marți, 13 martie 2012

Amintiri din copilărie


Nu îmi plac copiii în mod deosebit, iar pentru plânsete am o aversiune. De fapt, nu-mi place nimic din ce pătrunde cu forța în universul meu liniștit. Dacă gândurile mele sunt departe și, lângă mine, un plod începe să se trântească cu fundul de pământ, cerând ceva, înstinctul meu ar fi să-l zbor. Pe el pentru a înlătura sursa poluării fonice și pe maică-sa pentru prostie. Însă prostia nu se mai plătește de mult, ba chiar e recompensată. Așa că trebuie să-i suport pe amândoi cu prețul nervilor mei. 

În fine, foarte puțini copii mi-au fost dragi și toți aveau în comun liniștea. Acum, însă pot spune că îmi sunt dragi copiii din fața blocului. Culmea, toți. Cred că are ceva magic zona în care locuiesc, pentru că văd foarte mulți copii care joacă jocurile copilăriei mele. Niciunul nu stă cu telefonul în mână, nici măcar nu știu dacă au așa ceva. Sunt îmbrăcați simplu, sunt politicoși și cuminți. Nu i-am auzit certându-se, țipând sau făcând ceva rău. Îi aud în schimb jucându-se de-a v-ați ascunselea sau cu mingea în parcare și inocența lor mă face să zâmbesc. Au grijă să nu lovească mașinile parcate și se opresc prudent când se apropie pietoni. Salută cu săru'mana și îți cedează întâietatea la ieșirea din bloc. 

Într-o zi, un câine săpa de zor cu lăbuțele într-un morman de zăpadă, iar unul din copiii care l-a văzut i-a chemat și pe restul și au început să sape, pentru a-l ajuta pe cățel să-și găsească osul îngropat. M-am oprit să-i privesc și am uitat de toate problemele ce îmi treceau prin minte. 

Judecând după cât de des îi văd în fața blocului, calculatorul nu e o opțiune pe care o preferă frecvent. E o plăcere să-i văd și să-i aud și, spre deosebire de fostul apartament în care am locuit, aici chiar pot să deschid ferestrele fără teamă...

0 comments:

Trimiteți un comentariu