miercuri, 29 februarie 2012

Nu sunt suficient de proastă pentru binele meu

Experiențele neplăcute, atât proprii, cât și doar observate la alții, m-au condus către o concluzie simplă și de bun simț. Iar mie îmi place să recunosc adevărul când îl conștientizez, chiar și atunci când nu mă afișează într-o lumină favorbilă. Deci, recunosc: nu sunt suficient de proastă pentru a reuși în viață. Nici suficient de inteligentă, pentru ca numele meu să rămână în istorie, pentru merite deosebite. Prin urmare, sunt mediocră.   

Dar partea pe care vreau să pun accentul e prostia. Cunosc din ce în ce mai puține persoane competente pentru poziția pe care o ocupă. De la funcționarii ce lucrează la Poștă, până la angajații cu funcții de conducere de oriunde. Printre ei se mai nimerește și câte un amărât rătăcit, care chiar știe ce face, iar prezența lui se face remarcată imediat, prin nota discordantă pe care o creează. 

În ultima vreme am avut parte numai de surprize în acest sens. Oameni pe care îi cunosc foarte bine, sau simple cunoștințe, toți proști cu diplomă, au ajuns în diverse funcții pe care nu le merită și pentru care nu au cunoștințele sau abilitățile necesare. Pentru fiecare dintre ei există un profesionist care nu-și mai găsește locul, un debutant care așteaptă doar o șansă de a dovedi ce poate, o persoană talentată și potrivită, pentru un post ocupat în mod nedrept. 

Cam astea sunt gândurile mele când aștept nejustificat de mult în rând la Poștă. Afirmațiile de mai sus sunt întărite de acest… acest… acest. Ca să nu vă las complet deprimați, (numai) după ce urmăriți primul clip, distrați-vă cu acesta. Nu de alta, dar au legatură.

luni, 27 februarie 2012

Cu primavara in suflet si in casa


Da, stiu, data la care am primit florile e cliseica rau. Insa, lalelele sunt florile mele preferate si nu ratez nicio ocazie pentru a le imortaliza.
Martisorul sub forma de bratara e exact ceea ce imi doream si l-am primit mai devreme, pentru a grabi venirea primaverii.
Hai cu soareleeee, hai cu primavaraaa!

duminică, 26 februarie 2012

The sun is always blinding me


Sâmbătă dimineață, imediat ce am am deschis ochii, am știut că vreau un singur lucru: să mă plimb sincronizându-mi pașii pe ritm de muzică și setându-mi gândurile pe funcția daydream. Vremea din ultima vreme n-a prea fost favorabilă plimbărilor, așa că soarele puternic  al dimineții mă îndemna să profit. Mi-am setat și o țintă, pentru că nu-mi place să mă plimb fără să am un punct în care trebuie să ajung. Îmi dă impresia că mă învârt, inutil, într-un cerc. O vizită la mama era numai bună, așa că m-am îmbrăcat repede, mi-am luat sursa de muzică, mi-am fixat căștile în urechi și am pornit. Prima piesă în playlist-ul neschimbat de mai mult de un an, mi-a amintit de semnificația numelui meu (provine de la numele grecesc Monika, având sensul de "singur, solitar, pustinic"). Diana a adăugat și ”sfatuitor”, compliment pe care l-am primit cu zâmbetul pe buze. 

 A urmat ”Silent Knight - Everybody needs”, care mi-a amintit cum alergam pe faleză ascultând-o, acum prea mult timp. Genială piesă, genial om. Aer! Aer am și avut, din plin, în plimbarea asta în care am reușit să mă izolez de lume, în mijlocul ei. Tot piesa asta m-a însoțit și în Italia, vara trecută, într-un părculeț magic în care puteai să alergi, să asculți muzică, să citești, fără să fii deranjat, privit ciudat, sau măcar să-ți fie conștientizată existența. Un vis. 

 Apoi ”The Game - Dreams” m-a făcut să realizez cât de repede a trecut timpul, pentru că melodia asta îi plăcea și lui tata. E uimitor cum mă pot încărca de emoții atât de puternice și complet inexplicabile, doar ascultând o melodie. 

 ”Masta Ace - F.A.Y.” e alergată până la epuizare și e ascultată oricând simt nevoia să mă eliberez de frustrări și neputințe. Ajută de fiecare dată, iar energia pozitivă pe care mi-o transmite e unică. Mi s-a făcut un dor de alergat ascultând-o, care nu poate fi potolit, decât atunci când vremea va permite. 

 “Angie Stone - Tell me” a urmat pentru a susține energia. Eram deja la jumătatea drumului și nici n-am simțit când l-am parcurs. 

 “Rebirth” a fost în perfectă armonie cu soarele de primăvară ce mi-a dezmorțit sufletul, promițându-mi, tăcut, un nou început. Eram deja la fel de senină că și cerul sub care mă plimbam. 

 “Trust me, confidence is what I must be wearing” îmi zice Edo G în ”Artof rap”. Empatizez. Atât de mult, încât îmi vine să strig refrenul: “The real art of rap that’s right here/Real lyrics, hot beats that’s right here/World- wide hip hop that’s right here/WHAT YOU NEED IN YOUR LIFE IS RIGHT HERE”. Să-mi trăiască frățiorul pentru piesele astea, care m-au tot salvat de la depresii profunde. 

 Închei atipic, dar, cumva, predictibil cu Darren Hayes - ”The sun is always blinding me”. Soarele chiar îmi era în față, dar asta nu justifica lacrimile de fericire melancolică pe care încercam să le opresc. Vremea, care îmi inspiră atâtea trăiri, împreună cu versurile sunt de vină. 

“From the top of a church on a hill
To the tip of a dragonfly wing
From the shine off a hood of a cab
To a shimmering diamond within on a ring
That was worn through two world wars

From a smile that soars though its old and worn
And two blue eyes forever seeming cold

The sun is always blinding me with her light
The day is always hiding behind the night
And one day everybody will be alright
Go on blinding me with her light

From the glare of a red traffic light
To the blur of a bicycle wheel
From the flare of a camera lens
To a fluorescent light that ignites and displays
Someone leaving a goodbye note
From a pen made of steel and reflection of hope

And to some words to stir an aching soul”

vineri, 24 februarie 2012

Orgoliu prostesc


Din ciudățeniile sexului masculin am remarcat câteva, în mod deosebit, care m-au deranjat prin repetiția lor. Blogul nu e totuși un anunț la matrimoniale. E un spațiu în care te desfășori așa cum îți place și în care ai libertatea de a decide pe cine lași înăuntru. Cei care sunt atrași de texte (pentru că poze nu prea există) sunt oameni care rezonează într-un fel cu tine. Dacă sentimentul e reciproc și există preocupări sau interese comune, se creează în mod firesc o legătură. 
Nu înțeleg însă băieții (că bărbați nu-i pot numi) care, după ce stabilesc acea legătură, se așteptă ca relația pur prietenească să evolueze în mai mult. Și când asta nu se întâmplă, întrerup orice legătură, de parcă despre asta ar fi fost vorba de la început. Dacă vorbeam de vreun site de matchmaking, era de înțeles reacția. Când lucrurile nu se leagă în modul așteptat, te retragi și cauți altceva. Dar când premisele sunt din start altele, iar așteptările există doar în capul tău, de ce te superi ca văcarul pe sat?  
Întâmplările de acest gen nu se limitează la blog, același comportament l-am observat și în offline. De câțiva ani lucrez cu aceeași firmă de curierat, de care am fost mulțumită. Angajații s-au schimbat de-a lungul timpului, dar au rămas mereu amabili și prompți. Ultimul a fost, inițial, excesiv de amabil, atitudine pe care am interpretat-o ca pe un exces de zel. Era modul lui de a se face plăcut. La început mai rămânea câteva minute, pentru o scurtă conversație politicoasă, apoi a trecut la familiarisme pe care nu le-am încurajat. El însă trăia în lumea lui și în ea, eu îi răspundeam avansurilor lui. Când a întrecut de tot limita, i-am atras atenția, vizibil deranjată. N-a replicat nimic, dar de atunci, nu numai că a încetat să fie amabil, dar are și o atitudine disprețuitoare în ceea ce mă privește. Nu m-ar interesa părerea lui despre mine, dacă ea n-ar influența și relația noastră profesională. De atunci nu mai vine la timp pentru a ridica comenzile, aduce coletele cu întârziere și când am nevoie de vreo lămurire îmi spune că n-are timp. La prima abatere de genul ăsta o să fiu nevoită să sun la sediul lor pentru a formula o plângere. Nu-i vreau răul, dar aș prefera să lucrez cu altcineva.  
Cum funcționează oare oamenii ăștia? Eu nu-i înțeleg deloc.
 

joi, 23 februarie 2012

Dupa fapta si rasplata



Ce fac eu pentru pisica mea:

Stau ore intregi nemancata cand vin de la serviciu, daca ea si-a gasit o pozitie confortabila si doarme la mine in brate.

Ma asez pe marginea scaunului de la calculator, ca sa incapa si ea in spatele meu – locul ei preferat.

Daca vrea sa-mi stea in brate cand stau la pc, trebuie sa stau pe varfuri, pentru ca altfel aluneca si nu-i place.

Renunt la lucruri pe care as fi putut sa mi le cumpar, pentru a-i lua ei diverse accesorii care imi plac.
Fac liniste cand doarme.

Imi fac timp sa ma joc cu ea, chiar si cand sunt obosita.

Ce face pisica mea pentru mine:

Ma impulsioneaza sa fiu creativa. Acum trebuie sa gasesc un alt loc pentru hartia igienica, de preferat undeva pe tavan, unde nu poate ajunge s-o rupa in cele mai mici bucatele posibile.

Ma incurajeaza sa-mi gasesc un job part time. Doar asa sa-mi permit sa inlocuiesc canapelele pe care le-a facut ferfenita incercandu-si ghearele si coltii.

Ma determina sa fiu o mai buna gospodina. Sunt experta in stersul geamurilor si oglinzilor (pe care le linge cand se aburesc), in curatatul chiuvetei de la baie (de parul pe care il lasa cand se aseaza in ea, fix dupa ce am folosit eu apa), in stransul boabelor de mancare de pe jos (cand se satura si incepe sa se joace cu mancarea).

Imi antreneaza spiritul de observatie. Daca pana acum eram atenta doar la ce ma interesa, acum, atentia distributiva e un “must”, daca vreau  sa stiu din timp, cand si din ce directie urmeaza sa fiu atacata.

Imi impune sa fiu mai rabdatoare, intelegatoare cu o mai mare dispozitie de a accepta lucrurile pe care nu le pot controla. Vorbesc, bineinteles, despre dezastrele pe care le gasesc cand ma intorc acasa.

Dar, cel mai important lucru pe care i-l datorez e ca zambesc mai des. Iar zambetele sunt nepretuite.


marți, 21 februarie 2012

Mai avem dreptul sa ne plangem?

                                                                  sursa

De câteva zile mă lupt cu o răceală ciudată, care azi m-a lăsat de tot fără glas. Așa mi se întâmplă de fiecare dată, însă, se pare că doar mie. Toată lumea e mirată să constate că nu pot articula nici cel mai mic sunet. Eu sunt obișnuită. Partea bună e că pot să dau din umeri când îmi sună telefonul de serviciu. 
Colțul Colecționarului m-a făcut să zâmbesc, afișând pe site-ul lor link-ul postării mele câștigătoare. Nu e mare lucru, în general. Doar în particular.

Pentru cei care nu știu, lucrez în resurse umane. Cunosc, deci, îndeaproape problemele pe care le întâmpină angajații și angajatorii pe piața muncii. Postura mea fiind una de angajat, empatizez mai mult cu această categorie. Oricum, în ultima perioadă, modificările aduse codului muncii au fost continue, ceea ce nu denotă decât incoerență, incompetență și mult prea multă confuzie. Ele n-au fost create pentru a simplifica proceduri, ci pentru a le complica inutil și intenționat și pentru a lăsa cale liberă abuzurilor. 
Mă întrebam de curând, cu ce arme poate lupta un angajat corect împotriva abuzurilor angajatorilor? Legea le permite celor din urmă să reorganizeze posturile și să modifice organigrama, după bunul plac. Să luăm ca exemplu o firmă cu 5 contabili. Să zicem că unul îi stă în gât șefului, pentru că e mai deștept ca el, sau pentru că nu-i aduce suficiente laude, sau din mii de alte motive, care n-au de-a face cu abilitățile, capacitatea de muncă și corectitudinea angajatului. Persoana incomodă poate fi concediată printr-o notificare de reorganizare a posturilor, iar angajatorul nu trebuie să ofere nimănui justificări, pentru că nimeni nu-l va întreba pe ce criterii a fost ales “ghinionistul” dintre cei 5. Apoi șeful își poate aduce o rudă sau o cunoștință, pentru a lucra în locul celui concediat. 
Angajatul poate reclama firma la ITM, afirmând că funcția lui a fost rapid ocupată, iar reorganizarea a fost doar de fațadă. Însă, va avea surpriza să constate că, legal, cunoștința șefului nu e angajată pe același post pe care l-a ocupat el. Sub acoperierea unei funcții oarecum conexe, cunoștința poate face liniștită munca persoanei concediate, așteptând cuminte trecerea perioadei legale, după care va fi încadrată în funcția din care a fost eliberat ghinionistul. Simplu? Foarte. Și, mai ales, legal.
În naivitatea mea, am zis să întreb niște specialiști în dreptul muncii, dacă angajatul nedreptățit are și alte opțiuni de a-și face dreptate. Mi s-a răspuns sec: “se poate contesta decizia de concediere, dar chiar și în cazul unui câștig de cauză, credeți că respectivul va mai putea lucra în acea firmă?” 
Cu alte cuvinte, tot ce poate face un angajat e să ia poziția de drepți în fața șefului, să-i lustruiască pantofii în fiecare dimineață, să nu aibă niciodată o altă opinie decât a a “dumnezeului atotputernic”, să accepte tot ce i se cere să facă și să spună și mulțumesc pentru ocazia deosebită de a i se fi oferit un loc de muncă. De asemenea, mai poate spera că toate încercările lui de a imita sluga perfectă vor fi îndeajuns pentru a nu fi concediat.
S-a ajuns aici și chiar mult mai departe de atât, din cauza complicității noastre, prin acordul nostru tacit, prin lipsa unei reacții firești, de revoltă împotriva unor măsuri care ne afectează direct. Iar acest fapt nu ne mai dă dreptul să ne plângem.
 

joi, 9 februarie 2012

Economie la sange.


In aceste vremuri de restriste, romanii se adapteaza, isi dovedesc inventivitatea si spiritul conservativ. Fiecare in felul lui si, mai ales, dupa capacitatile lui.

In fiecare zi, in drumul meu spre casa, ma opresc sa cumpar paine. Ca orice lucru pe care il fac din reflex, e lipsit de importanta, iar atentia mea la detalii e undeva sub zero. Asa se face ca, abia in a “n”-spea zi am observat ambalajul. Scria mare “paine fara sare”. Sa fi mancat de atata timp paine fara sare si sa nu fi simtit lipsa gustului? Nu. Sintagma “fara sare” era taiata cu o dunga groasa neagra, lasata de un marker. Am urmarit ambalajele din zilele urmatoare si erau la fel. Pe sistemul: de ce sa comandam alte pungi, cand si astea-s perfect utilizabile. Cu mici modificari, ce e drept, dar nu pentru asta avem angajati? Sa puna osul la treaba.

In decursul aceleiasi zile, rog un coleg sa-mi duca la posta cateva plicuri pentru care asteptam si confirmare de primire. Observand ca stocul de cartonase de confirmare se imputineaza, il rog sa-mi mai aduca vreo 20. 
Ziua urmatoare, colegul ma anunta ca mi-a rezolvat problema si imi intinde un singur cartonas de confirmare complet ingalbenit de vreme, impreuna cu mesajul doamnei de la ghiseu: sa faceti copii, ca noi nu mai avem. Am ramas interzisa in fata acestei variante. Eu hartie cartonata n-am, iar hartia obisnuita nu se poate folosi. 
Nu e putin penibil sa-i transmiti unui client sa-si procure singur un tipizat inclus in pretul serviciului respectiv? Ei, asta-i. Cu posta romana s-au vazut altele si mai grave. Am stat la coada si 45 de minute, cand in fata mea era o singura persoana, iar asta doar din cauza ca incompetenta de la ghiseu ba nu intelegea ce vrea clientul, ba nu stia cum sa-l serveasca, ba nu gasea nu stiu ce, ba nu-i mergea calculatorul, ba…
Alta data mi s-a spus sa revin a doua zi, daca vreau si factura, dar nu tot la ea, la o colega care stie sa emita facturi… In tot oficiul fiind 2 ghisee mari si late, prea multe optiuni n-aveam.
Cu alta ocazie, aceeasi incompetenta mi-a spus ca posta nu ofera serviciul pe care il solicit. Cu o zi inainte cinva mi l-a oferit totusi… Posibil, dar ea nu stie… Ca sa evit un atac cerebral pe loc, i-am indicat plicul din spatele ei, pe care doream sa-l cumpar si i-am spus pas cu pas ce trebuie sa faca. Poate ar trebui sa-mi depun CV-ul la posta. Mai rau ca alea n-am cum sa ma descurc. Dar, nu ma incadrez cu varsta… Media era de 50. Cu bataie.

marți, 7 februarie 2012

Furtuna de idei

Mi-e dor de o dezbatere cu cineva aflat pe aceeasi lungime de unda. Mi-e dor sa impartasesc idei, experiente, indoieli, certitudini, temeri, trairi. Mi-e dor sa zambesc surprinsa, cand imi aud gandurile puse in cuvinte de altcineva. Mi-e dor sa fiu inteleasa din priviri, sau din putine cuvinte. Mi-e dor de reactia aceea de fastaceala si, de neindemanarea pe care o am cand incerc sa explic cuiva ceva ce, eu tocmai am realizat datorita discutiei. Si mi-e dor sa fiu completata de cineva care simte la fel. Mi-e dor de plimbari lungi, picioare obosite, dileme epuizate. Mi-e dor de acea perioada cand grijile materiale nu primau problemelor pe marginea carora filozofam cu orele. Mi-e dor de voi, Oana si Cristi. Mi-e dor si de mine, cum eram cu voi.
Daca ati fi aici, v-as propune spre dezbatere cele de mai jos.

"People are not afraid of falling, they’re afraid they might jump" – Margin Call

"Why should we put so much effort into suppressing our most basic natural instincts? Sometimes you have to do something unforgiveable, just to be able to go on living" - A dangerous method

[Ce sinucidere poate fi fericirea;
A first sign of the beginning of understanding is the wish to die;
A book should be an ice-axe to break the frozen sea within us;
The meaning of life is that it stops] - Franz Kafka

joi, 2 februarie 2012

Stari de curcubeu

Frigul de afara ma indispune, imi creeaza o stare de neliniste si o dispozitie pentru ganduri negative. Cu atat mai mult cu cat, inceputul de an, in perceptia mea, e sinonim cu venirea primaverii.
Desi locuiesc foarte aproape de serviciu - practic, ies din scara blocului si intru in sediul firmei – azi, aproape mi-au degerat mainile. Am stat cateva minute cu pixul in mana pana sa reusesc sa imi scriu numele. Ce e drept, nu mi-am luat manusi, din prea multa comoditate, dar nici nu mi s-a mai intamplat sa-mi inghete mainile in buzunar.
Dupa ce m-am incalzit, gandul mi-a zburat la cei  mai putin norocosi care muncesc in aer liber pe vremea asta, pentru un salariu mizerabil, dar pe care se bucura sa-l aiba. Si, uite asa incepu depresia. In incercarea de a alunga gandurile neputincioase, imi iau cappuccino-ul si incep sa-mi verific conturile. Pe facebook gasesc doua prostii mai mari ca mine, postate ca monumente de inteligenta, semn clar ca se impune o curatenie mai atenta prin lista, de dragul psihicului meu instabil.
Una e o descoperire a unor cercetatori. Deja suna promitator, stiu. Mai ales, daca, obiectul descoperirii lor e chiar reteta fericirii.



Nu stiu ce parere au altii, dar eu, citind mizeria asta ma simt insultata in inteligenta mea de un nivel mediu. Ori ca imi servesti asa ceva drept descoperire, ori ca ma injuri ca la usa cortului, nu vad nicio diferenta.
A doua e o reflectie. 


Citind-o, mi-au venit in minte instantaneu, zeci de exemple care ii contesta veridicitatea.
Nu stiu… eu nu ma consider (pentru ca nici nu sunt) o persoana de o inteligenta fantastica. Testul IQ facut in facultate a indicat o valoare peste medie, dar departe de un rezultat remarcabil. Si, totusi, vad foarte putina lume care sa fie deranjata de falsele descoperiri ale cercetatorilor, sau de ideile mediocre, inghitite fara a fi mestecate de catre o majoritate covarsitoare. Ceea ce, ma duce cu gandul la o alta reflectie, apartinandu-i lui George Carlin, valabila oricand.


Dar sa privim si partea pozitiva, pentru ca, ea exista si vine de la persoane istete si pline de umor...


... de la persoane talentate...

'Back to Solitude' (2011) from Joschka Laukeninks on Vimeo.


... sau de la oameni care, in afara de calitatile amintite, mai au si un suflet ce vibreaza in unde perceptibile de foarte putini...

 
... sau de la o melodie ce iti da impresia ca a fost compusa de tine...


... sau de la cartile cu miros de vechi, recent primite, ce abia se asteapta a fi citite...