatif PC.
In sfarsit, ajung. Doamna respectiva ma intampina la parter si ma conduce la etajul 3, intr-un birou pe care scria "Resurse Umane", birou situat exact langa un altul pe care am citit "Director Resurse Umane". Inauntru era o dezordine deranjanta si o atmosfera apasatoare. Bibliorafturi lasate in pozitii nefiresti, hartii imprastiate pe cele 3 birouri din incapare, un radio uitat deschis, nicio floare nicaieri si lipsa acuta de aer. Mi se spune sa iau loc, in timp ce doamna se uita pe CV-ul meu. Dandu-si seama de muzica ce servea drept coloana sonora a interviului, se scuza si se ridica sa-l inchida. Dupa cateva secunde de cautat sursa poluarii fonice, ma invita in biroul alaturat, cel al directorului R.U. unde era liniste. Dupa ce ma invita, inca o data, sa iau loc si isi gaseste si ea unul, in fata mea, dar nu pe scaunul directorial, interviul incepe.
Intrebarile au fost, in marea majoritate, ok, predictibile, dar profesioniste, menite sa ofere o impresie clara asupra competentelor, abilitatilor, intentiilor si asteptarilor mele.
Ce mi s-a parut ciudat sau nepotrivit, au fost cateva aspecte. Am fost intrebata cat de bine stiu engleza, desi mentionasem in CV nivelul de cunoastere a limbilor straine. S-a insistat pe veridicitatea celor scrise de mine, fara a fi si verificate, asa cum se obisnuieste, printr-o mica discutie in engleza. Am dedus, deci, ca doamna in cauza nu vorbea engleza. Sau am fost asa de convingatoare ca m-a crezut pe cuvant.
M-a intrebat in ce consta procesul de recrutare la firma la care lucrez si daca am fost nevoita sa gasesc oamenii potriviti pentru posturile vacante. Vazand, probabil dupa expresia fetei mele, nedumerirea fata de intrebarea ei, reformuleaza. Ma intreaba ce surse de recrutare am folosit: presa, internetul, etc. si daca am apelat si la prieteni, cunostinte, sau la alte metode de a aduce oamenii potriviti in firma. Raspunsul meu a fost ca, la inceput, cand firma nu era atat de cunoscuta, apelam la anunturi, dar acum nu mai e necesar, intrucat suntem destul de cunoscuti, iar potentialii angajati ne cauta si depun CV-uri zilnic. M-a privit putin, fara ca expresia fetei sa-i tradeze gandurile, apoi a condus discutia spre alte subiecte. Totusi, la scurt timp a revenit, intrebandu-ma daca fostii mei colegi de facultate profeseaza in domeniu, adica daca sunt ingineri si daca am pastrat legatura cu ei. Am confirmat si, de data asta, chipul i-a tradat incantarea. N-a durat mult, insa, pentru ca i-am spus ca majoritatea nu au ramas in Galati.
La momentul acesta, deja eram lamurita. Firma asta, printre cele mai mari din tara, nu doar din Galati, are probleme in a gasi angjati, probleme create de o politica deficitara, probleme pe care doreau sa le rezolv eu pentru ei. In conditiile in care Galatiul ocupa locul 3 in lista oraselor cu rata de somaj mare, Arabesque-ul nu gaseste forta de munca. Oare de ce? Cred ca acum sunt indreptatita sa consider adevarate opiniile negative ale celor care au lucrat la ei.
Cand a venit si randul meu sa adresez intrebari, i-am spus ca am observat de-a lungul timpului nenumarate anunturi pentru acest post, dar ea s-a grabit sa-mi spuna ca nu erau pentru acelasi post, ci au fost posturi pentru filiale diferite. Eu, insa, sunt convinsa ca am citit "Galati" la punctul de lucru.
Deci, practic ei doreau un recruter cu atributii de PR, dar, n-au inteles ca imaginea pozitiva a firmei nu o poate crea nimeni, daca ea nu exista. Reclama functioneaza pana la testarea produsului. Iar pentru un produs prost, caruia i se duce vorba, nu exista reclama care sa-l vanda. Probabil ca se mai pot prosti cativa necunoscatori, dar, eu una nu sunt dispusa sa fac asta pentru ei.


luni, 11 iunie 2012

In the end, you will always kneel

In weekend am fost sa vad “The Avengers” , ce e drept, fara prea mare tragere de inima, pentru ca nu e genul meu de film, dar cum am auzit lucruri bune despre el, din surse credibile, am zis sa “take a leap of faith”. Ei bine, nu doar ca mi-a placut, nu doar ca n-am stiut cand au trecut mai bine de 2 ore – cat a durat – dar a fost atat de bun, incat l-as revedea oricand, again and again. Iar asta mi se inampla foarte, foarte rar. Filmul asta a fost una din putinele dati cand n-am avut incredere oarba in recomandarile lui Badea si, evident, am gresit. 

N-o sa insist pe felul cum e realizat si pe alte lucruri care s-au tot spus despre “The Avengers”, dar tin sa punctez ce mi-a placut in mod deosebit. Si cine. Se pare ca am un ochi format pentru ce e secundar, pentru ce nu face obiectul adoratiei maselor, pentru ca si in “In time” l-am remarcat pe Cillian Murphy, iar acum mi s-a intiparit pe retina Tom Hiddleston – Loki, in film.
Prefer actorii al caror joc actoricesc difera cat mai mult de propria personalitate. Cu cat diferenta dintre personaj si actor e mai mare, cu atat creste si admiratia mea. Si nu exista dezamagire mai mare decat atunci cand caut un actor necunoscut si descopar ca nu e nicio diferenta intre felul lui de-a fi, de-a vorbi, si personajul caruia ii da viata. Am impresia ca sunt pacalita, ca nu e actorie ceea ce vad. 

Intre Loki si Tom Hiddleston diferenta e izbitoare. Iar fragmentul de mai jos a amplificat, cu atat mai mult, admiratia mea.


Pentru cine nu intelege chiar tot, discursul lui e acesta:

“Kneel before me. I said… KNEEL! Is not this simpler? Is this not your natural state? It’s the unspoken truth of humanity that you crave subjugation. The bright lure of freedom diminishes your life’s joy in a mad scramble for power. For identity. You were made to be ruled. In the end, you will always kneel.” 

Puteti sa va imaginati cat de placut am fost surprinsa, sa fac, din nou, legatura cu Dostoievski si cu postarea aceasta


vineri, 8 iunie 2012

"Drumul mortilor" din Siberia, dezgropat dupa 60 de ani

"Arhipelagul Gulag" al lui Stalin inca ascunde urme ale unor atrocitati necunoscute omenirii pana astazi. Una dintre povestile zecilor de mii de oameni inchisi in gulagul siberian a fost dezgropata cu ajutorul unei femei Lyudmila Lipatova, o femeie ajunsa la 70 ani, i-a condus pe jurnalistii de la BBC catre unul dintre locurile in care mii de rusi condamnati la munca pana la extenuare si moarte trebuiau sa construiasca o cale ferata.
"Calea ferata moarta a lui Stalin care nu duce nicaieri", este descrierea acestui drum al oaselor oferita de catre britanicii de la BBC.
Femeia, inarmata cu o lopata si amintiri dureroase inca reuseste sa gaseasca locul in care mii de prieteni si cunoscuti au murit construind un drum catre nicaieri.
"Aici e locul. Acum, sa sapam", ii indeamna Lyudmila Lipatova pe cei de la BBC, infigand apoi lopata in pamant. Dupa scurt timp, o bucata de metal este atinsa de fierul lopetii. Locul era corect, iar amintirile femeii incep sa curga cu o exactitate tulburatoare.
Pe fier este inscriptionat numele "Zavod Imeni Stalina", o fabrica numita asa dupa Stalin. Locatia apartine unui avanpost vechi din 1595 si este cel mai vechi loc din teritoriul Rusiei lipit aproape de Cercul Arctic. Cunoscut pana acum pentru descoperirea puiului de mamut Lyuba, locul apartine si istoriei Gulagului.
Sina de tren apartinea unui proiect mamut gandit de Stalin, "Calea ferata TransSiberiana", un plan de a cuceri nordul inghetat al pamantului printr-un drum feroviar de 1609km.
Lyudmila povesteste ca "inamicii poporului" munceau la aceasta cale ferata, inamici proveniti din lumea celor care nu impartaseau convingerile sociale si politice ale sistemului lui Stalin.
In acea zona, condamnatii din Gulagurile 501 si 503 munceau pana aproape de epuizare pentru a duce la bun sfarsit planul grandios al conducatorului suprem.
"Credeti ca acum e frig, dar acum e primavara", isi permite Lyudmila sa glumeasca. "Pe timpul iernii, temperaturile coboara pana la -50 de grade. Imaginati-va cum munciti in acele conditii. Iar vara este o caldura teribila si mai sunt si tantarii."
"Dezbracau prizonierii si ii legau ca tantarii sa-i manance... asta era instrumentul lor de tortura" sau cel putin unul dintre instrumentele de tortura. Multi au suferit astfel de torturi, iar Lyudmila isi aminteste cum un tanar poet a fost supus unui astfel de tratament, insa a refuzat sa spuna numele celor care evadasera din Gulag.
"O fata de 16 ani stiu ca luase 10 ani de Gulag pentru crime politice. Dar ce treaba avea ea la varsta aceea cu politica?", spune Lyudmila pentru BBC, care isi aminteste ca la acest proiect au muncit 300.000 de prizonieri, o treime dintre ei murind pe santier.
In 1953, Stalin a murit, in timp ce calea ferata era gata pe o distanta de 600 de km. Cunoscuta sub numele de "Drumul Mortilor", calea ferata nu a mai fost finalizata niciodata. In perioada Razboiului Rece, liderul sovietic Nikita Khrushchev a pasat responsabilitatea acestui proiect Ministerului de Interne si celui de Transporturi, care nu a dispus de fonduri si resurse umane pentru a-l mai completa vreodata.
Lyudmila povesteste: "Normal ca era gresit sa construiesti aceasta cale ferata cu sclavi, dar odata ce ai inceput si la cate victime au fost, cred ca e tot o crima ca nu a ma fost finalizat. Merg mereu in excursii si le povestesc oamenilor despre tot ce s-a intamplat. La vremea aceea, multi credeau ca implinesc o nevoie necesara, iar totul a fost distrus. Iti rupe inima."
Astazi, Rusia isi indreapta din nou atentia asupra acestui drum, scrie BBC. Datorita dezvoltarii energetice catre Nord, exista planuri ca "Drumul Mortilor" sa redevina viu si sa fie finalizat. De data aceasta, fara pierderi de vieti omenesti.
Sursa: BBC.co.uk

miercuri, 6 iunie 2012

De ce conceptul de motivare ma demotiveaza

In primul rand, pentru ca, asa cum spunea – genial – George Carlin…


In al doilea rand, pentru ca rabdarea pe ca am avut-o cu variate surse de motivare, m-a enervat si intristat cumplit. N-am gasit pana acum niciun element motivant, nici macar o idee care sa mi se pare buna si pe care sa o sustin cu incredere. Adevarul e ca nici n-am cautat in mod deosebit, dar ceea ce “mi-a cazut in mana” imi confirma parerea. Subiectele pe tema sunt clisee. Le-am auzit de atatea ori, incat plasarea lor ca solutii salvatoare, devine foarte deranjanta. Insasi ideea de citat motivational e gresita, pentru ca acele ganduri apartin unui om care a depasit o anumita situatie, intr-un anume fel si acum considera universal valabila metoda lui. 
Am constatat o oarecare intoleranta la cei care cred in puterea motivarilor, fata de cei care nu se regasesc in acest concept. Au impresia ca restul lumii e nefericita, sau nu si-a gasit echilibrul, din cauza ca nu sunt/fac ca ei si se folosesc de starea negativa a celor pe care ii acuza, tocmai pentru a(-si) demonstra ca au dreptate. Dreptatea, insa, nu e generala, fiecare o are pe a lui. Cu totii suntem subiectivi, oricat de nepartinitori am dori sa ne credem. Problema mea apare atunci cand mi se impune. Orice.