miercuri, 24 octombrie 2012

Sa nu...


Sa nu ne tulburam singuri sufletul. Sa nu ne intoarcem langa gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufis parfumul, sa nu ne ratacim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… sa nu cercetam colturile de vai si coastele de dealuri pe unde am lasat vreun suspin sa cada… sa nu alergam infrigurati pe cararile unde am auzit vreun cantec cum n-a fost altul… Sa nu rascolim, cu maini ce profaneaza, pamantul unde am ingropat vreo amintire.
E o durere zadarnica. Nu mai gasim – nu se mai intoarce – acelasi palpit, aceeasi izbitura de sange in piept si obraz, asa cum a fost nu mai reinvie. Trebuie sa ti-o spui cu putere, numai tie singur, ca sa nu te trezesti nebun, cautand, pe campiile pustii, florile odinioara cazute din mila drumului… Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa coboare ca jocurile marii!
Ce obositor cantec! Adesea ma doare trupul de truda lui… Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poata scurge! Ce e omul de vina de el singur? Din picatura din care s-a creat, de ceea ce a fost in ea de lantul nesfarsit al ereditatilor? De ce poarta el pedeapsa atator dorinti de care nu are vina?

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu


0 comments:

Trimiteți un comentariu