marți, 21 februarie 2012

Mai avem dreptul sa ne plangem?

                                                                  sursa

De câteva zile mă lupt cu o răceală ciudată, care azi m-a lăsat de tot fără glas. Așa mi se întâmplă de fiecare dată, însă, se pare că doar mie. Toată lumea e mirată să constate că nu pot articula nici cel mai mic sunet. Eu sunt obișnuită. Partea bună e că pot să dau din umeri când îmi sună telefonul de serviciu. 
Colțul Colecționarului m-a făcut să zâmbesc, afișând pe site-ul lor link-ul postării mele câștigătoare. Nu e mare lucru, în general. Doar în particular.

Pentru cei care nu știu, lucrez în resurse umane. Cunosc, deci, îndeaproape problemele pe care le întâmpină angajații și angajatorii pe piața muncii. Postura mea fiind una de angajat, empatizez mai mult cu această categorie. Oricum, în ultima perioadă, modificările aduse codului muncii au fost continue, ceea ce nu denotă decât incoerență, incompetență și mult prea multă confuzie. Ele n-au fost create pentru a simplifica proceduri, ci pentru a le complica inutil și intenționat și pentru a lăsa cale liberă abuzurilor. 
Mă întrebam de curând, cu ce arme poate lupta un angajat corect împotriva abuzurilor angajatorilor? Legea le permite celor din urmă să reorganizeze posturile și să modifice organigrama, după bunul plac. Să luăm ca exemplu o firmă cu 5 contabili. Să zicem că unul îi stă în gât șefului, pentru că e mai deștept ca el, sau pentru că nu-i aduce suficiente laude, sau din mii de alte motive, care n-au de-a face cu abilitățile, capacitatea de muncă și corectitudinea angajatului. Persoana incomodă poate fi concediată printr-o notificare de reorganizare a posturilor, iar angajatorul nu trebuie să ofere nimănui justificări, pentru că nimeni nu-l va întreba pe ce criterii a fost ales “ghinionistul” dintre cei 5. Apoi șeful își poate aduce o rudă sau o cunoștință, pentru a lucra în locul celui concediat. 
Angajatul poate reclama firma la ITM, afirmând că funcția lui a fost rapid ocupată, iar reorganizarea a fost doar de fațadă. Însă, va avea surpriza să constate că, legal, cunoștința șefului nu e angajată pe același post pe care l-a ocupat el. Sub acoperierea unei funcții oarecum conexe, cunoștința poate face liniștită munca persoanei concediate, așteptând cuminte trecerea perioadei legale, după care va fi încadrată în funcția din care a fost eliberat ghinionistul. Simplu? Foarte. Și, mai ales, legal.
În naivitatea mea, am zis să întreb niște specialiști în dreptul muncii, dacă angajatul nedreptățit are și alte opțiuni de a-și face dreptate. Mi s-a răspuns sec: “se poate contesta decizia de concediere, dar chiar și în cazul unui câștig de cauză, credeți că respectivul va mai putea lucra în acea firmă?” 
Cu alte cuvinte, tot ce poate face un angajat e să ia poziția de drepți în fața șefului, să-i lustruiască pantofii în fiecare dimineață, să nu aibă niciodată o altă opinie decât a a “dumnezeului atotputernic”, să accepte tot ce i se cere să facă și să spună și mulțumesc pentru ocazia deosebită de a i se fi oferit un loc de muncă. De asemenea, mai poate spera că toate încercările lui de a imita sluga perfectă vor fi îndeajuns pentru a nu fi concediat.
S-a ajuns aici și chiar mult mai departe de atât, din cauza complicității noastre, prin acordul nostru tacit, prin lipsa unei reacții firești, de revoltă împotriva unor măsuri care ne afectează direct. Iar acest fapt nu ne mai dă dreptul să ne plângem.
 

0 comments:

Trimiteți un comentariu