marți, 30 octombrie 2012

E o vreme pentru toate


Acum e timpul placintelor cu bostan si scortisoara. E timpul ceaiurilor aromate si fierbinti, la aburul carora imi incalzesc mainile. E vremea crizantemelor si al lor parfum specific. Acum e momentul ultimei inghetate, urmata negresit de predictibila durere in gat. E timpul cizmelor inalte, asortate cu fuste elegante sau jucause, a culorilor vii si a experimentelor. Ar merge de minune o iesire din tipar, o tunsoare diferita, un rasfat la cosmetica sau masaj, un nou abonament la sala, o alergare usoara pe faleza...
E timpul conservelor, al gogosarilor in otet si castravetilor murati. Le-am bifat, apoi am realizat ca atunci cand e vorba de gatit nu ma pricep nici sa urmez indicatii precise. Exista, totodata, o vreme cand mai trebuie sa te dai si batut. Bifat. 
Am impachetat ultimele ramasite vestimentare ale sezonului recent incheiat si m-am pregatit pentru ce urmeaza. O toamna lunga si calda. Nu? Poate ar fi mai bine sa pregatesc esarfele si fularele. Si geaca groasa. Si puloverele. Manusile? 
E vremea pentru o noua toamna. Cica.

miercuri, 24 octombrie 2012

Sa nu...


Sa nu ne tulburam singuri sufletul. Sa nu ne intoarcem langa gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufis parfumul, sa nu ne ratacim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… sa nu cercetam colturile de vai si coastele de dealuri pe unde am lasat vreun suspin sa cada… sa nu alergam infrigurati pe cararile unde am auzit vreun cantec cum n-a fost altul… Sa nu rascolim, cu maini ce profaneaza, pamantul unde am ingropat vreo amintire.
E o durere zadarnica. Nu mai gasim – nu se mai intoarce – acelasi palpit, aceeasi izbitura de sange in piept si obraz, asa cum a fost nu mai reinvie. Trebuie sa ti-o spui cu putere, numai tie singur, ca sa nu te trezesti nebun, cautand, pe campiile pustii, florile odinioara cazute din mila drumului… Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa coboare ca jocurile marii!
Ce obositor cantec! Adesea ma doare trupul de truda lui… Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poata scurge! Ce e omul de vina de el singur? Din picatura din care s-a creat, de ceea ce a fost in ea de lantul nesfarsit al ereditatilor? De ce poarta el pedeapsa atator dorinti de care nu are vina?

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu