joi, 31 mai 2012

Umilinta de a cere ajutor


Am vorbit in postarea anterioara despre motivele care ne determina sa-i ajutam pe cei care nu se pot ajuta singuri si mi-am dat seama ca am uitat sa mentionez un lucru important: aceasta forma de ajutor e posibila doar prin umilinta. 
Din cauza numarului mare de cazuri, ajutam selectiv. Facem, deci, o alegere, in functie de cat de mult ne impresioneaza povestea. Intotdeauna trebuie sa existe o poveste si ea trebuie sa fie cat mai dramatica si cat mai tragic narata, pentru a produce efectul dorit: implicarea noastra, a celor ce asistam de pe margine, din postura confortabila a celui care, inca mai crede ca lui nu i se poate intampla. 
A sensibiliza masele si a atrage cat mai multi donatori nu e usor, dar se pare ca descrierea amanuntita a tragediei si a suferintei celui in cauza, sunt intotdeauna de ajutor. Expunerea lui publica e cu atat mai binevenita. Pentru noi, cei amaori de circ si de barfe. Pentru cel care recurge la aceasta metoda, ca o ultima speranta la viata, e umilitor. Pozele, filmarile, rugaminitile, toate sunt umilitoare si ar trebui sa ne faca sa privim in pamant. In schimb, noi savuram orice intamplare, ca si cum am urmari o telenovela si ne umplem de noi atunci cand contribuim la un caz. Cat de rusinos e sa simti bucurie! 
Unii ar spune ca e normal sa te bucuri ca ai putut ajuta, ca si datorita tie un om traieste. Dar, daca privim lucrurile din perspectiva alegerii facute, ne putem da usor seama cat de crud e sa decidem cine are o poveste mai impresionanta si cine "merita" sa traiasca. Nu putem ajuta pe toata lumea, asta e clar, iar constientizarea acestui fapt, nu poate aduce bucurie. N-ar fi drept. Mai potrivit ar fi sa ajutam tacut, cu capul plecat, rusinati de nedreptatile la care consimtim cu totii.

miercuri, 30 mai 2012

De ce ajutam

Daca pana acum am ignorant, cumva, cu strangere de inima, cazurile celor care au nevoie de bani pentru a supravietui, in ultima vreme ma afecteaza tot mai mult. Se inmultesc pe zi ce trece si sunt, parca, tot mai triste. 

Cu cat simt mai mult nevoia sa ma implic, realizez cata dreptate avea M.B. cand a spus ca altruismul e supremul egoism. Nevoia de a ajuta e de fapt o forma de egoism, pentru ca totul se reduce la propria persoana. Ajutam pentru ca realizam, la nivel de subconstient, cel putin, ca s-ar putea sa avem si noi nevoie de un ajutor asemanator candva. Ajutam pentru a ne simti mai bine, pentru a ne usura constiinta, pentru a ne simti linistiti si impacati ca am facut o fapta buna. Ajutam pentru a ne fali, pentru a epata. Ajutam condescendent, pentru a ne simti puternici. Ajutam pentru a simti ca avem un rost, ca nu traim in van. Ajutam pentru ca empatizam, pentru ca am experimentat pe propria piele, sau printr-un apropiat, lucrurile pe care le vedem sau pe care le auzim.
In afara de cele enumerate mai sus, eu mai am un motiv. E un gand care ma revolta peste masura, pentru ca musteste de nedreptate. Nedreptatea aceea care te face sa tipi de neputinta, o nedreptate platita cu pretul unor vieti nevinovate.  E peste puterile mele de intelegere faptul ca niste hartii pe care le-am inventat ca metoda de plata, pot hotari cine traieste si cine moare. As putea accepta ca hartiutele astea tiparite au puterea de a stabili nivelul de confort al fiecaruia. Dar viata nu e un bun pe care il cumperi daca ai bani. Nimeni nu ar trebui sa aiba putere de decizie asupra vietii nimanui. Nimeni nu ar trebui sa traiasca cu o viata pe constiinta, sau mai rau, fara o constiinta. Si nimeni n-ar trebui sa permita ca atrocitatile astea sa se intample.
In schimb, noi mergem blat. Pentru confortul mintii noastre ne prefacem ca problemele se rezolva, daca le ignoram, daca nu ne mai uitam la stiri, daca ne cream o lume frumoasa in care traim izolati, pana ne loveste personal exact problema pe care am ignorant-o pana atunci. Moment in care ii meritam pe deplin consecintele.
Unii dintre noi ajuta si din neputinta, pentru ca se revolta si pentru ca inca mai sunt vii. Va puteti gasi si voi motivatiile aici.
When we die the money we can't keep / But we'll probably spend it all 'cause the pain ain't cheap - Kanye West.

marți, 29 mai 2012

Merg(i) blat

De doua zile mi se intampla sa rezonez, sa ma regasesc, sa ma redescopar si iar sa rezonez. Cu un om si cu un mesaj. Pentru om am descoperit noi profunzimi ale admiratiei, pe care o simteam deja, iar mesajul... ar fi foarte bine daca s-ar si concretiza cumva. Omul, desi e public, va ramane privat. Mesajul e cel de mai jos:


si un mesaj asemanator:

Ca$$a Loco - Mergi Blat
    

luni, 28 mai 2012

Already happy

A thought I need to go back to, from time to time:

"This is the day when you realize: “I finally have what I need to be happy”. But then you forget. And instead of waking up in the morning shouting: “somebody loves me” you start looking around and thinking: “what do I want now? What’s the next thing I need to be happy?” So, you look and you look and you keep thinking you’ve found it, but nothing works. And the reason that nothing works is because that hole in your heart that you’re trying to fill is already filled. You just forgot. Don’t ever forget. Always remember how much you wanted to be loved and how much you are loved. And I think if you can do that – and it isn’t easy – you will stop looking and realize you already are happy". - Lynette Scavo (D.H.)

And a song to match:



vineri, 25 mai 2012

Pentru ca azi e vineri

Imi permit sa fiu superficiala. Deci, azi e fara probleme existentiale, fara ganduri filozofice, fara intrebari ce n-au raspuns, fara tristete iremediabila. 
Azi e cu zambete, cu dans, cu buna dispozitie, chiar si cu "manele" (a se vedea piesa de mai jos). Azi e cu Boston Legal si cu lafait pe canapea in pozitii ciudate cu Anna. Pentru cei ce se gandeau deja la prostii, numele de familie al Annei e Karenina. Pentru prosti, alte lamuriri nu mai dau.
Azi e cu salate, cu capsuni, cu Sasha, daca e cuminte si cu poze. Cu par ud si plin de spuma samponului turnat in cada (nu intrebati) cu dor si bucurie, cu anticiparea unui weekend lung si frumos impreuna cu cei dragi.

 

joi, 24 mai 2012

Everyone dies


I watched the last episode of House MD... After hitting play it suddenly hit ME: that was really the end, the last time I would ever turn to House for insight, wisdom, air, salvation. Every scene, every word spoken was the promise of a final resolution. A solve to a last problem brought out, a final fit in the last puzzle exposed, a last idea debated and squeezed out for the ultimate drop of supreme truth. The more I craved for it, the more I feared it. I guess we all fear the end, in any form.
The episode, brilliantly called "Everyone dies", was beyond anything I am able to express or put into words. But it left me believing in things that I had a hard time accepting and gave me comfort and closure regarding some dark thoughts I was struggling with. I know now that there's always a way... and a reason to keep going.
The final line, that belonged, off course, to House was meant to defy death in the most simple and powerful way possible. It left me shaken to the core, speechless and grasping for air...
So, now what? I found myself asking this question with no answer in reach. The last time I felt like this was a few years ago, after finishing Antoine de Saint Exupery's Citadel.
Luckily I'm not the only one asking herself this. So this is for you, Anuka. Thank you for sharing my thoughts and feelings. Now you can't possibly argue me when I say you're the most beautiful girl in the world :)

marți, 22 mai 2012

Intelegere, compasiune si solidaritate

Tocmai ce postasem anterior despre cei care vad lucrurile cu ochelarii de cal, primiti odata cu postura privilegiata in care se afla, ca apare si o situatie concreta. Un blogger de succes - cand spun "de succes" ma refer la pozitia lui in ZeList - si-a exprimat parerea despre serviciile unei firme de curierat. N-o sa numesc nici blogger-ul, nici firma, pentru ca ma intereseaza doar ideea in sine, nu denigrarea sau promovarea nimanui.
Pe scurt povestea lui suna astfel: a comandat de pe net niste electrocasnice valoroase, dar si voluminoase, urmand ca sosirea coletului sa aiba loc in 2 zile. Coletul a sosit la timp, insa, inainte de a fi adus acasa, a fost intrebat telefonic daca nu poate veni sa-l ridice personal de la sediul firmei. Acasa fiind doar sotia lui, nu putea merge singura sa ridice un colet de peste 50 kg. Cei de la curierat au spus ca ajung in 30 min. Dupa putin timp, curierul suna din nou sa intrebe daca poate prelua cineva coletul din fata blocului. Sotia raspunde ca nu, ca e singura si nu are cine s-o ajute. La timpul stabilit, coletul le este livrat, nu la usa, ci chiar in casa.
Nemultumirea lui a fost ca nu i s-a adus direct coletul acasa, fara telefoane suplimentare, avand in vedere ca firmele de curierat practica servicii tip door to door. Pana aici, bine. Modul lui de a pune problema, insa, se incadreaza fix in ce aminteam la inceputul postarii. Zice asa:

"Din fericire stăm doar la etajul 1, ar fi fost distractiv să stăm la 7 sau 8, eventual într-un bloc fără lift. Oricum nu cred că tipii au fost prea mulțumiți, deja plata o făcusem online, deci nu au primit bacșiș.
Morala – nu e suficient să ai un serviciu de curierat bun, să investești în promovarea lui, dacă angajații nu au nici un chef să își facă treaba pentru care sunt plătiți și strică imaginea firmei. Chiar trebuie să ducem noi muncă de convingere la telefon ca să ne aducă pachetele acasă, așa cum e normal? Eu aș investi în niște traininguri pentru angajați, chiar dacă asta înseamnă să tai din bugetul alocat reclamelor TV".

Observ aroganta si bataie de joc in prima afirmatie, plus o oarecare doza de nesimtire si nepasare. "Morala" denota doar multa necunostinta de cauza si sfaturi gratuite, de mare specialist in social media.

Situatia, vazuta din perspectiva bunului simt, sta putin altfel. Adevarul e ca baietii care livreaza sunt singuri pe zona arondata, un singur om neputand sa care 50 kg pana la etajul 8, fara lift, asa cum isi dorea marele blogger. Asta inseamna ca persoana in cauza va apela la un coleg, coleg care isi va neglija temporar propriile livrari pentru care este platit. Si sunt convinsa ca acest colet nu e singular si nici o exceptie.
Din experienta mea cu firmele de curierat, stiu ca mai toti baietii se plang de dureri de spate sau probleme mai grave care necesita interventii chirurgicale si concedii medicale. Firma nu se implica in costurile operatiilor sau tratamentelor, desi problemele angajatilor sunt comune si ar putea fi considerate boli profesionale. Salariul, evident, nu e pe masura muncii, ca mai peste tot, iar programul de munca e solicitant.
In acest context, puteti observa cum trainingul propus de specialist, devine extrem de util si rezolva problema. Dar poate ca si intelegerea, compasiunea, si solidaritatea ar fi cateva optiuni de luat in calcul. Sau poate ca, din pozitii privilegiate, solidaritatea se vede altfel...

luni, 21 mai 2012

Keep movin' on

Vad realitatea asa cum e. Daca altii o prefera cu putin roz, e alegerea lor. A mea e sa ma indepartez de ei si, in mod natural, ma indepartez de oricine accepta de bun tot ce e social acceptat. Oamenii care traiesc intr-o realitate a lor, pe care n-au puterea s-o puna sub vreun semn de intrebare, ma intristeaza. Oamenii care traiesc intr-un glob de cristal, considerandu-l solutia perfecta de a infrunta viata, nu sunt oamenii langa care imi doresc sa fiu. Cei care se refugiaza in mediocritate, ma imping si mai mult catre refugiul in propria persoana. Iar cei care emit judecati dintr-o perspectiva privilegiata, pur si simplu ma reduc la tacere. Nu pentru ca nu as avea argumentele necesare sa le dovedesc ca gresesc, ci pentru ca demersul in sine e inutil. Omenii prefera sa creada in ce le convine, in ce e mai comod de acceptat si evita adevarurile incomode. Evita pana si circumstantele care ar putea conduce la un dezechilibru al realitatii proprii. Si in aceste conditii, orice argument e nefunctional, pentru ca ei nu au oricum mintea deschisa catre eventualitatea ca s-ar putea insela. Nu sunt pregatiti sa-si admita asta nici lor insisi.
Eu sunt ca House, caut  adevarul cu orice pret, chiar daca nu e placut de auzit. Inclusiv cand e vorba de mine. Mai ales cand e vorba de mine. Altfel, cum as putea avea macar impresia ca evoluez?
Si o melodie care vorbeste de la sine. Pentru unii.

miercuri, 16 mai 2012

Lucrurile marunte si fericirea


Imi displac profund cliseele, iar cine ma cunoaste, stie asta. Se spune ca repetitia e mama invataturii. Da, a invataturii pe de rost, a carei adepta nu sunt. Deci, ma feresc cat pot de mult de stereotipuri.

Unul dintre ele e ca fericirea sta in lucruri marunte. O fi stand si in maruntisuri, nu neg. Totusi, repetitia obsesiva a acestui concept, il dezbraca de insemnatate si-l face sa sune fals. Uneori, chiar e fals. Adica, da, sunt memorabil de fericita atunci cand Alin ma invita la o plimbare, desi e obosit dupa 12 ore de munca de teren, dar stie ca dupa ale mele 8 ore de munca de birou, uneori devin morocanoasa daca nu ies la plimbare. Sunt fericita chiar si cand conceptul de a iesi in oras, inseamna a merge pana la magazin, a cumpara doua inghetate din ultimii 30 de lei pe care ii avem pana la salariu si a le manca pe o banca, in timp ce povestim intamplari amuzante. Sunt fericita cand ne trezim tarziu si niciunul din noi nu vrea sa se dea jos din pat, asa ca, lenevim tinandu-ne in brate pana mult dupa pranz. Sunt fericita cand Alin ma duce pe faleza, la spatiul amenajat pentru catei, doar pentru a ma privi cum ma bucur ca un copil in peajma lor. Da, toate acestea sunt lucruri marunte care ma fac fericita. Foarte fericita.

Insa, asta nu inseamna ca putem afirma ca fericirea sta in lucruri marunte. Pentru ca, fericire ar fi sa-i pot indeplini mamei mele visul de o viata, de a ajunge in Egipt. Fericire ar fi daca n-ar trebui sa refuz invitatiile unei prietene de a merge la mare, sau la un film, din motivul ca avem fiecare un alt nivel de trai, care ne desparte. Fericire ar fi fost daca as fi putut ajunge in Londra, la intalnirea lui Darren cu fanii, pentru o imbratisare si cateva cuvinte lacrimogene. Fericita as fi, daca as avea libertate pe care o aveam in facultate, de a filozofa pe diverse teme, neingradita de grijile finaciare ale zilei de maine.

Da, poate ca fericirea sta in lucruri marunte, unele dintre ele, insa, pe cat de marunte, pe atat de inaccesibile. 

luni, 14 mai 2012

Povesti pe care ni le spunem singuri


Cand eram in liceu, adica acum mai bine de 11 ani, aveam o colega de clasa care era indragostita nebuneste de un baiat. Atat de indragostita, incat ii stiam cu totii numele, cunosteam si detalii amanuntite despre el, desi niciunul din noi nu-l vazuse vreodata. Baiatul iesea cu altcineva, pe atunci, si nu avea ochi pentru colega noastra. De fapt, cred ca ajunsesem sa facem si glume pe seama acestei iubiri imposibile, pentru ca fata nu dadea semne sa-si revina si nici el sa o priveasca cu alti ochi. 

De cand am terminat liceul, n-am mai tinut legatura cu ea. Am gasit-o, intamplator, pe facebook, sau cred ca ea m-a gasit pe mine. Probabil eram singurele care isi mai pastrasera numele de familie. Am inceput sa ne punem intrebari, curioase sa ne redescoperim dupa atata timp… Printre altele, m-a intrebat daca il mai tin minte pe baiatul pe care il placea in liceu si am fost surprinsa sa aflu ca sunt impreuna acum si ca se vor casatori in curand. Acum, deja sunt casatoriti de cateva saptamani. 

As putea lasa istorioara asa, sub magia povestii devenita realitate, sub influenta zambetului ce mi s-a intiparit si mie pe chip, la auzul vestii. Insa, I know better. “Ment to be” e doar o iluzie pe care ne-o construim si de care ne agatam singuri. E o poveste cu printese, in care nu mai avem varsta sa credem. Putem, cel mult, sa o spunem copiilor nostrii, desi nici asta nu cred ca ar fi benefic. 

Cele mai periculoase povesti sunt cele pe care ni le spunem singuri. In nevoia noastra de a da o semnificatie lucrurilor care ni se intampla, nascocim tot felul de explicatii si ne convingem ca e bine sa credem in ele. E mai usor pentru psihic sa se refugieze intr-un “asa a fost sa fie” sau “totul se intampla cu un motiv/rost”, decat sa cada in abisul nesigurantei si in disperarea gandului ca, totul e la intamplare pe lumea asta. 

Eu am avut norocul unor parinti inteligenti, care nu m-au indoctrinat si m-au lasat sa-mi formez propriile credinte. Chiar si asa, insa, la nivel de subconstient, mi-am creat niste false certitudini ale unui sentiment de siguranta, ce nu exista decat in mintea mea. Trezirea la realitate a fost brutala, dar mi-am insusit lectia aferenta. Cum bine zicea House intr-un episod vazut recent: “you just learn to trust nothing: everything you think you feel, everything you think you know… question every call, play it through every whistle” Asta fac si eu de ceva timp, motiv pentru care sunt o ciudata in ochii celor care nu-si pun astfel de probleme, pentru ca nici macar nu inteleg conceptul de “questioning”. Pe mine, insa, m-a scutit de multe neplaceri, tocmai pentru ca am stiut sa le anticipez si sa fac ceva in sensul asta. 

Imi amintesc cu nostalgie de inocenta cu care imi combateam un coleg de munca, in primele zile de dupa angajare. Il consideram complet paranoic si i-o si spuneam. Acum sunt ca el si, evident, nu mi se pare ca sunt paranoica. Doar prevazatoare.

In concluzie, ma bucur din suflet pentru colega mea, ma incanta povestea ei si ma face sa zambesc. Din cand in cand, ma mai uit si la cate un film siropos, in amintirea vremurilor trecute si pentru ca, o parte din mine se indentifica cu romantismul povestilor si mai are nevoie si de cate un moment de visare cu ochii deschisi. Insa, odata filmul terminat, vestea nuntii asimilata, revin la o viata bine ancorata in realitatea in care traiesc. And here, I trust nothing.

vineri, 11 mai 2012

Cum sa NU abordam un potential angajat

Dupa ceva timp de gandire, de research amanuntit si consultari am luat decizia despre care vorbeam in aceasta postare. Nu voi pleca, dintr-un cumul de motive, suficient dezbatute in offline pentru a mai avea rabdarea de a o face si online. Ma limitez sa spun ca oferta mi-a trezit interesul de a pleca din tara, dar cu alta ocazie si in circumstante diferite.

Si pentru ca o oferta de munca nu vine niciodata singura :) ieri am mai primit una, situata totusi la celalalt pol al profesionalismului, mai exact in absenta lui totala. O redau mai jos, in forma in care am primit-o.

Buna ziua,
 
   Va transmit acest email ca urmare vizualizarii CV-ului dumneavoastra pe site-ul ...
Am citit cu atentie si am constatat ca sunteti o persoana pregatita din punct de vedere profesional, iar ca o prima impresie sunteti o persoana serioasa si responsabila. Datorita acestui fapt, v-am selectionat CV-ul pentru a va propune o colaborare in domeniul financiar – bancar- asigurari in cadrul companiei noastre, o colaborare care poate fi full-time sau part-time.
In cazul in care doriti venituri motivante si sa lucrati intr-un mediu prietenos, ma puteti contacta la nr. tel .... pentru a stabili detaliile unei intalniri la sediul agentiei din Galati, in care sa evidentiem activitatile si beneficiile care reies din aceasta colaborare .
          Cu stima,
                   Manager  LILIANA AIRINEI ¡
 
Nici nu stiu cu ce sa incep, sunt atat de multe nereguli in aceasta forma de abordare, incat imi vine sa nu mai incep deloc. Dar sa ne apucam totusi...

In primul rand, e limpede ca acesta este un e-mail, pentru ca emailul apare in dex ca fiind o masa sticloasa, aplicata pe diverse suprafete pentru a le proteja si infrumuseta. Presupun ca doamna in cauza n-a vrut sa-mi dea un strat de smalt...

E-mail-ul incepe cu laude nefondate la adresa mea - indiciu important. Ce angajator se precipita in a-si flata posibilii viitori angajati, fara ca macar sa-i fi vazut? Unul disperat, care, in mod evident, nu gaseste ce cauta. Ceea ce inseamna ca nici jobul nu e cautat, chiar in conditiile in care Galatiul ocupa un loc fruntas in topul judetelor cu rata de somaj mare. De unde putem deduce usor ca e un job in asigurari, lucru confirmat cand mai parcurgem putin oferta. Cred ca nu mai are nimeni nelamuriri de ce un job in asigurari e prost, asa ca nu voi insista asupra acestui subiect.

Apoi urmeaza partea surprinzatoare. EU trebuie sa sun pentru a afla detaliile ofertei. Say what? Sa inteleg ca ditamai compania a ramas fara minute la abonament, sau poate credit pe cartela?! Si daca da, s-au terminat tocmai la mine, aceasta persoana pregatita profesional, serioasa si responsabila? Bineinteles ca nu, dar cum cei din domeniul asigurarilor recruteaza disperat si la intamplare, trimitand spam-uri in ideea ca nu se stie de unde vine norocul, nu meritam investitia, nici de timp, nici de bani.

In incheiere, acest "smalt" ne intareste convingerea ca nu avem de-a face cu nicio companie, intrucat putem observa lipsa unei semnaturi profesioniste, specifice unei companii, neglijenta cu care a fost scris textul si lipsa unei adrese de e-mail apartinand unei firme, de tipul: liliana.airinei@bcr.ro. 

La nivel profesionist se procedeaza cam asa:

Buna ziua,

Va multumim pentru interesul acordat proiectului Americana
pentru pozitia de Guest Relation Officer.

In urma interviului sustinut, avem placerea sa recomandam CV-ul Dvs. mai
departe pentru un interviu final cu clientul.

In momentul in care vom avea informatii referitoare la disponibilitatea
clientului de a veni in tara pentru un interviu personal, vom reveni cu
informatii referitoare la urmatorul pas in procesul de selectie.

Nu ezitati sa ne contactati pentru orice neclaritate sau detalii
suplimentare.

O zi frumoasa,

Andreea Ilea
Human Capital Consultant

Lugera & Makler
Str.: ....
Tel.: ....
Fax: .....
http://www.lugera.ro
 

joi, 10 mai 2012

Regasiri

Cateva pasaje din "Invierea" - Lev Tolstoi, pe care le-am insemnat si care cred ca merita impartasite:

"Una din cele mai obisnuite si raspandite prejudecati este credinta ca fiecare om are insusirile lui proprii foarte bine determinate; cu alte cuvinte, ca sunt oameni buni sau rai, destepti sau prosti, energici, molai, s.a.m.d. In realitate, oamenii nu sunt asa. Am putea spune despre un om ca este adeseori mai mult bun decat rau, adeseori mai mult destept decat prost, de cele mai multe ori energic si nu molau, sau invers; am sustine insa un neadevar daca am sustine despre un om ca este bun sau destept, iar despre altul ca este rau sau prost. Si totusi, noi impartim intotdeauna oamenii in felul acesta, ceea ce este o greseala. Oamenii sunt asemenea raurilor; apa in toate raurile este la fel, una si aceeasi, dar fiecare rau este aici ingust, colo repede, dincolo lat, acum linistit, apoi curat, cand rece, cand tulbure, cand cald. La fel si oamenii. Fiecare om poarta in el toate insusirile omenesti, dar cateodata manifesta unele dintre ele, iar alta data altele si se intampla deseori sa nu semene cu el insusi, cu toate ca ramane mereu una si aceeasi fiinta".

"Toti oamenii traiesc si se poarta in parte dupa propriile lor idei, si in parte dupa ideile altora. Masura in care oamenii traiesc dupa ideile lor sau, dimpotriva, dupa ideile altora, alcatuieste deosebirea de capetenie dintre ei. Unii oameni, majoritatea, se folosesc de ideile lor ca de un joc intelectual; pentru ei ratiunea este ca o roata motrice fara curea de transmisie, iar faptele lor se supun ideilor altora, obiceiurilor, traditiilor, legilor; altii, dimpotriva, socotesc ideile proprii ca fiind motoarele principale ale intregii lor activitati: ei asculta aproape intotdeauna de cerintele ratiunii lor si i se supun, si numai rareori si dupa o atenta cercetare critica ii urmeaza pe altii".

"Una este sa stii ca undeva, departe, unii oameni ii chinuiesc pe altii, supunandu-i la tot soiul de degradari, umilinte si suferinte neomenesti, si cu totul altceva este sa vezi zi de zi, timp de trei luni, aceasta degradare si chinuire a unora de catre altii. Nu o data in decursul acestor trei luni se intrebase el: oare eu sunt nebun de vad ceea ce nu vad altii, sau nebuni sunt cei care fac ceea ce vad eu? Dar acesti oameni (si erau multi) savarseau aceste fapte, care il mirau si ii pareau atat de ingrozitoare, cu atata siguranta si liniste, cu atata convingere ca nu se poate altfel, ba chiar cu convingerea ca fac un lucru foarte important si folositor, incat era greu sa-i socotesti pe toti nebuni. Pe de alta parte, nici pe el insusi nu se putea socoti nebun, caci isi dadea seama ca ii era mintea limpede, si de aceea era mereu intr-o stare de nedumerire".

"Da, era Kriltov, sau cel putin urma pe care o lasase existenta lui trupeasca.
Pentru ce a suferit? Pentru ce a trait? Oare a inteles el lucrul acesta acum? se gandea Nehliudov si ii parea ca nu exista raspuns la aceasta intrebare, ca nu exista nimic afara de moarte si simti ca i se face rau".


duminică, 6 mai 2012

'cause we're the special two

O postare de pe twitter a lui Darren Hayes mi-a adus aminte de o piesa a lui Missy Higgins, "The special two", care are si acum acelasi impact ca acum 5 ani, cand am auzit-o prima oara. Putine melodii pot face asta. Sau, mai bine zis, schimbarile care se petrec in noi, ne determina sa nu ne mai regasim in lucruri, oameni, in care ne regaseam cu putin timp in urma.
Versurile de mai jos imi taie si acum respiratia, pentru ca eu nu m-am schimbat din acest punct de vedere, s-au modificat doar circumstantele si increderea mea in posibilitatea repetarii unui astfel de sentiment de intensitate maxima.

"And we will only need each other, we'll bleed together,
Our hands will not be taught to hold another's,
'cause we're the special two.
And we can only see each other, we'll breathe together,
These arms will not be taught to need another's...
'cause we're the special two".

vineri, 4 mai 2012

Flying visit (without the flying)

De prea multi ani, tot planuiesc sa-mi vizitez prietena in orasul pe care il numeste, acum, "acasa". Din diverse motive, n-am reusit s-o fac, decat abia zilele astea, dupa ce am vazut pe facebook poza de mai jos.


Dupa asa o tachinare, n-am mai rezistat. A reusit si Alin sa-si ia un liber, ne-am renumarat remuneratia, ne-am refacut bugetul, mai mult din sperante si am plecat. Oana a fost bucuroasa de oaspeti. Atat de bucuroasa, incat ne-a rupt picioarele pe colinele Iasiului, sa mai avem si alta data pofta sa revenim. 

Am mers direct in parcul Copou cu un singur gand in minte: laleleeeeeeeee! Le-am vazut, ne-am delectat, ne-am mirat de lipsa aglomeratiei si de racoarea ce domnea in parc si am facut poze. Tot in Iasi am mancat si cea mai buna inghetata la cornet din viata mea, prea buna ca sa nu ma intorc sa-mi mai iau una.

Bineinteles ca n-am putut rata o portie de KFC in Iulius si nici pe Buzdugan si Morar live. Vizita a fost foarte frumoasa, desi scurta. De fapt, daca ma gandesc bine, mai mult am petrecut pe drum, decat vizitand Iasiul, dar astea sunt drumurile noastre. Mult mai norocosi au fost Buzdugan si Morar care au beneficiat de conditii moderne de calatorit. 


Astfel, in timp ce ei au facut cam doua ore, noi am facut 8, dus-intors. Dar a meritat. Din plin. Pentru sentimentul de liniste, nepretuit, pe care l-am adus cu noi acasa si pentru o intalnire de suflet, care sper sa se repete.


joi, 3 mai 2012

Quod erat demonstrandum


Am revenit si pe blog. Dupa cateva zile de vacanta, apoi munca, in lipsa obiectului muncii - aka pc-ul, dar mai ales, dupa o confirmare de zile mari, ce mi-a facut mult bine la psihicul avariat, iata-ma, deci, revenita.
In mini-vacanta m-am mobilizat pentru mult asteptata alergare pe faleza. Nu exista antidot mai bun pentru probleme, depresii, pentru minte si suflet in general. Dupa ce am alergat si am fost alergata (in functie de conditia fizica a "insotitorilor") am dat o fuga in Iasi, pentru a face cunostinta. Eu am ramas incantata, mai ales de "obsesia" acestui oras pentru lalele, florile mele preferate. 

La munca am avut timp sa ma uit pe pereti, pana s-a remediat problema pc-ului si sa ma pregatesc pentru un interviu mult asteptat. Cu emotiile caracteristice, de aceasta data multiplicate de presiuni exterioare, precum si de dorinta de a reusi, am avut satisfactia uriasa pe care ti-o ofera confirmarea propriei valori in ochii unor profesionisti in adevaratul sens al cuvantului. Dupa nenumarate experiente in Galati (cv-uri trimise fara niciun raspuns, interviuri in care imi era jena de lipsa de profesionalism si chiar de bun simt a asa-zisului intervievator, dupa priviri arogante, din cap pana-n picioare si respingeri, pe criterii aplicabile modelelor de podium) am avut in sfarsit experienta unui interviu intermediat de una din cele mai mari companii de recrutare din Bucuresti si am ramas aproape fara cuvinte. Interviul a fost telefonic si a decurs in doua etape: un preinterviu, in care mi s-au prezentat atributiile si oferta companiei si apoi mi-au fost testate cunostintele de limba engleza si al doilea interviu, care a durat o ora, jumatate sustinut in engleza, jumatate in romana, in care mi-au fost testate abilitatile, mi-au fost intinse mici capcane in care n-am cazut, pentru ca, la final, sa mi se multumeasca pentru timpul acordat, fiind asigurata in repetate randuri de impresia foarte placuta pe care am lasat-o, prin modul in care am facut fata acestui interviu. Experienta a fost de-a dreptul ravasitoare, flatanta, fericita. Complet diferita de orice am experimentat in Galati si, indraznesc sa generalizez, complet diferita de ce au experimentat majoritatea in acest oras. 

Acum urmeaza interviul face to face cu angajatorul strain (da, jobul nu e in Romania) si cel mai important, urmeaza sa iau o decizie, pentru ca n-am aplicat cu gandul de a pleca, ci de a avea experienta unui interviu profesionist si de a vedea in ce masura ma descurc la acest nivel. Acum ca m-am descurcat, va trebui sa strang cat mai multe informatii si, in baza lor, sa iau o decizie deloc usoara. 
Oricum, ceea ce am vurt sa (imi) demonstrez e QED acum. I'm pretty good and I know it :)