vineri, 29 iunie 2012

On the verge of something wonderful

Da, titlul e "plagiat" de la Darren Hayes.

Iar eu asa ma simt. Sunt pe cea mai inalta culme, la granita dintre tot si nimic. Si am sperante. Aceleasi sperante din postarea asta. Cred ca luni dupa-amiaza voi sti ceva sigur. Momentan stiu doar ca am mai bifat o reusita, un motiv in plus sa fiu multumita de mine si sa am in continuare incredere in potentialul meu, in fortele mele, in mine. 
Gata, destul cu lauda. Tot ce pot sa fac in weekend-ul asta e sa sper si sa astept cuminte ziua de luni. Si sa ascult piesa asta ce imi da o energie fantastica:



miercuri, 27 iunie 2012

Dragostea incepe sa-mi provoace sila


Nu sentimentul in sine, ci propovaduirea lui de catre diversi, care mai de care mai atotstiutori si mai detinatori ai dragostei absolute. Oameni cu prea multe experiente esuate la activ (in raport cu varsta), pentru a-mi servi de model, oameni care se indragostesc de sentiment, de idee, nu de persoana; oameni superficiali, care nu-si pot tine superficialitatea pentru ei. E atat de mare, incat trebuie strigata in 4 zari. Who gives a fuck? Probabil multi. Eu insa nu. 

Mai sunt si cei care au definitii proprii pentru sentimentul fara de care pamantul nu se invarte. Proprii, dar, la fel, universal valabile. Cat de enervanta e ingamfarea omului prost! Si cat de multi, si mai prosti, se invart ca mustele in jurul propovaduitorului dragostei pe Terra. Treaba lor, n-am nimic cu nimeni, constientizez doar cat de putini Oameni au mai ramas si, dintre ei, cat de putini sunt cu adevarat speciali. Ma ingrozeste gandul. 

Nu cred in dragostea nascuta din vulnerabilitate, nu cred in dragostea fundamentata pe ideea “cui pe cui se scoate”, nu confund o traire entuziasta cu dragostea si cu siguranta nu cred ca e dragoste nevoia de a nu fi singur. Totusi, cati disting intre cele de mai sus? Daca privesc in jur, raspunsul e: putini. Paradoxal, experti sunt multi, dar un expert care nu invata nici macar din propriile greseli, e un expert la el acasa. 

Mie nu-mi spune nimeni ce e dragostea, daca o am, daca o simt si la cine/ce sa ma raportez ca sa-mi dau seama daca am o relatie sanatoasa. Si, daca se poate, as vrea tare mult sa fiu ocolita de astfel de specimene. Multumesc anticipat. 


sâmbătă, 23 iunie 2012

Sperante si optimism

Acesta este unul din acele rare momente, cand as vrea sa vorbesc fara sa vorbesc. Sau in acest caz, sa scriu fara sa scriu.
Am avut azi o experienta atat de neasteptata, atat de placut surprinzatoare, incat mi-e si teama sa vorbesc despre ea. Mi-e teama sa nu fie asa cum am perceput-o si sub un ambalaj frumos sa se ascunda gunoialele cu care sunt deja familiarizata. Mi-e teama ca a venit prea la momentul potrivit pentru a fi reala. Mi-e teama ca, tot ce am experimentat azi a fost doar un vis din care ma voi trezi brusc si dur. Mi-e teama de sperantele pe care mi le fac deja si mi-e teama ca as putea lua o decizie gresita. In acelasi timp, imi doresc foarte mult sa fiu pusa in postura de a lua o decizie. 
Intreaga poveste, dupa ce spiritele se vor calma.

joi, 21 iunie 2012

Ceva ce nici n-a fost vreodata

O amintire ce se incapataneaza sa ramana, sa se faca remarcata; o amintire in imagini si sunet, de o exactitate fascinanta a unor sentimente neintelese si neconsumate; o amintire dintr-o copilarie maturizata fortat. Un sentiment inexplicabil si persistent; un sentiment ignorat si bagatelizat, caruia ii place sa-si ia revansa, uneori. Un sentiment ce mai exista in prezent, sub forma unei extensii a unui trecut ce ar fi putut fi. Cum poate fi atat de viu, ceva ce nici n-a fost vreodata? Hmm, poate tocmai de asta. Sau poate am uitat ce am inteles atunci din "Dragostea in vremea holerei". Cred ca doar ma prefac ca simt, de dragul povestii. Sau ma prefac ca ma prefac...

joi, 14 iunie 2012

Suflete regasite


Zilele astea am adunat langa mine cateva suflete ratacite. Ele de mine si eu de ele. Ne-am regasit, resimtit si reinventat. Am descoperit oamenii de alta data, asa cum sunt ei in prezent. Bucuria a fost imensa, emotia pe masura. 

Reintalnirea unui prieten de suflet iti da un sentiment coplesitor, atunci cand realizezi ca, desi anii au trecut, desi drumurile voastre au fost diferite, inca mai puteti pasi pe acelasi drum, mergand la pas. Dupa atata timp, sincronizarea e o minune ce trebuie pretuita. Ma simt norocoasa. Tare.

miercuri, 13 iunie 2012

Interviul de angajare - mai mult o experienta, decat o sansa

Am fost sunata de la Arabesque si invitata sa ma prezint la un interviu, ca urmare a aplicatiei mele. Sincer, nu  imi amintesc sa fi aplicat recent la ei - se pare ca am facut-o - insa imi amintesc perfect ca in ultimii doi ani, a fost scos la concurs acest post de nenumarate ori si mi-am trimis CV-ul de fiecare data, pentru ca intruneam toate cerintele lor. Foarte curioasa sa aflu de ce m-au chemat tocmai acum si, si mai curioasa sa vad cat de fondate sunt avalansele de opinii negative postate pe forumuri, bloguri, retele de socializare, etc., in ceea ce priveste profesionalismul firmei, mi-am confirmat prezenta la interviu.
Din scurta discutie pe care am avut-o cu persoana care urma sa sustina interviul, mi-am facut o impresie "la cald". Modul de abordare mi s-a parut putin prea casual si usor neprofesionist pentru o companie de talia lor, complet diferit de experienta recenta cu Lugera. Tot din aceasta discutie am dedus ca interviurile erau programate din 15 in 15 minute, lucru care, iar mi s-a parut putin superficial, avand in vedere ca in acest scurt timp, ambele parti trebuie sa se lamureasca asupra compatibilitatii cu postul respectiv. Insa, nu obisnuiesc sa trag concluzii definitorii dupa prima impresie, mai ales daca ea este una la telefon.
In drum spre sediul firmei am fost sunata de aceeasi persoana. Era 17.33. Am subinteles ca programarea de la 17.30 ori nu s-a prezentat, ori n-a fost suficient de interesanta pentru o discutie de 15 minute. Si, de asemenea, mi-am dat seama ca sunt ultima candidata programata si ca doamna de la HR se grabeste.
In mod normal, ideea unei examinari "pe fuga" nu ma incanta deloc si chiar creeaza o presiune in plus, sub care, nu intotdeauna dau randamentul asteptat. De data asta, insa, eram aproape nepasatoare - efectul a doua Sedatif PC.
In sfarsit, ajung. Doamna respectiva ma intampina la parter si ma conduce la etajul 3, intr-un birou pe care scria "Resurse Umane", birou situat exact langa un altul pe care am citit "Director Resurse Umane". Inauntru era o dezordine deranjanta si o atmosfera apasatoare. Bibliorafturi lasate in pozitii nefiresti, hartii imprastiate pe cele 3 birouri din incapare, un radio uitat deschis, nicio floare nicaieri si lipsa acuta de aer. Mi se spune sa iau loc, in timp ce doamna se uita pe CV-ul meu. Dandu-si seama de muzica ce servea drept coloana sonora a interviului, se scuza si se ridica sa-l inchida. Dupa cateva secunde de cautat sursa poluarii fonice, ma invita in biroul alaturat, cel al directorului R.U. unde era liniste. Dupa ce ma invita, inca o data, sa iau loc si isi gaseste si ea unul, in fata mea, dar nu pe scaunul directorial, interviul incepe.
Intrebarile au fost, in marea majoritate, ok, predictibile, dar profesioniste, menite sa ofere o impresie clara asupra competentelor, abilitatilor, intentiilor si asteptarilor mele.
Ce mi s-a parut ciudat sau nepotrivit, au fost cateva aspecte. Am fost intrebata cat de bine stiu engleza, desi mentionasem in CV nivelul de cunoastere a limbilor straine. S-a insistat pe veridicitatea celor scrise de mine, fara a fi si verificate, asa cum se obisnuieste, printr-o mica discutie in engleza. Am dedus, deci, ca doamna in cauza nu vorbea engleza. Sau am fost asa de convingatoare ca m-a crezut pe cuvant.
M-a intrebat in ce consta procesul de recrutare la firma la care lucrez si daca am fost nevoita sa gasesc oamenii potriviti pentru posturile vacante. Vazand, probabil dupa expresia fetei mele, nedumerirea fata de intrebarea ei, reformuleaza. Ma intreaba ce surse de recrutare am folosit: presa, internetul, etc. si daca am apelat si la prieteni, cunostinte, sau la alte metode de a aduce oamenii potriviti in firma. Raspunsul meu a fost ca, la inceput, cand firma nu era atat de cunoscuta, apelam la anunturi, dar acum nu mai e necesar, intrucat suntem destul de cunoscuti, iar potentialii angajati ne cauta si depun CV-uri zilnic. M-a privit putin, fara ca expresia fetei sa-i tradeze gandurile, apoi a condus discutia spre alte subiecte. Totusi, la scurt timp a revenit, intrebandu-ma daca fostii mei colegi de facultate profeseaza in domeniu, adica daca sunt ingineri si daca am pastrat legatura cu ei. Am confirmat si, de data asta, chipul i-a tradat incantarea. N-a durat mult, insa, pentru ca i-am spus ca majoritatea nu au ramas in Galati.
La momentul acesta, deja eram lamurita. Firma asta, printre cele mai mari din tara, nu doar din Galati, are probleme in a gasi angjati, probleme create de o politica deficitara, probleme pe care doreau sa le rezolv eu pentru ei. In conditiile in care Galatiul ocupa locul 3 in lista oraselor cu rata de somaj mare, Arabesque-ul nu gaseste forta de munca. Oare de ce? Cred ca acum sunt indreptatita sa consider adevarate opiniile negative ale celor care au lucrat la ei.
Cand a venit si randul meu sa adresez intrebari, i-am spus ca am observat de-a lungul timpului nenumarate anunturi pentru acest post, dar ea s-a grabit sa-mi spuna ca nu erau pentru acelasi post, ci au fost posturi pentru filiale diferite. Eu, insa, sunt convinsa ca am citit "Galati" la punctul de lucru.
Deci, practic ei doreau un recruter cu atributii de PR, dar, n-au inteles ca imaginea pozitiva a firmei nu o poate crea nimeni, daca ea nu exista. Reclama functioneaza pana la testarea produsului. Iar pentru un produs prost, caruia i se duce vorba, nu exista reclama care sa-l vanda. Probabil ca se mai pot prosti cativa necunoscatori, dar, eu una nu sunt dispusa sa fac asta pentru ei.


luni, 11 iunie 2012

In the end, you will always kneel

In weekend am fost sa vad “The Avengers” , ce e drept, fara prea mare tragere de inima, pentru ca nu e genul meu de film, dar cum am auzit lucruri bune despre el, din surse credibile, am zis sa “take a leap of faith”. Ei bine, nu doar ca mi-a placut, nu doar ca n-am stiut cand au trecut mai bine de 2 ore – cat a durat – dar a fost atat de bun, incat l-as revedea oricand, again and again. Iar asta mi se inampla foarte, foarte rar. Filmul asta a fost una din putinele dati cand n-am avut incredere oarba in recomandarile lui Badea si, evident, am gresit. 

N-o sa insist pe felul cum e realizat si pe alte lucruri care s-au tot spus despre “The Avengers”, dar tin sa punctez ce mi-a placut in mod deosebit. Si cine. Se pare ca am un ochi format pentru ce e secundar, pentru ce nu face obiectul adoratiei maselor, pentru ca si in “In time” l-am remarcat pe Cillian Murphy, iar acum mi s-a intiparit pe retina Tom Hiddleston – Loki, in film.
Prefer actorii al caror joc actoricesc difera cat mai mult de propria personalitate. Cu cat diferenta dintre personaj si actor e mai mare, cu atat creste si admiratia mea. Si nu exista dezamagire mai mare decat atunci cand caut un actor necunoscut si descopar ca nu e nicio diferenta intre felul lui de-a fi, de-a vorbi, si personajul caruia ii da viata. Am impresia ca sunt pacalita, ca nu e actorie ceea ce vad. 

Intre Loki si Tom Hiddleston diferenta e izbitoare. Iar fragmentul de mai jos a amplificat, cu atat mai mult, admiratia mea.


Pentru cine nu intelege chiar tot, discursul lui e acesta:

“Kneel before me. I said… KNEEL! Is not this simpler? Is this not your natural state? It’s the unspoken truth of humanity that you crave subjugation. The bright lure of freedom diminishes your life’s joy in a mad scramble for power. For identity. You were made to be ruled. In the end, you will always kneel.” 

Puteti sa va imaginati cat de placut am fost surprinsa, sa fac, din nou, legatura cu Dostoievski si cu postarea aceasta


vineri, 8 iunie 2012

"Drumul mortilor" din Siberia, dezgropat dupa 60 de ani

"Arhipelagul Gulag" al lui Stalin inca ascunde urme ale unor atrocitati necunoscute omenirii pana astazi. Una dintre povestile zecilor de mii de oameni inchisi in gulagul siberian a fost dezgropata cu ajutorul unei femei Lyudmila Lipatova, o femeie ajunsa la 70 ani, i-a condus pe jurnalistii de la BBC catre unul dintre locurile in care mii de rusi condamnati la munca pana la extenuare si moarte trebuiau sa construiasca o cale ferata.
"Calea ferata moarta a lui Stalin care nu duce nicaieri", este descrierea acestui drum al oaselor oferita de catre britanicii de la BBC.
Femeia, inarmata cu o lopata si amintiri dureroase inca reuseste sa gaseasca locul in care mii de prieteni si cunoscuti au murit construind un drum catre nicaieri.
"Aici e locul. Acum, sa sapam", ii indeamna Lyudmila Lipatova pe cei de la BBC, infigand apoi lopata in pamant. Dupa scurt timp, o bucata de metal este atinsa de fierul lopetii. Locul era corect, iar amintirile femeii incep sa curga cu o exactitate tulburatoare.
Pe fier este inscriptionat numele "Zavod Imeni Stalina", o fabrica numita asa dupa Stalin. Locatia apartine unui avanpost vechi din 1595 si este cel mai vechi loc din teritoriul Rusiei lipit aproape de Cercul Arctic. Cunoscut pana acum pentru descoperirea puiului de mamut Lyuba, locul apartine si istoriei Gulagului.
Sina de tren apartinea unui proiect mamut gandit de Stalin, "Calea ferata TransSiberiana", un plan de a cuceri nordul inghetat al pamantului printr-un drum feroviar de 1609km.
Lyudmila povesteste ca "inamicii poporului" munceau la aceasta cale ferata, inamici proveniti din lumea celor care nu impartaseau convingerile sociale si politice ale sistemului lui Stalin.
In acea zona, condamnatii din Gulagurile 501 si 503 munceau pana aproape de epuizare pentru a duce la bun sfarsit planul grandios al conducatorului suprem.
"Credeti ca acum e frig, dar acum e primavara", isi permite Lyudmila sa glumeasca. "Pe timpul iernii, temperaturile coboara pana la -50 de grade. Imaginati-va cum munciti in acele conditii. Iar vara este o caldura teribila si mai sunt si tantarii."
"Dezbracau prizonierii si ii legau ca tantarii sa-i manance... asta era instrumentul lor de tortura" sau cel putin unul dintre instrumentele de tortura. Multi au suferit astfel de torturi, iar Lyudmila isi aminteste cum un tanar poet a fost supus unui astfel de tratament, insa a refuzat sa spuna numele celor care evadasera din Gulag.
"O fata de 16 ani stiu ca luase 10 ani de Gulag pentru crime politice. Dar ce treaba avea ea la varsta aceea cu politica?", spune Lyudmila pentru BBC, care isi aminteste ca la acest proiect au muncit 300.000 de prizonieri, o treime dintre ei murind pe santier.
In 1953, Stalin a murit, in timp ce calea ferata era gata pe o distanta de 600 de km. Cunoscuta sub numele de "Drumul Mortilor", calea ferata nu a mai fost finalizata niciodata. In perioada Razboiului Rece, liderul sovietic Nikita Khrushchev a pasat responsabilitatea acestui proiect Ministerului de Interne si celui de Transporturi, care nu a dispus de fonduri si resurse umane pentru a-l mai completa vreodata.
Lyudmila povesteste: "Normal ca era gresit sa construiesti aceasta cale ferata cu sclavi, dar odata ce ai inceput si la cate victime au fost, cred ca e tot o crima ca nu a ma fost finalizat. Merg mereu in excursii si le povestesc oamenilor despre tot ce s-a intamplat. La vremea aceea, multi credeau ca implinesc o nevoie necesara, iar totul a fost distrus. Iti rupe inima."
Astazi, Rusia isi indreapta din nou atentia asupra acestui drum, scrie BBC. Datorita dezvoltarii energetice catre Nord, exista planuri ca "Drumul Mortilor" sa redevina viu si sa fie finalizat. De data aceasta, fara pierderi de vieti omenesti.
Sursa: BBC.co.uk

miercuri, 6 iunie 2012

De ce conceptul de motivare ma demotiveaza

In primul rand, pentru ca, asa cum spunea – genial – George Carlin…


In al doilea rand, pentru ca rabdarea pe ca am avut-o cu variate surse de motivare, m-a enervat si intristat cumplit. N-am gasit pana acum niciun element motivant, nici macar o idee care sa mi se pare buna si pe care sa o sustin cu incredere. Adevarul e ca nici n-am cautat in mod deosebit, dar ceea ce “mi-a cazut in mana” imi confirma parerea. Subiectele pe tema sunt clisee. Le-am auzit de atatea ori, incat plasarea lor ca solutii salvatoare, devine foarte deranjanta. Insasi ideea de citat motivational e gresita, pentru ca acele ganduri apartin unui om care a depasit o anumita situatie, intr-un anume fel si acum considera universal valabila metoda lui. 
Am constatat o oarecare intoleranta la cei care cred in puterea motivarilor, fata de cei care nu se regasesc in acest concept. Au impresia ca restul lumii e nefericita, sau nu si-a gasit echilibrul, din cauza ca nu sunt/fac ca ei si se folosesc de starea negativa a celor pe care ii acuza, tocmai pentru a(-si) demonstra ca au dreptate. Dreptatea, insa, nu e generala, fiecare o are pe a lui. Cu totii suntem subiectivi, oricat de nepartinitori am dori sa ne credem. Problema mea apare atunci cand mi se impune. Orice.

marți, 5 iunie 2012

Paradoxul alegerii

Barry Schwartz, un psiholog american de care am auzit recent, sustine in filmuletul de mai jos o idee, de ce sa nu recunosc, interesanta. Nu e originala, desi el pare sa creada ca e singurul care s-a gandit la asa ceva, dar da de gandit. Fondul e interesant, daca se trece cu vederea forma tipic americana a discursului lung, repetativ si pe intelesul copiilor de gradinita.

Pe scurt, expune problema alegerilor pe care le facem, afirmand ca in subconstientul nostru e atat de adanc implementata ideea ca e bine sa avem cat mai multe optiuni, incat nu ne gandim sa punem sub semnul intrebarii numarul tot mai mare al variantelor dintre care avem de ales. Daca libertatea se traduce in libertatea de a face alegeri, ceea ce, evident, e  un lucru pozitiv, prea multe optiuni pot duce la incapacitatea de a mai face o alegere, oricare ar fi ea. La aceasta “paralizie”, cum o numeste Barry Schwartz, se adauga si impactul psihologic, care ne afecteaza, chiar daca nu-l constientizam. Astfel, ne trezim gandindu-ne la ce s-ar fi intamplat, daca am fi facut o alta alegere, dezamagiti  de gandul ca alegerea facuta e doar buna, dar nu ideala, dezamagiti de propriile asteptari, sau cu mintea mereu la ce am putea sa facem, daca n-am face ce am ales in prezent. Toate acestea inseamna stres, griji, probleme. 

Desi importanta si necesitatea de a avea optiuni nu sunt contestate de nimeni, se pare ca am trecut de mult de acea linie invizibila a echilibrului intre prea putine si prea multe variante, ambele extreme fiind daunatoare.

Mie mi se pare ca intregul discurs al psihologului american se reduce totusi la ideea ca omul isi doreste libertatea, dar cand o dobandeste constata ca povara e prea mare si abia asteapta sa o incredinteze altcuiva. Iar aceasta idee a fost expusa, intr-un mod genial, de Dostoievski in “Fratii Karamazov”. Am citat exact fragamentul cu pricina aici

duminică, 3 iunie 2012

Adevarul e atemporal

                                                                 toxel.ro

Unele lucruri raman valabile si peste sute de ani, ceea ce le face demne de a fi mentionate.

"Nimeni nu e multumit cu averea pe care o are, dar fiecare e multumit de inteligenta sa" - Lev Tolstoi.