vineri, 30 martie 2012

Nu aud voci

                                                   toxel.ro

Octavian Paler spunea ca, atunci cand faci o alegere in care crezi, trebuie sa continui sa-ti sapi gradina, chiar daca nu creste nimic in ea. Asta am facut intotdeauna. Oricat de mult a durut, sau oricata singuratate a trebuit sa indur, am facut-o cu demnitate si verticalitate. 
Nu m-am adaptat, nu m-am prefacut, n-am facut concesii de la ceea ce sunt, pentru a aduna in jurul meu oameni in care sa ma regasesc, doar atunci cand imi pun o masca. Ce rost ar fi avut?
Nu intotdeauna e valabil principiul cu mersul la culcare, atunci cand doi oameni iti spun ca esti beat. Totul e sa te cunosti si sa crezi in tine, iar credinta sa provina din reflectie, nu din orgoliu. Si atunci, vocea majoritatii e secundara. Iar eu, oricum, nu aud voci.

Dedicatie fara ecou

                                                     sursa

"Lingusirea nu purcede niciodata de la suflete mari; e apanajul sufletelor marunte, ce izbutesc sa se mai micsoreze inca, pentru a intra mai deplin in sfera vietii persoanelor in jurul carora graviteaza" - Honore de Balzac.

miercuri, 28 martie 2012

OBR = o bere! Tare?

                                                                sursa

Imi amintesc ca in copilarie radeam mereu cu tata pe seama reclamelor la detergenti. Erau cele mai proaste, cele mai penibile. Atat de jenante, incat imi era mie rusine de rusinea celor care le-au conceput. Mai ales cele de la Bonux, produs pe care niciodata n-am fost inspirata sa-l incerc, fix din pricina reclamelor de proasta calitate.

Acum, detergentii au fost detronati de bere. Reclamele romanesti la bere intrec orice granita a penibilului si a prostului gust. Mai ales a prostului gust. Obiectul adresabilitatii lor e manelistul incult – pleonasm intentionat – incapabil de a-si depasi conditia, pentru ca ignora pana si posibilitatea existentei unei alte conditii decat cea proprie. Sunt acele animale carora le lipseste judecata, ghidandu-se doar dupa insinctele primare. Cum altfel se poate explica mandria unui om, aflat la mijlocul existentei, pentru supremul gest de a-si boteza pumnii: “puternic” si “amarui”?! Exista ceva mai jenant de atat? O, da. Cei care considera astfel de reclame amuzante, mai ales cand se (auto)intituleaza specialisti in marketing. Nenea despre care vorbesc – n-o sa-i fac reclama, ca n-are nevoie – are pana in 30 de ani si recunoaste ca scenariul reclamei la Bergenbier e putin tras de par, dar il gaseste totodata amuzant si, chiar se intreaba daca ideea cu acronimul OBR nu e geniala. Geniala?! “Genial” nu e un cuvant pe care il folosesc des si, in niciun caz in corelatie cu reclamele romanesti la bere. Dar, daca spune specialistul… zic sa ne conformam, nu?

luni, 26 martie 2012

Ziua ciudateniilor

In conditiile in care momentele mele de depresie au la baza timpul ce trece nemilos de repede, cineva a avut timp pentru asa ceva:


De pe Music Chanel aflu ca Rihanna gaseste intotdeauna modalitati de a se sluti  si mai tare. De la machiaj, par, corp, pana la muzica, toate se duc pe apa sambetei. Asa arata in noul clip filmat:


Din aceeasi sursa aflu ca Mariah Carey (pe care n-am suportat-o niciodata) si-a asigurat picioarele pentru cea mai mare suma din istoria asigurarilor corporale: 1 miliard. Fotografia ce insoteste articolul e aceasta:


Nu pot sa inchei inainte sa va spun ca si Tom Jones si-a asigurat ceva. Parul de pe piept, pentru 7 milioane. Slava domnului, poza cu parul de pe piept al lui Tom Jones n-am.
Mie mi-a ajuns pe ziua de azi.

UPDATE: Si cand credeam ca mi-a ajuns, tocmai ce m-am pregatit sa plec acasa, am inchis pc-ul, am incuiat biroul si... mi-am dat seama ca e 16.00, iar eu plec la 17.00. Clar, e ceva in neregula cu ziua de azi...

Sambata asta

                                                       sursa

A fost de vis. M-am trezit la 9.00, ora mult prea obscena pentru un weekend. Am alergat un tur de faleza in 3. Bine, doi au alergat si unul a mers lejer cu bicicleta, pe post de insotitor. Vremea a tinut cu noi, pentru ca a fost cald si n-a batut vantul, iar faleza de asemenea, pentru ca, la acea ora nu era supraaglomerata. Se pare ca si corpul meu inca mai da semne de tinerete, pentru ca, desi a fost prima alergare din acest an, febra musculara a fost neglijabila.

Spre seara am fost la Hunger Games, pe care il asteptam cu nerabdare de cateva saptamani si, din fericire, asteptarea mi-a fost rasplatita. Sala a fost putin cam prea plina  pentru gustul meu. Oricum, daca sunt mai mult de 10 spectatori, deja ma simt incomod, motiv pentru care ma feresc de orele de promenada ale maselor.
Filmul a trezit interes, se pare, desi ma indoiesc ca nesimtitii care vorbeau la telefon, se ridicau si ieseau, sau intrebau cu voce tare: “cati mai tre’ sa moara, ma’?” au inteles mesajul filmului. 

Comentariile sunt masura prostiei. Indiferent de film, zi sau ora de difuzare, se va gasi intotdeauna un prost sa-si strige prostia in gura mare, cu mandrie. Incep sa inteleg motivul pentru care sonorul in cinema e dat mai tare decat trebuie…

vineri, 23 martie 2012

Citesc bloguri la fel cum ascult muzica

                                                                 sursa

Fara sa imi dau seama, m-am trezit ca urmaresc bloguri care, nu doar ca nu-mi trezesc niciun interes, dar ma si enerveaza peste masura. Probabil, dintr-un blog am ajuns pe altul, un comentariu mi-a trezit curiozitatea si tot asa, pana intr-un moment cand am realizat ca ma invart intr-un cerc de oameni fixati pe cateva lucruri, pe care le repeta obsesiv si cat se poate de deranajant. Am zis ca trebuie neaparat sa break the pattern ca sa n-o iau si eu razna. 

Cautand bloguri care sa indeplineasca doua cerinte imperios necesare (sa-mi suscite interes si sa nu ma calce pe nervi) am constatat ca standardele mele sunt teribil de inalte, sau nervii mei mult prea tociti. Prin urmare cautam acul in carul cu fan. Dupa vreo doua zile, am gasit cateva repere care sa-mi distraga mintea de la cantitatile industriale de spam consimtit. Annca, Adi Hadean si Dunia sunt trei dintre ele. 

Am cercetat si blogurile “faimoase”, cu trafic considerabil, dar le-am parasit repede, nelamurindu-ma ce gaseste lumea asa de interesant pe ele. Citesc bloguri la fel cum ascult si muzica: trebuie sa-mi placa omul din spatele lor. Altfel, produsul ma lasa rece. Iar un blog urmarit de mase, cel mai probabil ma va respinge, pentru ca, masele rareori sunt un indicator potrivit. 

Sunt deschisa la propuneri de bloguri pe care le considerati demne de citit.

joi, 22 martie 2012

Optiunile tinerilor pe piata muncii

In ultima perioada, firmele care angajeaza tineri absolventi, n-o mai fac din motivele de alta data, pentru ca nu se mai pune pret pe formarea viitorului angajat, pe adaptarea lui la modul de lucru al firmei, pe fidelizarea lui. Acum, principalul motiv pentru care firmele angajeaza tineri e unul financiar. De la chioscul din colt, pana la multinantionale, mentalitatea e aceeasi. Toata lumea stie ca un tanar care n-a venit in contact cu mediul muncii e dornic sa-si dovedeasca abilitatile, competentele, calitatile, iar pentru asta, va face compromisuri in ceea ce priveste partea salariala. Sigur ca eforturile lui nu vor fi rasplatite niciodata in aceeasi masura si, cand se va satura de sacrificii si va avea convingerea ca a dovedit ce poate, va fi cat se poate de dezamagit de rasplata loialitatii lui si va incepe sa ofere mai putin. Interesul pentru munca lui va fi direct proportional cu interesul pe care l-a primit din partea angajatorului, lucru perfect normal, de altfel, in acest context.

Intrebata daca motivul firmelor de a angaja absolventi, s-a transformat intr-unul financiar, Cristina Savuica – director Lugera & Makler raspunde ca problema tinerilor este atitudinea. In acceptiunea ei, daca ai o atitudine ok, iti gasesti usor un job. Atitudinea aceasta fiind tradusa in dorinta de a munci, eforturile depuse pentru gasirea unui job si disponibilitatea de a lucra altceva decat pentru ce te-ai pregatit in facultate. De asemenea, mai subliniaza ca exista o mare discrepanta intre pretentiile salariale ridicate ale tinerilor, ce pot face ei efectiv si nevoile companiilor. Se pare ca, majoritatea au asteptari prea mari, in raport cu productivitatea redusa a unui angajat entry-level. Eu ma gandesc ca atitudinea asta, pe care doamna in cauza o gaseste gresita, are un fundament bine inradacinat in realitatea in care traim. Cand vezi cum e rasplatita munca parintilor tai, a rudelor, cunostintelor, cand contactul cu piata muncii e de fapt un impact dur, inca inainte de a incepe efectiv, disponibilitatea ta de a face sacrificii se reduce considerabil. Incerci sa obtii cat poti de mult pentru tine, stiind foarte bine ca si firma isi va vedea tot interesul propriu. Nu stiu in ce masura e condamnabila o astfel de gandire, intr-un astfel de registru.

Totusi, raspunsul doamnei specialist la intrebarea adresata e pe cat de diplomat, pe atat de inexistent. Nu ca am fi avut nevoie sa ne spuna specialistul ceea ce putem constata cu usurinta si singuri, dar normal e, atunci cand ti se adreseaza o intrebare, sa si raspunzi. De preferat la ea. 

Omagiu femeilor

In ceea ce priveste sexul opus, n-am cazut pe spate niciodata la vederea unor ochi de culoarea x, a unui corp bine lucrat, sau a unor haine de firma. Bine, mint. Mi-am mai clatit privirea pret de cateva secunde, pana sa devin complet indiferenta. Ce ma topeste iremediabil, insa, sunt replicile. Daca sunt istete, ironice, amuzante, spontane si bine plasate, ma declar cucerita. E peste puterile mele sa rezist unui astfel de om. De asta Mircea Badea e un zeu. Si un singur om scrie mai bine decat se exprima el. Autorul textului de mai jos, la care SUBSCRIU!

"De la faimosul "Oameni si femei", s-a ajuns la "Femeia nu e om". Dincolo de misoginism, exista si o mare doza de adevar in toata povestea asta.
Injurati-ma ca v-o zic de la obraz, da-s cam neam prost si am obiceiul necrestinesc sa zic in loc sa tac. De cand miscarea feminista a devenit, la nivel de perceptie publica, mai tare si mai agresiva decat Greenpeace, femeia chiar ca nu mai e om. Ori e un soi special de planta de sera, care trebuie mangaiata de soarele corectitudinii politico-ideologice intru devenirea ei ca eroina populara, ori arata ca proaspat data jos de pe frescele aferente Legendelor Olimpului, zona Eroii, cu peronul pe partea dreapta.

Daca te plictisesti rau si incerci sa citesti orice luare de pozitie feminista, constati ca frazele-cheie incep cu "Femeile trebuie sa..." Sigur, dupa inceputul promitator, nu mai afli si de ce trebuie sa, dar n-o sa ne luam acum din asta. Deci femeia trebuie sa. Sa fie clar! Sa ce? Sa aiba numar garantat de locuri in administratie, ca neamul pur afro la Pretoria sau kazahii puri la Alma Ata. Sa iasa mai repede la pensie. Sa stea jos in tramvai. Sa aiba concediul mai lung si ziua de munca mai scurta. Sa munceasca mai putini ani si sa ia pensii mai mari decat barbatii. Chiar si la firmele porno, sa se dea pe post numai d-alea cu lesbiene, nu cu homosexuali, ca ele-s incitante si ei scarbosi. In esenta, sa orice e de bine si sa nimic din ce e rau.

De cand am aparut pe firmamentul pietei muncii, viata mea a fost legata indisolubil de femei. Pe partea de meserie, parafrazandu-l pe proaspatul cavaler al statului Vanghelie, sunt scule: harnice, riguroase, dispuse la sacrificii si compromisuri. Numai daca iau ultimul meu loc de munca, orezaria scrisa a mogulului, masa de sedinte (aia a sefilor lu' Peste Prajit pe care-i injura si angajatii, si patronatul) strange in jurul ei cu mult mai multe tampoane (as fi scris absorbante, dar se supara doamna Udrea) in posete decat prezervative-n buzunare.

Pe sticla, daca te uiti la orice ID de post, cam la trei femei clipeste sfios si stingher cate un barbat. Producatoarea mea e femeie. In cinci ani de emisiune, n-am avut un redactor barbat. Tin cursuri doritorilor de cariere in televiziune. Am luat in probe cel mai bun, dupa subiectiva mea parere, absolvent: o femeie. Si nu le-a promovat nimeni in functie, si nu le-a pus nimeni in geamul sticlei doar pentru ca-s femei. Ci fiindca-s bune si punct.
Cand am esuat eu niste ani prin administratia centrala de stat, candva, prin Cretacic, pe vremea cand facultatea dura cinci ani, iar pustii de 25 ani dadeau concurs de angajare, nu dezvirginau cartea de munca printr-o umila functie de (macar) secretar de stat, functiile-cheie si pozitiile cele mai influente erau ocupate, sa vezi fatalitate, de femei. A caror ascensiune nu se petrecuse pe baza de cur, ci de cap. Pana si numitul Mittal, colectionar consacrat de combinate siderurgice si facator pasionat de miliarde, s-a impiedicat olecuta, in drumul sau triumfal spre Sidex Galati, de o femeie-spirt.

Am inteles ca, intr-un fel sau in altul, aici, in coltisorul asta de libertate controlata, omagiem femeile; noi, mitocanii. Pai, atunci, omagiu sa fie. Dar acelor doamne (dupa caz, domnisoare) care s-au realizat nu datorita apartenentei la sexul poreclit (in mod bizar) slab, ci pentru ca au creier, muncesc, (unele) cresc copii si, mai important de toate, n-au timp si li se pare umilitor sa miaune ca-s persecutate. Si e al dracului de fierbinte omagiul asta!"

Victor Ciutacu,
lesbian si sot de directoare

marți, 20 martie 2012

M-am întors acasă

                                                                sursa

Nu de tot, doar pentru o zi și o noapte. De un an, de când m-am mutat, n-am mai dormit acasă deloc. M-am simțit ca Alice în țara minunilor. Am fost Alice în țara minunilor.  
Alice e povestea copilăriei mele. Mai am și acum caseta pe care tata mi-o punea la casetofon. E îngălbenită de vreme, dar trăirile îmi sunt prea întipărite în minte și suflet pentru a fi atinse de timp. 
Am împărțit aceleași glume și aceeași cameră cu frățiorul, am redescoperit conversațiile interesante și îndelungate cu mama, am adormit cu un pupic de noapte bună pe frunte și m-am trezit cu micul dejun pregătit. Un vis. 
Ce nu va rămâne prea mult timp la stadiul de vis e alergarea pe faleză, după care am tânjit toată iarna. Îmi reînnoiesc playlist-ul de pe XpressMusic și sunt gata.
 

joi, 15 martie 2012

Fericire în doze șoc


Atunci când cineva pe care îl admiri îți întoarce, din suflet, cuvintele de apreciere, sentimentul e copleșitor. Fericirea e bliss, motivele sunt puternice, calea e vizibilă. Răutățile ce căpătaseră proporții uriașe, redevin lipsite de importanță. Îți dorești să răsplătești pe măsura fericirii pe care o simți. Apoi, sentimentul devine ciclic și, speri, perpetuu.
Pentru mine, asta e bliss, e trăirea după care tânjesc și din care mă hrănesc. O iau în doze șoc și o savurez lent, pentru a-i prelungi gustul. Sunt dependentă și nu mă pot mulțumi cu puțin. Odată ce ai gustat maximul, nu mai poți accepta nimic sub el. 
Oamenii pe care i-am cunoscut au impus standarde. Tot ce le e inferior mă enervează, mă plictisește și, în final mă deprimă. Din cauza asta n-am disimulat, n-am fost diplomată, n-am păstrat aparențe. N-am avut de ce. 
Cu siguranță, o astfel de abordare implică riscurile ei. Iar una din consecințe poate fi singurătatea. Cea mai gravă formă e cea simțită în mijlocul oamenilor. Când nimic nu te mulțumește și nimeni nu înțelege de ce. Nimeni nu înțelege nimic. 

Când cei care înțeleg sunt în Iași, București și Haga, te sfâșii în bucăți ce păstrează doar amintirea întregului și aștepți următoarea doză, care să-ți deschidă calea, să refondeze motivele și să-ți redea bliss-ul.
 

miercuri, 14 martie 2012

Ai un creier? Folosește-l!

                                                                   sursa

Sunt abonată la newsletter-ul unui site de legislația muncii, iar noutățile primite sunt de multe ori sursa unei întregi game de emoții. De la uimire la revoltă, de la depresie la hohote de râs, le-am experimentat pe toate. În ultima perioadă am încercat să mai ignor știrile cu potențial negativ, dar oricât mi-ar reuși, nu pot să nu observ, să mă mir și, în cele din urmă să mă revolt. Chiar dacă nu folosește la nimic, am mulțumirea că n-am stat ca o legumă și că, m-am manifestat conform convingerilor mele. 

Azi am primit informații despre acordarea diurnei cu titulul: "Diurna fără secrete”. Zilele trecute erau detaliate criteriile de evaluare a angajaților într-un articol intitulat: "Afla ce ascund fișele de evaluare”. 

Știu că majoritatea nu reacționează la fel și, mai mult de atât, nici măcar nu înțeleg ce motive de revoltă am eu. Ei citesc, se informează și urmeza instrucțiunile ca niște roboței acționați la o apăsare de buton, fără să treacă prin filtrul gândirii ceea ce fac. 

La noi toate trebuie să aibă un secret; legislația e concepută intenționat în mod interpretabil, iar din experiența proprie spun că unele instituții nici n-o aplică. Sau aplică ce înțeleg din ea, ori continuă să aplice vechile reglementări. Pe scurt, e un haos și n-avem nici măcar stabilitatea lui, pentru că se schimbă înainte să apucăm să încercăm să înțelegem ce trăim. 

Nu i se mai pare nimănui ciudat că, o lege făcută să fie aplicată de cei vizați e plină de ascunzișuri, de secrete, de neclarități? Iar dacă vrem să descurcăm ițele și să ieșim din labirint, cu singura intenție de a rămâne în cadrul legal, trebuie să plătim. Să plătim consultanți care să ne clarifice posibilele interpretări, să plătim reprezentanții instituțiilor care vin în control, cu unicul scop de a aplica amenzi celor care n-au înțeles legea. 

Azi am primit un telefon de la o doamnă de la BCR care de mai bine de o săptămână se chinuie să aprobe un amărât de credit. Îmi spune în glumă că angajatul în cauză e ghinionist și că mai are nevoie de câteva lămuriri de la mine. O lămuresc, îi trimit acte suplimentare care clarificau nelămurirea ei și consider că am inchieiat povestea. De unde atâta noroc? După puțin timp mă sună iar și îmi cere să-i fac o adresă în care să menționez lucrurile pe care eu am crezut că le-am lămurit deja la telefon și pe care le-am dovedit cu acte. Îi răspund politicos că am făcut pentru ea tot ce era necesar, ba chiar mai mult și că, dosarul angajatului respectiv nu poate fi mai complet de atât. Tanti e foarte înțelegătoare, mă și asigură de asta, dar insistă în continuare să-i si scriu ceea ce actele deja dovedeau. În fața unui astfel de monument de prostie și incompetență am cedat și i-am spus că mai am și altă treabă pe ziua respectivă.   

Nu știu dacă înțelegerea ei era de complezență sau reală, dar oricum era degeaba, atât timp cât nu făcea nimic în sensul ăsta. Eu am făcut. I-am explicat logica mea, după care am trimis-o la plimbare.
Însă, ce mă miră pe mine este că nimeni nu pare să aibă un creier propriu, pe care să-l și folosească pentru a gândi.

marți, 13 martie 2012

Amintiri din copilărie


Nu îmi plac copiii în mod deosebit, iar pentru plânsete am o aversiune. De fapt, nu-mi place nimic din ce pătrunde cu forța în universul meu liniștit. Dacă gândurile mele sunt departe și, lângă mine, un plod începe să se trântească cu fundul de pământ, cerând ceva, înstinctul meu ar fi să-l zbor. Pe el pentru a înlătura sursa poluării fonice și pe maică-sa pentru prostie. Însă prostia nu se mai plătește de mult, ba chiar e recompensată. Așa că trebuie să-i suport pe amândoi cu prețul nervilor mei. 

În fine, foarte puțini copii mi-au fost dragi și toți aveau în comun liniștea. Acum, însă pot spune că îmi sunt dragi copiii din fața blocului. Culmea, toți. Cred că are ceva magic zona în care locuiesc, pentru că văd foarte mulți copii care joacă jocurile copilăriei mele. Niciunul nu stă cu telefonul în mână, nici măcar nu știu dacă au așa ceva. Sunt îmbrăcați simplu, sunt politicoși și cuminți. Nu i-am auzit certându-se, țipând sau făcând ceva rău. Îi aud în schimb jucându-se de-a v-ați ascunselea sau cu mingea în parcare și inocența lor mă face să zâmbesc. Au grijă să nu lovească mașinile parcate și se opresc prudent când se apropie pietoni. Salută cu săru'mana și îți cedează întâietatea la ieșirea din bloc. 

Într-o zi, un câine săpa de zor cu lăbuțele într-un morman de zăpadă, iar unul din copiii care l-a văzut i-a chemat și pe restul și au început să sape, pentru a-l ajuta pe cățel să-și găsească osul îngropat. M-am oprit să-i privesc și am uitat de toate problemele ce îmi treceau prin minte. 

Judecând după cât de des îi văd în fața blocului, calculatorul nu e o opțiune pe care o preferă frecvent. E o plăcere să-i văd și să-i aud și, spre deosebire de fostul apartament în care am locuit, aici chiar pot să deschid ferestrele fără teamă...

luni, 12 martie 2012

Un fel de justificare

Să-ți trăiești viața gândindu-te doar la tine e o opțiune pe care n-o pot condamna. Nu am fost în locul tău, deci nu te acuz. Dar nici nu-ți caut justificări.  

Copilăria mea frumoasă nu cuprinde nicio amintire cu tine. E în regulă, nu aveai nicio obligație până la urmă. Îmi scotocesc mintea în căutarea unei amintiri plăcute măcar, a cărei protagonistă să fi fost. În 29 de ani nu găsesc niciuna. Nu-i nimic. 

Totuși, nu se poate spune că n-ai contribuit la formarea mea. Ar fi injust să afirm asta. Mi-ai spus că nu merit nimic și că, din cauza asta, nimeni nu mă iubește și nu mă va iubi vreodată. Ai profitat de sensibilitatea mea exagerată, pentru a-mi accentua timiditatea și lipsa încrederii în forțele proprii. Micile succese pe care le obțineam mi le amărai, comparându-le cu ale altora. Am experimentat tot felul de răutăți, mai mari sau mai mici, făcute întotdeauna gratuit, cu intenție și cu mulțumirea reușitei ce ți se citea pe chip. Când am mai crescut, am început să ripostez și atunci a început războiul. Ai luptat necurat și ai împroșcat cu noroi în oricine. Numai tu știi de ce. Mâinile tale sunt pătate de sângele nedreptăților ce se cer îndreptate. 

Acum ai îmbătrânit prea mult că să mai lupți cum o făceai odată, iar armele tale, care au rămas aceleași sunt ruginite și tocite. Dar continui să le folosești. Continui să lovești, chiar dacă nu mai ai luciditatea să vezi că îți ratezi ținta de fiecare dată. Mă întreb dacă ar trebui să am considerație și compasiune. Nu găsesc în mine astfel de sentimente. Am o oarecare umbră de regret, pe care o alung ușor amintindu-mi că, toate încercările mele de apropiere au fost speculate ca momente de slăbiciune.  

E prea târziu acum, pentru orice. Ai rănit prea multă lume, cu prea multă nepăsare. Întotdeauna zâmbetele tale au fost plătite cu lacrimile altora și niciodată nu ți-ai cerut scuze pentru nimic. Iar acum te aștepți să-ți fiu alături, pentru că asta e datoria mea? N-am datorii neplătite. Și, deși aș avea ocazia să te răsplătesc cu aceeași monedă, să profit de vulnerabilitatea vârstei tale pentru a-ți face viața mizerabilă, n-o s-o fac. Voi continua să fac ceea ce tu n-ai avut bunul simț să faci pentru mine: te voi ignora. Și ar trebui să-mi mulțumești pentru asta.
 

marți, 6 martie 2012

Oamenii soare


Îi recunoști ușor dacă ai norocul să-i întâlnești. Sunt cei care își trimit razele să-ți încălzească sufletul indiferent de anotimp. Strălucirea lor e orbitoare, dar frumusețea lor e irezistibilă. Nu ai cum să nu-ți ridici privirea către ei, admirativ. Numai gândul că sunt acolo, oricând ai nevoie să-i privești e linisititor. Căldura lor topește și cel mai vechi ghețar, aducând primăvara. Datorită lor înmuguresc speranțele, înfloresc certitudinile și dau roade așteptările. Apoi întipăresc zâmbete. 

Oamenii soare sunt rari și rar observați. Cei obișnuiți să considere că totul li se cuvine uită să mai ridice ochii. Propria persoană e supremul punct către care pot privi. Eu sunt recunoscătoare că am către cine înălța privirea. E mult. E foarte mult.  

Noaptea e un chin. Iar unele nopți sunt de coșmar. Durează mult și nu te poți trezi, deși încerci. Noaptea mea tocmai a luat sfârșit. Bună dimineața, Bianca.

luni, 5 martie 2012

wall-street.ro ne dă sfaturi

Sunt gratuite, așa că le împărtășesc și cu voi, cei care încă n-ați aflat ce trebuie să faceți pentru a trece cu bine un interviu telefonic. Iată, deci, cei 8 pași imperios necesari: 

1.  Nu te uita în oglindă 

“Cand te uiți în oglindă, devii prea focusat asupra imaginii tale și nu asupra interviului. Făcând acest lucru, automat vei zâmbi mai mult, ceea ce nu este deloc natural”. 
 
S-a gândit cineva să se privească în oglindă în timpul interviului?! Dacă da, de ce?!

Și eu zâmbesc când mă privesc în oglindă, mai ales când mă gândesc că sunt așa de irezistibilă, încât și eu m-aș angaja pe loc. Oricum, n-am înțeles care e problema zâmbetului, din moment ce unii chiar recomandă să zâmbim atunci când vorbim la telefon, pentru că transmitem o stare calmă și pozitivă interlocutorului. Sau poate nu”.

2. Privește o fotografie a angajatorului 

Come again? Say what? WTF?! 

“Este recomandabil să ai în față, pe toată durata interviului telefonic, o fotografie a intervievatorului. Te va ajuta să stabilești o conexiune cu persoana respectivă și te va calma. Dacă totuși nu găsești o fotografie a acestuia, afișează chipul unei alte persoane (de exemplu o persoană care reprezintă o autoritate)”. 

LOOOOOOOOL!!!

Dacă obișnuiați să mâncați bătaie în copilărie, dacă aveți un părinte ce v-a marcat viața prin autoritatea impusă, acum e timpul să-i scoateți fotografia de la naftalină. Vă va calma…  

3. Nu vorbi prea mult 

“Cu cât vorbești mai puțin și cu cât asculți mai mult, cu atât este mai bine. 
Un sfat în acest sens este să lași să treacă trei secunde înainte de a răspunde la întrebări. Aceste momente îți vor da ocazia să te gândesti”. 

Nu cred totuși că interviul - telefonic sau nu - se bazează pe ascultat. E bine să păstrăm proporțiile și să nu cădem în nicio extremă, dar până la urmă interviul e ocazia angajatorului de a lua o decizie în ceea ce te privește. Ascultându-l, nu prea îi oferi argumente pe care să-și bazeze decizia.  

4. Exersează-ți vocea înainte de interviu 

“Poti să porți, de exemplu, o discuție cu un prieten înainte de interviu pentru a-ți încălzi vocea sau chiar poți cânta puțin înainte de a răspunde la telefonul pentru interviu”.  

Deci, te uiți la telefon, observi că te sună tanti/nenea de la R.U. și începi: Și-mi vine câteodată s-arunc cu grijile, problemele, cu mâinile sus în aer, sus în aer. Nanana nana na, na nanana…

5. Îmbracă-te cu haine de birou 

“Chiar dacă este vorba despre un interviu prin telefon, hainele office îți vor da încredere în tine. 
Te vei simți mai încrezător în răspunsurile tale”. 

Nu știu voi, dar eu aș simți și mai puternic falsitatea momentului. Când cineva îți adresează câteva întrebări pe baza cărora se va stabili viitorul tău, cred că ultima ta grijă e vestimentația.  Aș fi prea absorbită de interviu, ca să mă mai pot gândi dacă am hrănit pisica dimineață. 

6. Pregătește-te pentru interviu cu 3 zile înainte 

“În prima zi, citește pe internet informații despre compania la care vrei să te angajezi. În a doua zi trebuie să structurezi această informație așa încât să te poată ajuta la întrebările interviului, iar în a treia zi exersează simulând un interviu”. 

Din experiența mea, majoritatea interviurilor se fac pe loc, iar dacă ți se acordă un timp, acesta nu e în niciun caz 3 zile. Deci, ca să fii pregătit, aplică îndemnul de mai sus pentru orice firmă la care dorești să te angajezi. Cum ai trimis CV-ul, sau chiar dinainte, documentează-te cât țin nunțile în povești. Astfel, te vei putea lăuda că, deși nimeni nu te-a sunat, tu ți-ai însușit deja o mulțime de informații complet inutile. 

7. Programează-ți interviul în momentul zilei cel mai potrivit 
 
“Nu îți aranja un interviu prin telefon la ore la care în mod normal dormi, mănânci sau alergi, de exemplu. Alege un moment în care crezi că vei putea face cea mai bună impresie”. 

Avea cineva nevoie de acest sfat? Nu e de la sine înțeles, oare? 

8. Convinge-l pe angajator că are nevoie de tine 

 “Focuseaza-ți răspunsurile din timpul interviului pe următoarele două obiective: poți face bani pentru companie și poți economisi bani pentru companie”. 

Da, totul se reduce la bani. Dar ce facem cu funcțiile care nu produc bani în mod direct? 

În plus, așa cum spuneam, interviurile telefonice nu prea sunt prestabilite, pentru că dacă îți dorești jobul respectiv, vei găsi 5 minute din timpul tău și te vei retrage undeva unde poți vorbi, ca să nu ratezi șansa. În niciun caz nu vei cere 3 zile de studiu pe caz. Iar în aceste condiții, restul sfaturilor nu prea își au rostul. 

Curaj sau inconștiență?

 
Am găsit pe facebook poza de mai sus și, deși au trecut câteva zile, tot nu pot să mă decid dacă sunt sau nu de acord cu ideea mesajului. Partea din mine care țipă după o schimbare, după noi începuturi înclină să fie de acord. Sunt copleșită de puternica impresie că, de ceva timp, viața mă conduce pe unde vrea ea, fără ca eu să mai am vreun cuvânt de spus. Poate că, nici n-aș ști ce să spun...  Dar m-aș arunca de pe vârful unei stânci, fără să-mi mai planific precis traiectoria, chiar și fără să mă întreb dacă am aripi. Situații disperate împing la măsuri disperate. Deci, e foarte probabil ca și discernământul să fie corupt.

Pe de altă parte, jumătatea lipsită de spontaneitate, definită de un spirit organizatoric milităresc, mă îndeamnă să nu risc, să planific atent, să măsor de 7 ori înainte de a tăia. Anticipez toate implicațiile fiecărui risc în parte și, puse în balanță, varianta sigură cântărește întotdeauna mai mult.

Teoretic, mesajul sună bine. Atât de optimist, încât parcă ți se pare și ție simplu și la îndemână să-l urmezi. Dar în realitate, lucrurile nu stau întotdeauna așa. Până unde merge curajul și unde începe inconștiența? Rațiunea îmi sugerează să nu încalc linia de demarcație.
 

vineri, 2 martie 2012

What's a god to a non-believer? (hip-hop pe înțelesul tuturor)

Urmărind "Safe House” am descoperit o piesă fantastică în coloana sonoră a filmului: No church in the wild - Jay-Z feat. Kanye West & Frank Ocean. Mi-a luat destul timp s-o analizez vers cu vers și să-i cuprind toate semnificațiile, iar acum că am făcut-o, mi se pare încă o dovadă ce susține convingerea mea că în industria hip-hop (rap) se găsesc (unii dintre) cei mai isteți și talentați oameni. Amprenta lăsată de piesă e una greu de îndepărtat și în opinia mea, poate fi ușor considerată o operă de artă. Melodia și explicațiile aferente versurilor le găsiți mai jos. 


[Frank Ocean]
Human being to the mob
What’s a mob to a king?
What’s a king to a god?
What’s a god to a non-believer?
Who don’t believe in anything?

We make it out alive
All right, all right
No church in the wild


[Jay-Z]
Tears on the mauseoleum floor
Blood stains the coliseum doors

Versurile acestea sunt vizuale, fotografii în cuvinte ce transmit ideea de frumusețe pătată, de putere susținută pe slăbiciune. Cineva a rănit pe altcineva, iar aceste locuri grandioase păstrează dovada răului făptuit. 

Lies on the lips of a priest
Thanksgiving disguised as a feast

Spre deosebire de primele versuri, ce creează imagini aproape palpabile, acestea sunt abstracte, dar rămân fidele ideii de putere bazată pe slăbiciune. Preoții, în timpurile evocate prin cuvinte ca "mausoleum” și "coliseum”, erau printre cei mai puternici oameni în stat, iar minciunile rostite de ei cauzează răni similare celor fizice descrise anterior. Versul următor încheie seria imaginilor având în prim-plan puterea, ce profită de slăbiciune.

Rollin’ in the Rolls-Royce Corniche

E momentul în care Jay-Z își face intrarea în povestea pe care, până acum, doar a descris-o cu detașare. Scena cu el conducând un Rolls-Royce nu e o laudă proprie, ci un mod isteț de a deveni un personaj al poveștii sale, importanța acestei scene urmând a fi dezvăluită ulterior. 

Only the doctors got this, I’m hidin’ from police

Antiteza creată între mașina pe care o conduce - pe care și-o permit doar cei bogați - și fatptul că ar putea fi oprit de poliție, lasă neclar cine e deținătorul puterii în acest caz. Jay-Z apare puternic și vulnerabil în același timp. 

Cocaine seats
All white like I got the whole thing bleached

Albul pur al mașinii simbolizează viața lui din prezent, făcând aluzie, în același timp, la trecutul mai puțin curat. Acum, însă, singurul motiv pentru care l-ar putea opri poliția e discriminarea rasială. 


Drug dealer chic
I’m wonderin’ if a thug’s prayers reach

Trecutul lui ca dealer de droguri conduce către dezbaterea filosofică pe tema: rugăciunile unui păcătos sunt ascultate de Dumnezeu? 

Is Pious pious cause God loves pious?

Jay duce dezbaterea filosofică la un alt nivel, amintind întrebarea adresată de Socrate: sunt faptele morale morale pentru că sunt dictate de Dumnezeu, sau sunt faptele morale dictate de Dumnezeu pentru că sunt morale? În primul caz, moralitatea este arbitrară: orice dictează Dumnezeu este moral. Dacă Dumnezeu ar dicta că tortura gratuită, de exemplu, ar fi morală, atunci ar rezulta, absurd, că tortura gratuită este morală. Așa ceva este, însă, inadmisibil. În plus, chiar dacă ar fi admisibil, tot nu am avea nevoie de Dumnezeu, din moment ce și oamenii ar putea decreta legi morale arbitrare, fără ajutorul nici unei divinități. În al doilea caz, Dumnezeu însuși recunoaște un standard de moralitate independent de el, la care subscrie. Dar din moment ce respectivul standard este independent de Dumnezeu, rezultă că moralitatea nu mai depinde de divinitate. 

Socrates asks, “Whose bias do y’all seek?”

Adepții oricărei teorii nu se pot extrage subiectivității, ceea ce face întrebarea de mai sus să sune genial. Absolut genial. 

All for Plato, screech

Încă o antiteză menită să sublinieze revenirea la realitate. Lui Platon îi este alăturată o onomatopee. Scârțâitul roților ne întoarce la imaginea lui Jay-Z în mașină, constituind în același timp o modalitate isteață de a pune punct dezbaterii filosofice către care l-a purtat mintea în timp ce conducea. Se creează astfel, natural, legătura cu restul piesei, importanța scenei despre care am vorbit anterior devenind evidentă. 

Acum și refrenul care deschide piesa capătă semnificații mai profunde, dezbaterea lui Socrate pe marginea moralității pierzându-și complet importanța în ochii unui necrdincios. Iar titlul devine și el simplu de înțeles dacă privim "the wild” că lumea în care trăim, o lume în care religia, sau simpla existență e unei forțe superioare nu-și mai are locul.

Partea lui Kanye West e mai ușor de înțeles, dar nu mai puțin încărcată de semnificații adânci. Nu-i mai aduc explicații suplimentare, voi îngroșa doar, versurile care mi-au plăcut cel mai mult.

Coke on her black skin made a stripe like a zebra
I call that jungle fever
You will not control the threesome
Just roll the weed up until I get me some
We formed a new religion
No sins as long as there’s permission’
And deception is the only felony
So never f-ck nobody wit’out tellin’ me
Sunglasses and Advil
Last night was mad real
Sun comin’ up, 5 a.m.
I wonder if they got cabs still
Thinkin’ ’bout the girl in all-leopard
Who was rubbin’ the wood like Kiki Shepard
Two tattooes, one read “No Apologies”
The other said “Love is cursed by monogamy”
That’s somethin’ that the pastor don’t preach
That’s somethin’ that a teacher can’t teach
When we die, the money we can’t keep
But we prolly spend it all ’cause the pain ain’t cheap

Preach