luni, 14 mai 2012

Povesti pe care ni le spunem singuri


Cand eram in liceu, adica acum mai bine de 11 ani, aveam o colega de clasa care era indragostita nebuneste de un baiat. Atat de indragostita, incat ii stiam cu totii numele, cunosteam si detalii amanuntite despre el, desi niciunul din noi nu-l vazuse vreodata. Baiatul iesea cu altcineva, pe atunci, si nu avea ochi pentru colega noastra. De fapt, cred ca ajunsesem sa facem si glume pe seama acestei iubiri imposibile, pentru ca fata nu dadea semne sa-si revina si nici el sa o priveasca cu alti ochi. 

De cand am terminat liceul, n-am mai tinut legatura cu ea. Am gasit-o, intamplator, pe facebook, sau cred ca ea m-a gasit pe mine. Probabil eram singurele care isi mai pastrasera numele de familie. Am inceput sa ne punem intrebari, curioase sa ne redescoperim dupa atata timp… Printre altele, m-a intrebat daca il mai tin minte pe baiatul pe care il placea in liceu si am fost surprinsa sa aflu ca sunt impreuna acum si ca se vor casatori in curand. Acum, deja sunt casatoriti de cateva saptamani. 

As putea lasa istorioara asa, sub magia povestii devenita realitate, sub influenta zambetului ce mi s-a intiparit si mie pe chip, la auzul vestii. Insa, I know better. “Ment to be” e doar o iluzie pe care ne-o construim si de care ne agatam singuri. E o poveste cu printese, in care nu mai avem varsta sa credem. Putem, cel mult, sa o spunem copiilor nostrii, desi nici asta nu cred ca ar fi benefic. 

Cele mai periculoase povesti sunt cele pe care ni le spunem singuri. In nevoia noastra de a da o semnificatie lucrurilor care ni se intampla, nascocim tot felul de explicatii si ne convingem ca e bine sa credem in ele. E mai usor pentru psihic sa se refugieze intr-un “asa a fost sa fie” sau “totul se intampla cu un motiv/rost”, decat sa cada in abisul nesigurantei si in disperarea gandului ca, totul e la intamplare pe lumea asta. 

Eu am avut norocul unor parinti inteligenti, care nu m-au indoctrinat si m-au lasat sa-mi formez propriile credinte. Chiar si asa, insa, la nivel de subconstient, mi-am creat niste false certitudini ale unui sentiment de siguranta, ce nu exista decat in mintea mea. Trezirea la realitate a fost brutala, dar mi-am insusit lectia aferenta. Cum bine zicea House intr-un episod vazut recent: “you just learn to trust nothing: everything you think you feel, everything you think you know… question every call, play it through every whistle” Asta fac si eu de ceva timp, motiv pentru care sunt o ciudata in ochii celor care nu-si pun astfel de probleme, pentru ca nici macar nu inteleg conceptul de “questioning”. Pe mine, insa, m-a scutit de multe neplaceri, tocmai pentru ca am stiut sa le anticipez si sa fac ceva in sensul asta. 

Imi amintesc cu nostalgie de inocenta cu care imi combateam un coleg de munca, in primele zile de dupa angajare. Il consideram complet paranoic si i-o si spuneam. Acum sunt ca el si, evident, nu mi se pare ca sunt paranoica. Doar prevazatoare.

In concluzie, ma bucur din suflet pentru colega mea, ma incanta povestea ei si ma face sa zambesc. Din cand in cand, ma mai uit si la cate un film siropos, in amintirea vremurilor trecute si pentru ca, o parte din mine se indentifica cu romantismul povestilor si mai are nevoie si de cate un moment de visare cu ochii deschisi. Insa, odata filmul terminat, vestea nuntii asimilata, revin la o viata bine ancorata in realitatea in care traiesc. And here, I trust nothing.

0 comments:

Trimiteți un comentariu